 |
|
|
Kalman Mizsei |
|
Kalman Mizsei, fostul Reprezentant Special al UE în Moldova, consideră că, la ai săi 25 de ani, Moldova, împreună cu prietenii, săi ar trebui să fie suficient de matură pentru a opune rezistență eforturilor de uzurpare a puterii. Și ar trebui să fie capabilă de a se autovindeca de grava boală a corupției și a guvernării proaste. Ultimii 25 de ani oferă mult optimism în această privință. Sunt gânduri din OP-ED-ul de mai jos scris pentru IPN de Kalman Mizsei.
---
Un stat, a cărui apariție și existență erau puțin probabile, își sărbătorește a 25-a aniversare. Moldova este un tărâm contestat. Este un tânăr adult, ai cărui părinți l-au dorit, neavând însă încredere deplină. În consecință, a ajuns la această vârstă fragedă cu probleme psihologice. Dar are suficient timp să scape de ele - este încă foarte tânăr și nimeni nu-i poate tăgădui talentele. Oricum, are nevoie de tratament.
Cu identitatea părinţilor contestată
Chiar și identitatea părinților este contestată. Timp de aproape două secole a fost o colonie rusească şi ruşii au o atitudine posesivă - din cauza Basarabiei, Stalin a sistat, în perioada interbelică, relațiile diplomatice cu România. Pe de altă parte, și românii cred cu îndârjeală că acest pământ le aparține; iar Băsescu, președintele arhipopulist al României, venea cu argumente înverșunate în favoarea unei poziții incomode pentru Europa contemporană. Atât Rusia, cât și România pretind drepturi părintești asupra pământului și a oamenilor de aici, chiar dacă o fac în mod diferit. Moldova e multietnică: există populație moldovenească, românească, ucrainească, rusească, turcească, bulgărească.
Cu deficit de proprie identitate
În lumina deficitului de identitate, Moldova va reuși să-și unească cetățenii și să le câștige loialitatea doar dacă aceasta va fi reglementată supradeterminat, precum și prin metode eficiente de guvernare. Fiind o țară a cărei majoritate covârșitoare o constituiau în trecut țăranii, care s-au obișnuit - încă din perioada colonială - să plece capetele în fața stăpânilor ruși, de aceea, mulți mai păstrează și azi - ca un reflex - ideea de apartenență la o țară care, invocând argumente false, le interzice producția și ocupă o parte din teritoriu.
De-a lungul ultimului sfert de secol au apărut modele noi de integrare pentru această țară săracă și izolată, primul fiind unirea cu România - respins de majoritatea cetățenilor moldoveni.
Apoi a venit alternativa integrării europene. Această perspectivă a fost irosită sau, cel puțin, grav compromisă de o guvernare ai cărei lideri au fost în conflict perpetuu și - sub un pretins drapel european - au furat masiv din averea națională. Iar europenii i-au crezut prea mult timp, considerând că după sloganurile cu tematică europeană vor urma reforme europene și se prefăceau că nu observă unele manevre neconstituționale și trișări evidente în materie de alegeri ale coaliției. Poporul moldovean s-a simțit prădat și trădat, iar instinctele lui istorice pare să pornească într-o direcție greșită și ar putea ajunge încă o dată în subordinea unui stăpân străin.
Transnistria – combinaţie de garnizoană şi pensiune rusească
În fine, problema nerezolvată a Transnistriei: legislația internațională spune că Transnistria („Приднестровье” pentru rezidenții săi de origine slavă) este parte a Moldovei. Însă ea poate fi reunită doar dacă Moldova devine un stat de drept prosper. Din păcate, istoria ultimilor șase ani demonstrează contrariul, prezentând cea mai descurajantă alternativă pentru transnistreni. De asemenea, mulți moldoveni nu vor să aibă nimic de-a face cu transnistrenii. Aceștia din urmă strâmbă din nas, însă nu pot oferi o alternativă mai bună - la destrămarea Uniunii Sovietice erau 750.000 de locuitori, iar acum au rămas aproximativ 300.000, victime ale unui conflict pe care nu l-au dorit, precum și ale unei guvernări proaste de acolo. Șevciuk (actualul lider Transnistriei) mi-a zis odată că „președintele” de atunci, Smirnov, nu ar fi împotrivă să transforme Приднестровье - al cărei patriot local adevărat se consideră Șevciuk - într-o combinație de garnizoană și pensiune rusească. Acest proces continuă nestingherit și acum, chiar sub ochii săi. Probabil, ar fi timpul să mediteze cei de acolo asupra faptului că au făcut Transnistria aproape nelocuibilă și să caute atitudini alternative de cooperare.
