O dezbatere lingvistică sau o problemă de stat?

Declarațiile recente ale ambasadorului Germaniei la Chișinău, Hubert Knirsch, privind existența unor percepții diferite asupra limbii și identității în Republica Moldova, ar fi putut trece drept un incident diplomatic minor, ușor de corectat printr-o clarificare protocolară. Faptul că nu s-a întâmplat astfel — că declarația a generat o dezbatere publică amplă, comentată de istorici, politicieni și societate civilă deopotrivă — spune ceva esențial despre natura statului moldovean: aici, identitatea nu este un subiect de anticariat istoric, ci o infrastructură critică a securității naționale.

Într-un stat „normal”, disputele privind autoidentificarea etnică sau culturală a cetățenilor rămân, de regulă, în sfera academică sau, cel mult, electorală. În Republica Moldova, ele sunt terenul pe care se joacă, de fapt, apartenența geopolitică a țării. Nu este o exagerare retorică: modul în care un cetățean al Republicii Moldova își definește identitatea — român sau „moldovean” în sens etnic distinct — influențează direct atitudinea sa față de integrarea europeană, față de relația cu România și, în ultimă instanță, față de proiectul revizionist al Federației Ruse în regiune. De aceea, orice discuție serioasă despre securitatea Republicii Moldova care ignoră dimensiunea identitară este, structural, incompletă.

Această realitate obligă la o schimbare de perspectivă: politicile identitare nu mai pot fi tratate ca un lux cultural sau ca o chestiune secundară, subordonată reformelor economice și instituționale cerute de parcursul european. Ele trebuie recunoscute ca o componentă activă a arhitecturii de apărare a statului — la fel de relevantă ca securitatea energetică, reziliența informațională sau capacitatea instituțională de a rezista ingerințelor externe.

Moștenirea sovietică: o armă concepută, nu un accident istoric

Pentru a înțelege de ce identitatea a devenit un front de securitate, trebuie recuperată memoria modului în care a fost construită separarea dintre identitatea moldovenească și cea românească. Nu vorbim despre o evoluție organică, de tipul diferențierilor regionale care există în orice cultură europeană — bavarezi, catalani, sicilieni, ardeleni. Vorbim despre o inginerie politică deliberată, inițiată în 1924 odată cu crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, și extinsă după 1940 asupra Basarabiei ocupate.

Instrumentele acestui proiect sunt bine documentate: un alfabet distinct, manuale rescrise, o istorie oficială fabricată, deportări, foamete organizată și lichidarea elitelor capabile să transmită memoria colectivă autentică. Scopul nu era protejarea unei particularități regionale, ci ruperea unei populații de matricea sa națională, pentru a face ca orice legătură ulterioară cu România să pară artificială, „importată”, suspectă.

Această distincție este crucială pentru politicile publice de astăzi: dacă identitatea moldovenească separată ar fi un fenomen cultural autentic, orice intervenție a statului ar fi ilegitimă — o formă de inginerie inversă. Dar dacă, așa cum arată istoria, ea este însăși produsul unei ingineriei anterioare, atunci restabilirea unei educații istorice corecte nu este o manipulare, ci o reparație. Statul moldovean nu ar „crea” o identitate; ar corecta una fabricată artificial, cu instrumente ale aceluiași tip — educație, memorie instituțională, discurs public — dar puse, de această dată, în slujba adevărului istoric, nu al negării lui.

 „Națiunea civică” — reambalarea unui proiect vechi

Ultimul deceniu a adus o mutație terminologică semnificativă: vechiul moldovenism sovietic, compromis prin asocierea sa evidentă cu propaganda de la Moscova, a fost înlocuit, în discursul unor actori politici și civici, cu conceptul aparent modern și inofensiv de „națiune civică moldovenească”.

Distincția pe care o asemenea formulă trebuie să o facă, dar de multe ori nu o face, este esențială. Cetățenia Republicii Moldova este, evident, o realitate legitimă și necesară — toți cetățenii statului, indiferent de etnie, formează comunitatea sa politică, iar acest lucru nu este pus sub semnul întrebării de nimeni. Problema apare atunci când comunitatea civică, definită prin cetățenie și instituții comune, este transformată subtil într-o identitate etno-culturală de sine stătătoare, ruptă deliberat de apartenența românească a majorității populației. În acel moment, „națiunea civică” încetează să mai fie un concept incluziv de tip occidental și devine, funcțional, un nou ambalaj pentru același obiectiv urmărit de Moscova începând cu 1924: tăierea legăturii dintre populația de la est de Prut și națiunea română.

De aceea, orice politică identitară responsabilă trebuie să facă o distincție clară, în legislație și în discursul public, între două planuri care nu ar trebui niciodată confundate: planul civic-politic (cetățenia, instituțiile comune, statul de drept) și planul etno-cultural (limba, istoria, apartenența națională). Confuzia deliberată între cele două planuri este exact mecanismul prin care moldovenismul sovietic supraviețuiește sub o formă aparent modernizată.

