Pacea din Ucraina și viitorul Republicii Moldova: cine decide destinul românilor? Op-Ed de Anatol Țăranu

Negocierile pentru încheierea războiului din Ucraina readuc în prim-plan o întrebare care privește direct Republica Moldova: va consolida viitoarea pace dreptul statelor de a-și decide destinul sau va deschide calea unei Ialta 2, unei noi împărțiri a Europei în sfere de influență? Pentru Chișinău, această dilemă are consecințe asupra securității, integrării europene, reglementării transnistrene și, nu în ultimul rând, asupra perspectivei reunificării românești. O pace negociată în numele stabilității continentale poate deveni profund nedreaptă dacă libertatea unora este folosită drept monedă de schimb pentru satisfacerea ambițiilor altora.

Relatările recente din presa internațională sugerează că Moscova încearcă să extindă obiectul negocierilor dincolo de încetarea ostilităților. Potrivit informațiilor atribuite Bloomberg și preluate de alte publicații, Kremlinul leagă discuțiile despre Ucraina de revizuirea arhitecturii europene de securitate, inclusiv de limitarea extinderii și prezenței NATO. Aceste informații descriu poziții și tatonări diplomatice, nu un acord acceptat de Occident. Ele indică însă amploarea revendicărilor pe care Rusia încearcă să le introducă în negociere.

Miza unei asemenea abordări este transformarea agresiunii militare într-un instrument de reorganizare a continentului. Dacă războiul declanșat împotriva Ucrainei îi oferă Rusiei posibilitatea de a impune restricții asupra opțiunilor altor state, folosirea forței ar produce un câștig politic care depășește teritoriile ocupate. Kremlinul ar obține recunoașterea implicită a pretenției sale de a decide câtă securitate, câtă independență și ce fel de alianțe le sunt îngăduite vecinilor.

Retragerea militară rusă, un progres major pentru securitatea Republicii Moldova

Pentru Republica Moldova, semnalul cel mai sensibil îl constituie informațiile despre o posibilă federalizare. Relatări care invocă publicația Bild descriu un scenariu în care reorganizarea statului moldovean ar fi asociată cu retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană. Nu avem, în acest moment, temeiul de a prezenta această formulă drept un plan oficial convenit. Mai mult, Kremlinul a negat explicit componenta privind presupusa solicitare ca Finlanda să părăsească NATO. Prudența, însă, față de asemenea informații este obligatorie; examinarea riscurilor pe care le evocă este, totuși, la fel de necesară.

Retragerea militară rusă ar reprezenta un progres major pentru securitatea Republicii Moldova. Dar valoarea ei ar fi compromisă dacă, în schimb, Chișinăul ar accepta mecanisme constituționale prin care centrul de putere de la Tiraspol să poată bloca orientarea externă a întregului stat. Influența exercitată prin prezență militară poate fi înlocuită cu influența exercitată prin instituții. Într-o asemenea situație, Rusia și-ar reduce costurile controlului fără a renunța neapărat la rezultatele acestuia.

Problema nu este federalismul în sine, care funcționează în numeroase democrații, ci condițiile concrete ale unei federalizări negociate sub presiune externă. O soluție care ar transforma structurile separatiste într-un factor de veto asupra politicii naționale ar putea reintegra formal teritoriul și dezintegra capacitatea statului de a lua decizii. De aceea, orice propunere trebuie evaluată după distribuția reală a puterii, garanțiile democratice și posibilitatea cetățenilor de a decide liber viitorul țării.

Miza reunificării românești

De aici rezultă și legătura directă cu proiectul unității naționale românești. O Republică Moldova prinsă într-un sistem de veto-uri interne, susținute din exterior, ar avea posibilități mult mai reduse de a alege reunificarea cu România. Nu este riguros să afirmăm că orice compromis occidental ar bloca „ireversibil” Unirea. Este însă justificat să avertizăm că recunoașterea unei sfere rusești de influență sau instituționalizarea controlului prin Tiraspol ar putea închide această perspectivă pentru o perioadă îndelungată.