Dragoste de nevoie şi dragoste nesigură
Moldova pare a fi într-un impas care o îndepărtează tot mai mult și mai mult de Europa prosperă. Cândva standardele locale de trai erau comparabile cu cele ale României; acum românii - fiind una dintre cele mai sărace națiuni din cadrul Uniunii Europene - câștigă acasă la ei de patru ori mai mult decât moldovenii. Țara se poate susține doar printr-o masivă emigrare, de cel puțin 15 la sută din populație și printr-o constantă asistență internațională.
Cei care au nostalgie după Uniunea Sovietică pot fi iertați, în lumina acestui echilibru de evenimente. Această nostalgie a stat la baza puterii de opt ani a președintelui Voronin. Dar exact această istorie a lui demonstrează că politicile ce se bazează pe nostalgie nu funcționează - el a venit la putere cu promisiunea de reuni țara cu Rusia și de a obține înapoi Transnistria. Dar, în scurt timp, a ajuns să înțeleagă ceva esențial: cu Putin nu există parteneriat pe picior de egalitate, ci doar parteneriat de subordonare colonială. S-a adresat Europei din necesitate, însă politicile sale proeuropene erau modeste, formulate pe jumătate.
Acum, Moldova trăiește cea mai rea dintre alternative - o persoană pe care nu a ales-o nimeni, un „oligarh” al cărui nume este mult prea cunoscut în lumea post-sovietică, deține influența asupra tuturor instituțiilor-cheie ale statului. Iar Europa, cândva speranța salvării, nu mai este la fel de sigură de sine precum era înainte. Securitatea țării este la fel de incertă, deoarece aderarea la NATO - unica organizație viabilă care poate garanta independența națiunilor din această parte a lumii - nici nu se pune în discuție.
Speranţa este în reforme reale şi posibile
Deși consider evaluarea de mai sus destul de exactă, refuz orice stare de disperare. Există speranțe, ele însă trebuie bazate pe fundamente solide, nu pe falsuri pregătite de cei care își doresc subordonarea geopolitică a Moldovei. Adevărul e simplu: Moldova are nevoie de reforme, care se vor produce doar dacă oamenii le vor forța.
Mișcarea corturilor s-a consumat între timp și putem spune, de asemenea, că Vlad Plahotniuc a dezumflat-o cu iscusință, cu ajutorul prea sârguitor al Curții Constituționale, care s-a implicat regretabil în politică în ultimii ani, în loc să-și îndeplinească funcția mandatată. Or, a fost un moment de mare speranță pe care trebuie să ni-l amintim cu toții - când protestatarii, în numele decenței, ca și la Kiev, s-au adunat într-o încercare de a forța schimbarea. De această dată nu era vorba despre geopolitică, ci despre decență civică, despre așteptări de rezistență împotriva jafului sponsorizat de stat.
Deși acest moment s-a consumat, acea energie civică rămâne cea mai bună speranță - principala speranță - pentru Moldova. Țara are un sistem executiv segmentat constituțional, care, atât prin punctele sale forte, cât și prin punctele sale vulnerabile, poate exclude probabilitatea cocoțării unei persoane deasupra restului societății. Dar pentru a crea un sistem politic și economic viabil societatea trebuie să forțeze elita de la conducere să producă reforme adevărate, nu doar mimate.
Lumini la capătul tunelului
Situația nu este iremediabilă. Iată câteva lumini la capătul lungului tunel. Nu am iluzii în privința guvernului. Un guvern în spatele căruia există un stăpân hegemonist neales nu este de bun augur. Pe de altă parte, este clar că Vlad Plahotniuc este profund nepopular și poate schimba această situație doar cu succese reale, tangibile. Sunt lucruri pe care le-ar putea lansa, însă nu-mi este clar, dacă el își dă seama de ele. Protecția afacerilor mici de atacuri din partea prădătorilor corporativi este unul din lucrurile pe care guvernul poate și trebuie să le facă. Dezvoltarea vertiginoasă a afacerilor mici, bazată pe deja doveditul spirit de antreprenor și talentul creativ al moldovenilor, este o componentă crucială în crearea unei societăți sănătoase. Însă are nevoie și de capacitatea procurorilor și judecătorilor de a rezista intereselor corupte ale prădătorilor de talie medie. Anume aici este nevoie de acel tip de reforme despre care se vorbește mult, dar nu se face aproape mai nimic, deoarece acest sistem le-a servit foarte bine lui Plahotniuc și altor oligarhi pe parcursul istoriei independente a Moldovei.
Uniunea Europeană înțelege acum mai bine care sunt pârghiile de reformă pentru Moldova și, prin extensie, pentru multe state ex-sovietice. În primul rând, judecătoriile și procuraturile trebuie să devină independente de executiv. Desigur, reformarea acestui sector este cu atât mai dificilă cu cât cultura corporativă a judecătorilor și procurorilor este una profund coruptă și de servitudine în faţa celor în poziții de forță. Nu sunt toți parte din acest sistem, dar sunt suficient de mulți pentru a corupe întreaga instituție. Tot ce auzim din partea societății civile este că investigația jafului secolului este o farsă și pe bună dreptate - procuroarea responsabilă de cazul fostului prim-ministru este motivată și direcționată politic cu intensitate.