De ce interesează Kremlinul: identitatea ca instrument geopolitic

Investiția constantă a Federației Ruse în promovarea unei identități moldovenești distincte de cea românească nu este întâmplătoare și nu ține de nostalgie istorică. Este un calcul geopolitic rece. Dacă majoritatea populației Republicii Moldova se percepe ca parte a națiunii române, apropierea de România și integrarea europeană devin procese firești, greu de contestat politic. Dacă, dimpotrivă, cetățenii sunt convinși că formează o națiune separată, fără legături identitare organice cu România și prin extensie cu Occidentul, ei devin o resursă politică mult mai ușor de mobilizat pentru un proiect geopolitic alternativ, orientat spre Est.

Din această perspectivă, moldovenismul antiromânesc funcționează ca o platformă ideologică de întreținere a unei „zone gri” — un spațiu care, deși formal orientat spre Europa, rămâne vulnerabil influenței ruse tocmai pentru că o parte a populației sale nu se recunoaște pe deplin în proiectul occidental al țării. Orice ambiguitate venită din partea unor actori occidentali cu privire la identitatea moldovenilor — fie ea o formulare stângace de diplomat, fie o poziție politică internă — este imediat capitalizată de propaganda rusă drept „dovadă” a legitimității unei identități separate.

Concluzia strategică este limpede: în Republica Moldova, câmpul identitar nu este un teren neutru, pe care statul poate opta să nu intervină. Vidul lăsat de absența unei politici identitare coerente este ocupat, sistematic, de narațiunea alternativă promovată de Moscova. Neutralitatea aparentă a statului în această privință nu este, de fapt, neutralitate — este o formă de dezarmare unilaterală.

 Rolul diplomației occidentale și limitele bunei-credințe

Un element adesea neglijat în această ecuație este responsabilitatea partenerilor occidentali. Diplomați acreditați la Chișinău, oricât de bine intenționați, riscă să opereze cu date statistice brute — rezultatele unui recensământ, de exemplu — fără a le plasa în contextul istoric care le explică. O lectură pur sociologică a autoidentificării etnice, ruptă de mecanismele istorice care au produs-o, riscă să transforme efectul unei propagande de decenii într-un argument de legitimitate științifică.

Aceasta nu este o chestiune de rea-credință, ci de responsabilitate profesională. Diplomația occidentală are datoria de a opera cu realitatea istorică și științifică — confirmată de instituții precum Academia Română, Academia de Științe a Moldovei sau Curtea Constituțională a Republicii Moldova — nu cu efectele reziduale ale ingineriei identitare sovietice. Instituțiile de la Chișinău și București au, la rândul lor, obligația de a sprijini partenerii occidentali să înțeleagă complexitatea acestui dosar, nu prin reacții emoționale sau scandal diplomatic, ci prin dialog instituțional susținut de argumente istorice solide.

Ce ar presupune, concret, o politică identitară de securitate națională

O politică identitară gândită ca instrument de securitate națională nu înseamnă impunerea coercitivă a unei identități, ci construirea condițiilor instituționale în care adevărul istoric nu mai poate fi ușor deturnat. Câteva direcții se desprind logic din analiza de mai sus:

Educația istorică trebuie tratată drept infrastructură strategică, nu doar curriculă culturală – manualele de istorie și limbă fiind, de altfel, chiar instrumentele prin care a fost construită separarea identitară inițială, ele pot și trebuie să fie instrumentul reparației.

Comunicarea publică a statului trebuie să mențină distincția fermă între cetățenie (planul civic, incluziv, pentru toți) și identitate etno-culturală (planul istoric, real, majoritar românesc), evitând ambiguitățile care permit recuperarea „națiunii civice” de către narațiuni antiromânești.

Corpul diplomatic de la Chișinău și cel de la București trebuie să dezvolte o capacitate instituționalizată de a informa constant partenerii occidentali, astfel încât episoade precum cel al ambasadorului german să devină ocazii de clarificare, nu erori repetate.

Reziliența informațională a statului trebuie să includă explicit monitorizarea și contracararea narațiunilor care exploatează ambiguitatea identitară în scop geopolitic, alături de componentele deja recunoscute (dezinformare electorală, securitate cibernetică, securitate energetică).

Concluzie: o miză de securitate, nu de identitate culturală

Afirmațiile ambasadorului Germaniei care au declanșat o dezbatere aprinsă în spațiul românesc pornește de la o observație corectă: viitorul Republicii Moldova, inclusiv orice decizie privind relația cu România, aparține exclusiv cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Dar exercitarea autentică a acestei suveranități presupune o populație care alege în cunoștință de cauză istorică, nu una ale cărei percepții rămân, un secol mai târziu, prizonierele unei inginerii identitare concepute la Moscova.

De aceea, politicile identitare nu sunt un moft cultural al unor istorici nostalgici, ci o componentă structurală a securității naționale moldovenești. Națiunea civică este o formulă legitimă și necesară atunci când unește cetățenii în jurul valorilor democratice comune. Ea devine însă un pericol structural atunci când este folosită pentru a relativiza adevărul istoric și pentru a perpetua, sub o formă modernizată, moștenirea moldovenismului sovietic. În acest punct, diferența dintre o integrare europeană autentică și succesul strategiei revizioniste a Kremlinului nu mai este una de nuanță semantică — este o linie de front a securității naționale.