Tocmai de aceea, problema românească nu poate fi exclusă din reflecția strategică de la București și Chișinău. Reunificarea, realizată prin voință democratică și mijloace pașnice, trebuie să poată fi discutată ca o opțiune legitimă. A o considera din start incompatibilă cu stabilitatea regională ar însemna acceptarea unei asimetrii periculoase: Rusia ar putea cere schimbarea ordinii europene prin presiune militară, iar românilor li s-ar refuza până și dezbaterea unei schimbări întemeiate pe consimțământ.

Summitul Comunității Politice Europene de la Dublin a oferit un cadru important pentru afirmarea intereselor Republicii Moldova. În comunicarea publică, președinta Maia Sandu a pus accentul pe securitatea regională, reziliență, energie și următorii pași ai aderării la Uniunea Europeană. Comunicarea oficială consemnează și discuții cu un grup de lideri europeni, inclusiv președintele României, Nicușor Dan. Sunt demersuri necesare, care merită evaluate prin rezultatele lor și prin sprijinul pe care îl mobilizează.

În mesajele publice consultate nu apare însă tema reunificării românești. Absența ei din comunicate nu dovedește că subiectul nu a fost atins în nicio conversație diplomatică. Ea arată totuși că această opțiune nu este articulată public ca parte a răspunsului strategic la riscul reîmpărțirii continentului. Aici se află o carență care merită discutată: diplomația nu trebuie doar să respingă scenariile concepute de alții, ci și să formuleze propriile perspective.

Rolul Bucureștiului

Bucureștiul nu poate să nu privească securitatea de peste Prut ca pe o componentă esențială a propriei securități. Un stat moldovean vulnerabil, supus permanent presiunilor și blocajelor, menține instabilitatea în imediata vecinătate a României. O eventuală înțelegere care ar slăbi capacitatea Chișinăului de a decide independent ar avea efecte asupra întregului spațiu românesc. În consecință, României i se impune logic participarea la dezbaterea europeană cu o poziție clară privind libertatea de alegere a Republicii Moldova și inadmisibilitatea oricărui veto rusesc.

Articularea internațională a proiectului reunificării ar cere însă mai mult decât o declarație solemnă. Ar presupune explicarea condițiilor democratice, pregătirea instituțională și economică, protejarea drepturilor tuturor cetățenilor și consultarea partenerilor europeni și euroatlantici. Unirea nu poate fi prezentată drept o scurtătură lipsită de dificultăți. Poate fi susținută credibil ca proiect politic dacă este însoțită de răspunsuri concrete privind securitatea, administrația, coeziunea socială și costurile tranziției.

În același timp, perspectiva reunificării nu trebuie construită prin abandonarea integrării europene. Reformele, întărirea instituțiilor și apropierea de România sporesc capacitatea cetățenilor Republicii Moldova de a alege în cunoștință de cauză. Susținerea aderării la UE și păstrarea deschisă a opțiunii unității naționale pot face parte din aceeași politică de depășire a vulnerabilității. Ar fi o eroare ca un proiect să fie folosit pentru delegitimarea celuilalt, în timp ce presiunile externe urmăresc limitarea ambelor.

Există și o limită a retoricii pe care promotorii Unirii trebuie să o recunoască. Simpla invocare a reunificării nu asigură un loc la masa negocierilor și nu produce automat garanții de securitate. Influența diplomatică se construiește prin alianțe, credibilitate, propuneri și sprijin democratic. Dar nici tăcerea nu este o strategie suficientă. O opțiune pe care nu o explici partenerilor riscă să fie ignorată atunci când aceștia își formulează propriile soluții.

O poziție comună București-Chișinău

Poziția comună a Bucureștiului și Chișinăului ar trebui, așadar, să pornească de la câteva principii ferme: nicio decizie asupra Republicii Moldova fără participarea sa; nicio reglementare transnistreană care instituționalizează controlul extern; nicio limitare impusă din afară asupra alegerii europene sau asupra unei eventuale reunificări democratice. Aceste principii ar transforma preocuparea legitimă pentru viitor într-o agendă diplomatică inteligibilă pentru parteneri.

