„...Dacă am pune împreună toți factorii pro și contra realizării celor 5 versiuni de coalizare postelectorală, elucidate de șeful statului, am ajunge la concluzia că cea mai mare probabilitate de realizare o are versiunea unei coaliții de guvernare dintre PDM și PSRM. Ea este, de fapt, una absolut naturală, mai ales în lumina sloganului comun: pro-Moldova! Așadar, principala concluzie este – Moldova are Viitor! E logic! Nu-i așa?”
---
S-au scurs deja 3 săptămâni de la scrutinul parlamentar din 24 februarie 2019. Cu toate acestea, societatea rămâne încă în așteptarea unui răspuns la întrebarea – ce va urma? Înalții demnitari, reprezentanții diferitelor partide politice, jurnaliștii și comentatorii politici au lansat tot felul de ipoteze în privința scenariilor postelectorale, unele mai interesante decât altele. Ceea ce bucură cu adevărat este nivelul discuțiilor pe marginea problemei respective. Tonalitatea discuțiilor a fost dată chiar de șeful statului, Igor Dodon, care a făcut exerciții de combinatorică, în mod public, pentru a ne demonstra întreaga paletă de oportunități de coalizare pe care ni le oferă cele 4 formațiuni politice alese în Parlament. Ca politician, dar și ca bun cunoscător al matematicii, Igor Dodon a descris posibilele coaliții, excluzând categoric din calcule Partidul Șor, după cum urmează:
- Coaliție largă cu participarea a 3 fracțiuni parlamentare – Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), Partidul Democrat din Moldova (PDM), Blocul ACUM – expresie a concilierii naționale de după devalizarea sistemului bancar;
- Trei posibilități de combinare din cele 3 fracțiuni câte 2;
- Alegeri anticipate.
Oricine se poate convinge că șeful statului are dreptate – este vorba despre 5 variante. Din calculul combinatoric, Igor Dodon a exclus categoric permutările deputaților dintr-o fracțiune în alta, lăsând să se înțeleagă că aranjamentele se pot face doar în limitele celor 5 scenarii. Deci, datorită șefului statului, avem în față întreg spectrul combinatoric.
Istoria problemei
Trebuie să recunoaștem că această abundență de versiuni postelectorale a inflamat imaginația unor politicieni și formatori de opinie până la limita după care versiunile riscau să se transforme în diversiuni. De bună seamă, după declararea independenței, noi am avut în Republicii Moldova 9 scrutine parlamentare, ultimul fiind cel din 24 februarie 2019. În urma acestor scrutine am avut alese în Parlament de la 3 până la 5 formațiuni politice, dar niciodată n-au existat probleme în privința alegerii organelor de conducere ale Parlamentului și învestirea unui guvern. Este adevărat că, după 4 scrutine din cele 9, la guvernare au ajuns formațiuni care au obținut majorități absolute – Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) în 1994 și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) în 2001, 2005 și în aprilie2009. Evident, în cazurile menționate nu puteau exista probleme. În alte 4 scrutine am avut majorități parlamentare și guverne de coaliție create cu anumite dificultăți, care s-au dovedit a fi surmontabile.
Astfel, după alegerile parlamentare din 22 martie 1998, exact peste o lună, la 23 aprilie, liderul Mișcării pentru o Moldovă Democratică și Prosperă (MpMDP), Dumitru Diacov, a fost ales președinte al Parlamentului. Încă peste o lună de zile, la 22 mai, a fost învestit Guvernul Ciubuc-II al Alianței pentru Democrație și Reforme (ADR), constituite din 3 formațiuni politice. După alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, exact peste o lună, la 28 august, liderul Partidului Liberal (PL), Mihai Ghimpu, a fost ales președinte al Parlamentului. Peste mai puțin de o lună, la 25 septembrie, a fost învestit Guvernul Filat-I al Alianței pentru Integrare Europeană (AIE-I), constituite din 4 formațiuni. După alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010, peste aproximativ o lună, la 30 decembrie, liderul PDM, Marian Lupu, a fost ales președinte al Parlamentului. Peste doar 2 săptămâni, la 14 ianuarie 2011, a fost învestit Guvernul Filat-II al Alianței pentru Integrare Europene (AIE-II), constituite din 3 formațiuni. În sfârșit, după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, peste aproximativ 2 luni de zile, la 23 ianuarie 2015, unul dintre vicepreședinții PDM, Andrian Candu, a fost ales președinte al Parlamentului. Respectiv, peste mau puțin de o lună de zile a fost învestit guvernul minoritar al lui Chiril Gaburici, votat de 2 partenerii de coaliție – PDM și Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), dar susținut și de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), de opoziție.
