Dacă e să crezi propagandei putiniste că „Rusia a început războiul ca să nu fie război”, iese că atrocitățile comise zilnic împotriva copiilor, femeilor și bătrânilor din Ucraina nu sunt acte de genocid, ci fapte de purificare, de denazificare. Iar aceste „fapte bune” sunt demne de glorificare – medalii, avansări în grad și titluri. În acest mod a explicat cruzimea armatei ruse în Ucraina Mihai Țurcanu, doctor în istorie, Institutul de Istorie al USM, în cadrul dezbaterii publice la tema „Ce am sărbătorit și de ce am sărbătorit pe 23 februarie?”, care a avut loc la Agenția de presă IPN.
Răstălmăcirea realității, mutilarea ei a fost un instrument mereu utilizat de regimurile imperialist, stalinist și comunist, care au stăpânit, în general, două secole, spațiul dintre Prut și Nistru. „Se spunea că tot răul care a avut loc în Uniunea Sovietică în anii 30, s-a produs nu în rezultatul „experimentelor sociale și economice”, cum a fost colectivizarea cu victimele golodomorului, ci a sabotajului. Teoria lui Stalin dicta că dușmanii de clasă se infiltrează în organele de partid, de stat pentru a se opune din interior, ni se spunea, construcției comunismului. De fapt, însă, tiranul se eschiva de răspundere pentru eșecuri și, totodată, își îndepărta adversarii”.
Soldații ruși, care-l aud pe Putin că a început războiul în numele păcii, înțeleg că acesta le dă o justificare pentru orice crimă comisă în Ucraina, consideră cercetătorul. El a amintit cum au venit la Stalin, după cel de-al doilea război mondial, comuniștii est-germani cu plângerea că soldații sovietici au violat în jur de 2 milioane de nemțoaice, iar liderul sovietic a îndreptățit crimele „soldaților-eliberatori”. „Același lucru față de compatrioatele sale l-a reclamat și Milovan Đilas, scriitor și om de stat în Iugoslavia de atunci. A fost respins cu „dreptul soldatului la distracție”, a menționat Mihai Țurcanu, specificând că în Ucraina „rușii speră că, la fel ca în 1945, vor învinge și nimeni nu va avea capacitatea să-i judece”.
Raționând pe marginea situației că o parte din societatea noastră justifică invazia rusă în Ucraina savantul explică prin îndoctrinarea îndelungată a desconsiderării identității noastre naționale, a culturii române. „Cred că această percepție persistă și astăzi. Noi am fost crescuți și educați, practic, în spiritul „sindromului Stokholm”, când victima consimte agresorului sau asupritorului. E o mare diferență între noi și polonezi sau popoarele baltice. Asta s-a văzut și în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică. Ei și-au proclamat independența primii, iar noi, când deja nu se mai putea rămâne, în condițiile independenței declarate a Ucrainei”, a relevat vorbitorul.
„(Comparativ cu balticii) nivelul de cultură, de demnitate națională e foarte diferit. Nivelul de mândrie națională e foarte diferit și față de ucraineni, polonezi, baltici. Estonienii le-au dat ucrainenilor toată artileria de care dispuneau. Pentru că înțeleg foarte bine ce s-a întâmplat în 1940 și că ocupația sovietică i-a costat o treime de populație. Aceiași e și percepția lituanienilor. Noi nu cunoaștem foarte bine lucrurile. Comparativ cu ei, am rămas la un nivel de cultură și de conștiință națională foarte scăzut. Cred că de datoria noastră e să extindem rândurile celor care cunosc istoria neamului și să tindem spre un grad mai înalt de demnitate și cultură națională. Cu sentimentul respectului față de sine nicicum nu vei putea să te împaci cu atrocitățile asociate cu armata celebrată pe 23 februarie”, a conchis istoricul.
Dezbaterea la tema „Ce am sărbătorit și de ce am sărbătorit pe 23 februarie?”, este ediția a 4-a din ciclul „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”. Proiectul este susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.