Pacea în Ucraina este indispensabilă. Durabilitatea ei va depinde însă și de felul în care va proteja libertatea statelor din vecinătate. Pentru Republica Moldova, încetarea războiului nu trebuie să însemne intrarea într-o ordine în care alții îi stabilesc limitele suveranității. Iar pentru București și Chișinău, responsabilitatea momentului este să afirme limpede că viitorul românilor de pe cele două maluri ale Prutului nu poate fi negociat ca o concesie făcută Kremlinului. Acest viitor trebuie să rămână în mâinile cetățenilor, inclusiv atunci când alegerea lor va deveni reunificarea.

Alexandr Stoianoglo și Fiodor Gagauz se vor confrunta în turul al doilea al alegerilor pentru funcția de bașcan al Găgăuziei. Potrivit rezultatelor preliminare publicate de Comisia Electorală Centrală, Stoianoglo a acumulat 38,44% din voturi, iar Gagauz – 24,22%, transmite IPN.

După procesarea tuturor celor 67 de procese-verbale, candidatul independent Alexandr Stoianoglo a obținut 18 136 de voturi, în timp ce Fiodor Gagauz, desemnat de Partidul Socialiștilor, a acumulat 11 426 de voturi.

Pe locul al treilea s-a clasat candidatul independent Cornel Dudnic, cu 15,59% din voturi (7 354 de sufragii), urmat de Ivanna Koksal, tot candidat independent, care a obținut 11,05% (5 216 voturi). Serghei Anastasov, candidat independent, a acumulat 4,72% din voturi (2 225 de sufragii), iar un alt candidat independent, Oleg Garizan, a obținut 3,18%.

Petru Vlah, desemnat de Partidul Politic Noua Opțiune Istorică, a acumulat 1,98% din voturi, în timp ce Ivan Cîlcic, candidatul Partidului Politic Popular Găgăuz, a obținut 0,83%.

Întrucât niciunul dintre candidați nu a obținut peste 50% din voturile valabil exprimate, în Găgăuzia va fi organizat turul al doilea al alegerilor pentru funcția de bașcan. Potrivit legislației electorale, acesta se desfășoară la două săptămâni după primul tur, astfel că scrutinul ar urma să aibă loc pe 29 noiembrie.

La scrutinul din 15 noiembrie, prezența la vot în Găgăuzia a fost de 37,60%, fiind înregistrate 47 184 de voturi valabil exprimate. În aceeași zi au avut loc și alegeri pentru Adunarea Populară.

0 FacebookTwitterPinterestEmail

Pacea din Ucraina și viitorul Republicii Moldova: cine decide destinul românilor? Op-Ed de Anatol Țăranu

Negocierile pentru încheierea războiului din Ucraina readuc în prim-plan o întrebare care privește direct Republica Moldova: va consolida viitoarea pace dreptul statelor de a-și decide destinul sau va deschide calea unei Ialta 2, unei noi împărțiri a Europei în sfere de influență? Pentru Chișinău, această dilemă are consecințe asupra securității, integrării europene, reglementării transnistrene și, nu în ultimul rând, asupra perspectivei reunificării românești. O pace negociată în numele stabilității continentale poate deveni profund nedreaptă dacă libertatea unora este folosită drept monedă de schimb pentru satisfacerea ambițiilor altora.

Relatările recente din presa internațională sugerează că Moscova încearcă să extindă obiectul negocierilor dincolo de încetarea ostilităților. Potrivit informațiilor atribuite Bloomberg și preluate de alte publicații, Kremlinul leagă discuțiile despre Ucraina de revizuirea arhitecturii europene de securitate, inclusiv de limitarea extinderii și prezenței NATO. Aceste informații descriu poziții și tatonări diplomatice, nu un acord acceptat de Occident. Ele indică însă amploarea revendicărilor pe care Rusia încearcă să le introducă în negociere.

Miza unei asemenea abordări este transformarea agresiunii militare într-un instrument de reorganizare a continentului. Dacă războiul declanșat împotriva Ucrainei îi oferă Rusiei posibilitatea de a impune restricții asupra opțiunilor altor state, folosirea forței ar produce un câștig politic care depășește teritoriile ocupate. Kremlinul ar obține recunoașterea implicită a pretenției sale de a decide câtă securitate, câtă independență și ce fel de alianțe le sunt îngăduite vecinilor.