O situație inedită și îngrijorări exagerate
Așadar, în anii de independență a Republicii Moldova nu au existat situații în care să fi fost imposibilă alegerea în termene rezonabile a conducerii și a organelor de lucru ale Parlamentului. S-a dovedit că ulterior a fost posibilă și numirea Guvernului, fie el chiar și unul minoritar. Acum, după alegerile din 24 februarie 2019, de ce ar trebui să ne îngrijorăm de o eventuală imposibilitate de constituire a unei majorități parlamentare și învestire a unui guvern, fie el și minoritar? Sigur, există temei pentru astfel de îngrijorări, dar ele par a fi exagerate. În primul rând, după ultimele alegeri din 24 februarie 2019 avem o situație inedită. În noul Parlament există o forță politică care, de fapt, deține puterea reală înaintea începerii dialogului și negocierilor privind constituirea majorității parlamentare. Este vorba despre PDM care a reușit să promoveze în conducerea tuturor instituțiilor de drept și de reglementare a unor persoane loiale formațiunii care sunt, practic, inamovibile pe perioada întreg mandatului Parlamentului nou ales. În acest context, este de adăugat că nu încape îndoială că fracțiunea Partidul Șor este un banal apendice al PDM, care prin acest fapt are cel mai mare număr de deputați în Parlament. Într-adevăr, sunt de prisos orice argumente și dovezi că Partidul Șor și cei 3 deputați independenți reprezintă „rezerva de aur” a PDM, care poate fi activată în orice moment, dar numai în situații de force majeure.
„Cei patru apostoli erau trei...”
De aceea, cele 5 versiuni ale șefului statului, de fapt, se reduc la doar două: care din celelalte două formațiuni parlamentare – PSRM și ACUM, ar accepta sau ar putea fi forțată să devină partenerul de guvernare al PDM? O eventuală coaliție ad-hoc dintre PSRM și ACUM este foarte puțin probabilă, aproape imposibilă din cauza unui șir de factori: lipsa profundă a încrederii cauzate de uneltirile PSRM, alături de PDM, împotriva ACUM; urmărirea unor scopuri strategice opuse de către cele două formațiuni, care după o eventuală coaliție ad-hoc, oricum, ar deveni antagoniste, mai cu seamă că PSRM își menține în programul politic clauza privind anularea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și UE; riscul extrem de mare ca o eventuală coaliție dintre PSRM și ACUM, în condițiile când instituțiile de drept și de reglementare rămân loiale PDM, se va termina imediat după anunțarea acesteia, datorită unui șantaj al dosarelor penale împotriva unor lideri, inclusiv informali.
Deci, ne rămâne să vedem cum poate fi rezolvată dilema coalizării PDM cu una din cele două formațiuni. Întrucât apariția și rațiunea existenței Blocului ACUM este, potrivit documentelor oficiale ale acestuia – izbăvirea „statului capturat de regimul oligarhic”, instaurat de PDM, este dificil să se creadă că liderii ACUM își pot permite acceptarea unei coaliții de guvernare cu PDM. Pe de altă parte, pentru PSRM nu există niciun fel de tabu în privința coalizării cu PDM. Poate exista doar frica de a fi devorat de acesta, la fel cum a fost cazul PCRM, PLDM, Partidului Liberal (PL), Partidului Popular European din Moldova (PPEM). Asta mai ales că instituțiile de drept se află sub controlul efectiv al PDM.
De frică și/sau de bunăvoie?