Pe cât de „Saakhashvili” e capabil să fie Plahotniuc?
Discuțiile despre reforma administrării publice deseori devin supra-complicate și birocratice și degenerează în bifarea unei sumedenii de căsuțe. În acest context, reformele Georgiei sub conducerea lui Saakhashvili pot servi drept exemplu. Georgia nu a avut nevoie de elaborarea unor proiecte de tip Sigma pentru a implementa o reformă publică pe cât se poate de efectivă - ei au făcut schimbări culturale radicale printre rangurile ierarhice ale diferitor instituții, simultan au schimbat la fel de radical salariile anterior mizerabile, au ajustat capacităţile diferitor agenții și le-au făcut pe cât de posibil transparente. Și, la urma urmei, au stabilit zero toleranță corupției. Nu doar vorbe cinice și făcut cu ochiul, ci angajament real, sincer. A fost nevoie de o conducere al cărei exemplu ar trebui urmat de prezentul prim-ministru și de Plahotniuc. E adevărat că există o mare diferență - Saakhashvili a lucrat în baza unui mandat popular, care ar putea fi obținut de conducerea curentă doar prin îmbunătățirea stării poporului. Însă este de asemenea adevărat că Saakhashvili ne arată ce înseamnă populismul bun - o adevărată cruciadă împotriva corupției, toleranță zero, administrare publică transparentă și luptă cu birocrația, care pot fi populiste și totodată pot dezlănțui libertatea antreprenorială.
Mulți dețin interese într-o Moldovă eșuată
Moldova ar trebui să urmeze această formulă de reformă, care nu este doar imperativă pentru îmbunătățirea standardelor de viață, ci și o rețetă sustenabilă pentru Moldova independentă. Multora din Est și Vest nu le-ar plăcea materializarea acestor schimbări. Mulți dețin interese într-o Moldovă eșuată. Moldovenii ar trebui să dezvolte capacitatea de a depista aceste interese și de a le respinge. În timp ce unirea cu România este deopotrivă infezabilă și, conform sondajelor de opinie, nepopulară, revenirea sub tutela Rusiei ar fi un dezastru național. Tot ce rămâne de făcut este ca Moldova să fie luată în serios ca stat independent, cu melanjul său propriu de identități, iar oamenii - independent de preferințele lor lingvistice - să-și trateze cu seriozitate datoria lor civică de construire a unei țări independente prospere. Protestele din iarna trecută prezintă speranța unei eventuale schimbări. Iar aici ei au, de fapt, un interes în comun cu acea clasă politică decepționantă - ultimii tot nu sunt interesați să facă serviciul politicienilor unei alte țări, îndeosebi al Rusiei profund nedemocrate și autoritare a lui Putin. Astfel ar pierde totul. Aceasta ar trebui să fie baza unor reforme inspirate.
Mass-media – reforma de cea mai mare urgenţă
Ultimii șase ani demonstrează că „elitele” sunt de calitate proastă. Au venit la putere cu sloganul integrării europene, apoi au sacrificat-o pe altarul furtișagurilor și micilor avantaje politice cotidiene. Nimeni nu s-a dovedit a fi om de stat prin astfel de acțiuni. Însă această deziluzie poate aduce o perspectivă europeană (poate chiar și americană) mai realistă asupra țării, precum și o societate civilă mai dezvoltată și mai decisă. Aceasta ar trebui să preseze, iar conducerea actuală ar trebui să înțeleagă necesitatea reformelor. Pe lângă sus-menționata reformă radicală a instituțiilor de drept, ar trebui să se producă și o despărțire definitivă de cvasi-monopolul mediatic al lui Plahotniuc. Nicio democrație nu poate înflori în circumstanțele în care se află mass-media moldovenească, iar în pachetul actual de reforme abordarea acestei probleme este în cel mai bun caz timidă. Un Plahotniuc inspirat ar ceda fără ezitare acest monopol, conform așteptărilor atât Europei, cât și societății. Aceasta este reforma de care Moldova are cea mai urgentă nevoie.