Retragerea militară rusă, un progres major pentru securitatea Republicii Moldova

Pentru Republica Moldova, semnalul cel mai sensibil îl constituie informațiile despre o posibilă federalizare. Relatări care invocă publicația Bild descriu un scenariu în care reorganizarea statului moldovean ar fi asociată cu retragerea trupelor ruse din regiunea transnistreană. Nu avem, în acest moment, temeiul de a prezenta această formulă drept un plan oficial convenit. Mai mult, Kremlinul a negat explicit componenta privind presupusa solicitare ca Finlanda să părăsească NATO. Prudența, însă, față de asemenea informații este obligatorie; examinarea riscurilor pe care le evocă este, totuși, la fel de necesară.

Retragerea militară rusă ar reprezenta un progres major pentru securitatea Republicii Moldova. Dar valoarea ei ar fi compromisă dacă, în schimb, Chișinăul ar accepta mecanisme constituționale prin care centrul de putere de la Tiraspol să poată bloca orientarea externă a întregului stat. Influența exercitată prin prezență militară poate fi înlocuită cu influența exercitată prin instituții. Într-o asemenea situație, Rusia și-ar reduce costurile controlului fără a renunța neapărat la rezultatele acestuia.

Problema nu este federalismul în sine, care funcționează în numeroase democrații, ci condițiile concrete ale unei federalizări negociate sub presiune externă. O soluție care ar transforma structurile separatiste într-un factor de veto asupra politicii naționale ar putea reintegra formal teritoriul și dezintegra capacitatea statului de a lua decizii. De aceea, orice propunere trebuie evaluată după distribuția reală a puterii, garanțiile democratice și posibilitatea cetățenilor de a decide liber viitorul țării.

Miza reunificării românești

De aici rezultă și legătura directă cu proiectul unității naționale românești. O Republică Moldova prinsă într-un sistem de veto-uri interne, susținute din exterior, ar avea posibilități mult mai reduse de a alege reunificarea cu România. Nu este riguros să afirmăm că orice compromis occidental ar bloca „ireversibil” Unirea. Este însă justificat să avertizăm că recunoașterea unei sfere rusești de influență sau instituționalizarea controlului prin Tiraspol ar putea închide această perspectivă pentru o perioadă îndelungată.

Tocmai de aceea, problema românească nu poate fi exclusă din reflecția strategică de la București și Chișinău. Reunificarea, realizată prin voință democratică și mijloace pașnice, trebuie să poată fi discutată ca o opțiune legitimă. A o considera din start incompatibilă cu stabilitatea regională ar însemna acceptarea unei asimetrii periculoase: Rusia ar putea cere schimbarea ordinii europene prin presiune militară, iar românilor li s-ar refuza până și dezbaterea unei schimbări întemeiate pe consimțământ.

Summitul Comunității Politice Europene de la Dublin a oferit un cadru important pentru afirmarea intereselor Republicii Moldova. În comunicarea publică, președinta Maia Sandu a pus accentul pe securitatea regională, reziliență, energie și următorii pași ai aderării la Uniunea Europeană. Comunicarea oficială consemnează și discuții cu un grup de lideri europeni, inclusiv președintele României, Nicușor Dan. Sunt demersuri necesare, care merită evaluate prin rezultatele lor și prin sprijinul pe care îl mobilizează.

În mesajele publice consultate nu apare însă tema reunificării românești. Absența ei din comunicate nu dovedește că subiectul nu a fost atins în nicio conversație diplomatică. Ea arată totuși că această opțiune nu este articulată public ca parte a răspunsului strategic la riscul reîmpărțirii continentului. Aici se află o carență care merită discutată: diplomația nu trebuie doar să respingă scenariile concepute de alții, ci și să formuleze propriile perspective.

Rolul Bucureștiului

Bucureștiul nu poate să nu privească securitatea de peste Prut ca pe o componentă esențială a propriei securități. Un stat moldovean vulnerabil, supus permanent presiunilor și blocajelor, menține instabilitatea în imediata vecinătate a României. O eventuală înțelegere care ar slăbi capacitatea Chișinăului de a decide independent ar avea efecte asupra întregului spațiu românesc. În consecință, României i se impune logic participarea la dezbaterea europeană cu o poziție clară privind libertatea de alegere a Republicii Moldova și inadmisibilitatea oricărui veto rusesc.