Totuși, lucrurile nu trebuie privite doar prin prisma unor frici. Există și un șir de factori care face coalizarea celor două formațiuni – PDM și PSRM, una absolut naturală, întrucât ambele formațiuni au multe lucruri în comun: pretind că sunt de stângă, împărtășind doctrinele social-democrată și, respectiv, socialistă; promovează lozinca pro-Moldova, insistând pe elaborarea unei doctrine de stat privind consolidarea suveranității Republicii Moldova, inclusiv față de recomandările Comisiei de la Veneția, lucru care a și fost demonstrat de comun acord; pledează edificarea națiunii civice în Republica Moldova, care ar dilua factorul etno-lingvistic ce divizează societatea moldovenească; pledează transformarea Republicii Moldova într-o punte între Est și Vest, fără a se apropia excesiv de mult de un pol sau altul, puntea respectivă servind, probabil, drept cea de a „patra cale”, spre Sud, adică spre Turcia, Emiratele Arabe Unite etc., unde s-ar găsi solicitanți ai cetățeniei moldovenești vs. investiții; etc. Aceste afinități dintre PDM și PSRM sunt mai mult decât suficiente pentru ca șeful statului, Igor Dodon, care se identifică drept lider informal al PSRM să admită o reconciliere între cele două formațiuni, făcând abstracție de chestiunea devalizării sistemului bancar al țării în 2014.
La urma urmei, PDM mai are și câțiva „ași în mânecă”, pe care ar putea să-i folosească în vederea convingerii PSRM să accepte o coaliție de guvernare. De exemplu, PDM ar putea utiliza prestigiul internațional al formațiunii pentru a fi mai convingător în fața PSRM. În acest sens, nu trebuie să uităm că liderul PDM, Vlad Plahotniuc, este vicepreședinte al Internaționalei Socialiste, ales în această funcție doar acum doi ani, în cadrul celui de-al XXV-lea Congres al organizației, desfășurat în perioada 2-4 martie 2017 în Cartagena, Columbia. În calitatea invocată, liderul PDM are sarcina promovării valorilor socialiste în spațiul CSI. Iar cea mai bună oportunitate de a raporta un succes către structura centrală ar fi să-i convingă pe socialiștii din PSRM să promoveze valorile socialiste împreună, formând o coaliție de guvernare - Aici, Acasă, în Moldova!. Ce poate fi mai firesc, în acest sens? Și într-adevăr, cum ar putea PSRM, ca formațiune ce împărtășește doctrina socialistă, să respingă o coaliție cu PDM care s-a învrednicit deja de aprecieri pe plan internațional? Mai mult, PSRM ar putea beneficia de pe urma coalizării cu PDM, care la rândul său ar putea eventual susține aderarea PSRM la această organizație internațională. În afară de aceasta, dacă mai există neîncredere între cele două formațiuni, atunci ambele ar putea apela la medierea neînțelegerilor de către un parter comun. În acest sens, nu trebuie să uităm că, atât PDM, cât și PSRM, au semnate acorduri de colaborare cu partidul de guvernământ din Federația Rusă – Edinaya Rossia, PDM din 16 septembrie 2010, iar PSRM din 9 iunie 2017. O astfel de mediere chiar ar fi oportună, ținând cont de experiența PDM care a recurs deja la un astfel de serviciu în decembrie 2010, doar la câteva luni de la semnarea acordului de cooperare invocat.
În concluzie, dacă am pune împreună toți factorii pro și contra realizării celor 5 versiuni de coalizare postelectorală, elucidate de șeful statului, am ajunge la concluzia că cea mai mare probabilitate de realizare o are versiunea unei coaliții de guvernare dintre PDM și PSRM. Ea este, de fapt, una absolut naturală, mai ales în lumina sloganului comun: pro-Moldova! Așadar, principala concluzie este – Moldova are Viitor! E logic! Nu-i așa?
Experții IPN
---
Notă IPN:
Motivul din care OP-ED-ul de mai sus este semnat așa cum este semnat poate fi văzut în Nota IPN pentru comentariul de aici.