Noul preşedinte – independent de două forţe intransparente
Țara se îndreaptă către alegerile prezidențiale, care sunt reale, în pofida rușinoasei decizii a Curții Constituționale, puse la baza acestui scrutin. Potrivit Constituției, Moldova este republică parlamentară. Deși o Curte Constituțională care se implică activ în reinterpretarea tuturor legilor, a introdus o incertitudine nedorită în privința interpretării Constituției, sub o conducere care anterior deja a dat dovadă de lipsa respectului față de legea fundamentală. Or, o președinție slabă cu mandat popular ar putea crea o contrabalansare executivului dirijat din umbră de o singură persoană. Este important ca noul președinte al Republicii Moldova să fie independent de două forțe intransparente: de oligarhul-șef al țării și de președintele rus. Dacă luăm în considerare popularitatea scăzută a partidelor de la conducere, acordul celor trei partide de a înainta un candidat comun este motiv pentru speranță. Acestea ar trebui, în cadrul procesului ce urmează, să-și onoreze angajamentele reciproce.
Cu determinare împrospătată şi sânge nou
Unul dintre obiectivele mandatului meu de Reprezentant Special al Uniunii Europene era să ajut Moldova să devină lider la capitolul reformă în Vecinătatea de Est. În 2009, acest scop părea pentru mulți infezabil, însă eu mi-am păstrat convingerile. Apoi, pentru o scurtă perioadă, părea că se poate săvârși chiar. De fapt, multora li s-a părut la fel. Procesul îi complăcea și Europei, și societății civile deopotrivă. Oamenii s-au încrezut prea mult în vorbe și au ignorat faptele tangibile. Criza curentă, de asemenea, poate instaura un grad ridicat de pesimism. Însă cu determinarea împrospătată a societății civile și a partenerilor europeni, cu sânge nou în clasa politică, ar fi posibile aceste reforme, care ar propulsa Moldova spre fruntea priorităților de integrare europeană. Ele necesită, iarăși, atenție sporită climatului de afaceri, reforma radicală a judecătoriilor și procuraturilor si restabilirea independenței media.
Valorile europene, inclusiv pentru vorbitori de limbă rusă
Prea mulți încearcă să reducă alegerea Moldovei la o singură opțiune etno-culturală bifurcată - România sau Rusia. Iarăși, iarna trecută a arătat direcția. Protestele împotriva unei guvernări rele, intransparente și corupte au venit din ambele direcții. Alegerea europeană a Moldovei - deși redusă la nivel de slogane ale coaliției din 2009 încoace - rămâne unica perspectivă bună pentru țară. Nu este o alegere primordial geopolitică, ci una a valorilor. Valori la nivelul cărora nu s-a ridicat, din păcate, elita ultimilor șase ani. „Europenitate” înseamnă, în primul rând, guvernanță bună – din nou, georgienii au arătat parțial că este fezabilă și în spațiul post-sovietic. De asemenea, înseamnă toleranță, iar în cazul Moldovei, în primul rând - toleranță etno-culturală. Visul meu este să văd cum vorbitorii de limba rusă ai țării vor susține la fel de fervent direcția europeană, precum o fac vorbitorii de limba română. Este în interesul întregii societăți, nu doar a unei părți, să evite „îmbrățișarea ursului” - subordonarea Rusiei lui Putin, și să trăiască într-un spațiu comun al valorilor tolerante, inclusiv democratice ale Europei.
La ai săi 25 de ani, Moldova, împreună cu prietenii săi, ar trebui să fie suficient de matură pentru a opune rezistență eforturile de uzurpare a puterii. Și ar trebui să fie capabilă de a se autovindeca de grava boală a corupției și guvernării proaste. În timp ce starea de tristețe și cea de spirit pesimist devin simțitoare la Chișinău, această perspectivă rămâne la fel de posibilă. Ea necesită încredere în geniul autopurificator al poporului Moldovei. Ultimii 25 de ani oferă mult optimism în această privință. Tânărul se poate în fine pune pe picioare și să-şi păstreze poziţia.
---
Materialele din Ciclul: „Gânduri despre şi pentru Moldova” sunt difuzate începând cu data de 18 iulie. Printre protagonişti îi avem pe: Dumitru Alaiba, Iurie Ciocan, Ana-Maria Ţulea, Ion Manole,Olga Gagauz, Stella Ciobanu, Iurie Leancă, Victor Parlicov, Doru Curoşu, Igor Meriacre, Valeria Şeican, Ciprian Raeţchi, Andrei Năstase, Ghenadie Gâlcă, Arcadie Barbăroşie,Valeriu Matei, Eugen Doga, Dumitru Postovan, Petru Macovei, Tatiana Negruş, Maia Sandu, Viorel Soltan, Valentin Guţan, Gheorghe Erizanu, Mariana Onceanu-Hadârcă, Viorel Cibotaru, Victor Micu, Sergiu Prodan, Igor Dodon, Aureliu Batrînac, Alexandru Pleşca, Dionis Cenuşa, Iulia Iabanji, Petru Bodarev etc. Au mai acceptat să ofere interviuri Nicolae Timofti, Andrian Candu, Pavel Filip etc.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.