Articularea internațională a proiectului reunificării ar cere însă mai mult decât o declarație solemnă. Ar presupune explicarea condițiilor democratice, pregătirea instituțională și economică, protejarea drepturilor tuturor cetățenilor și consultarea partenerilor europeni și euroatlantici. Unirea nu poate fi prezentată drept o scurtătură lipsită de dificultăți. Poate fi susținută credibil ca proiect politic dacă este însoțită de răspunsuri concrete privind securitatea, administrația, coeziunea socială și costurile tranziției.

În același timp, perspectiva reunificării nu trebuie construită prin abandonarea integrării europene. Reformele, întărirea instituțiilor și apropierea de România sporesc capacitatea cetățenilor Republicii Moldova de a alege în cunoștință de cauză. Susținerea aderării la UE și păstrarea deschisă a opțiunii unității naționale pot face parte din aceeași politică de depășire a vulnerabilității. Ar fi o eroare ca un proiect să fie folosit pentru delegitimarea celuilalt, în timp ce presiunile externe urmăresc limitarea ambelor.

Există și o limită a retoricii pe care promotorii Unirii trebuie să o recunoască. Simpla invocare a reunificării nu asigură un loc la masa negocierilor și nu produce automat garanții de securitate. Influența diplomatică se construiește prin alianțe, credibilitate, propuneri și sprijin democratic. Dar nici tăcerea nu este o strategie suficientă. O opțiune pe care nu o explici partenerilor riscă să fie ignorată atunci când aceștia își formulează propriile soluții.

O poziție comună București-Chișinău

Poziția comună a Bucureștiului și Chișinăului ar trebui, așadar, să pornească de la câteva principii ferme: nicio decizie asupra Republicii Moldova fără participarea sa; nicio reglementare transnistreană care instituționalizează controlul extern; nicio limitare impusă din afară asupra alegerii europene sau asupra unei eventuale reunificări democratice. Aceste principii ar transforma preocuparea legitimă pentru viitor într-o agendă diplomatică inteligibilă pentru parteneri.

Pacea în Ucraina este indispensabilă. Durabilitatea ei va depinde însă și de felul în care va proteja libertatea statelor din vecinătate. Pentru Republica Moldova, încetarea războiului nu trebuie să însemne intrarea într-o ordine în care alții îi stabilesc limitele suveranității. Iar pentru București și Chișinău, responsabilitatea momentului este să afirme limpede că viitorul românilor de pe cele două maluri ale Prutului nu poate fi negociat ca o concesie făcută Kremlinului. Acest viitor trebuie să rămână în mâinile cetățenilor, inclusiv atunci când alegerea lor va deveni reunificarea.

Prim-ministrul Vasile Tofan participă la Summitul Organizației Internaționale a Francofoniei, care se desfășoară în capitala Cambodgiei, Phnom Penh. În cadrul reuniunii, șeful Guvernului va susține propunerea României la funcția de secretar general al organizației, pentru care candidează fostul premier și comisar european Dacian Cioloș, transmite IPN.

Într-o postare pe platforma X, șeful Guvernului a anunțat că a fost primit de regele Cambodgiei, Norodom Sihamoni, la deschiderea celui de-al 20-lea Summit al Francofoniei.

Potrivit Guvernului, unul dintre subiectele principale ale summitului va fi alegerea noului secretar general al OIF. Având în vedere miza alegerilor și șansele candidaturii lui Dacian Cioloș, premierul Vasile Tofan va susține propunerea României la conducerea organizației.

La summit sunt așteptați lideri ai celor 90 de state membre ale Francofoniei, printre care președintele Franței, Emmanuel Macron, și premierul Canadei, Mark Carney.

Potrivit executivului, participarea Republicii Moldova la eveniment urmărește consolidarea relațiilor diplomatice și economice, atragerea investițiilor și dezvoltarea unor noi parteneriate.

0 FacebookTwitterPinterestEmail
1 IANUARIE, 2025