Tentativa sovietică de lovitură de stat de la 19 august 1991, cunoscută și ca „Puciul din august”, a fost o încercare a unui grup de conservatori comuniști sovietici de a-l răsturna de la putere pe președintele Mihail Gorbaciov și de a prelua controlul asupra fostei țări. Liderii puciștilor erau comuniști radicali, care considerau că reformele lui Gorbaciov au mers prea departe și că noul tratat unional făcea ca puterea guvernului central să scadă prea mult, iar cea a guvernelor republicane să fie prea mare. Deși lovitura de stat a eșuat după numai trei zile de la declanșare, iar Gorbaciov s-a reîntors în fruntea statului, evenimentul a anulat orice posibilitate de păstrare a Uniunii Sovietice într-o formă mai puțin centralizată.
Ex-ambasadorul Republicii Moldova la ONU, Vlad Lupan, a comentat pentru IPN aniversarea acestui eveniment. Conform lui, puciul din 19 august 1991 de la Moscova a fost o cumpănă pe care anume liderii naționali și-au asumat responsabilitatea de a o trece. Acest eveniment a deschis un proces larg de independență pentru toate fostele republici sovietice. Puciul nu ar fi putut opri procesul de independență a fostelor republici URSS. De fapt, acesta a fost ultima picătură în procesele de destrămare a URSS.
Potrivit lui Vlad Lupan, puciul s-a produs deja după ce diversele republici unionale încercau să-și capete independența. În momentul în care acest puci s-a produs, rezultatul său putea fi ori menținerea unui URSS în stil autoritar-totalitar, cu posibile represiuni masive, sau, așa cum s-a întâmplat, continuarea proceselor de obținere a independenței. Astfel, chiar și liderul de la Moscova, Boris Elțîn, a fost implicat în deconstrucția puciului și independența republicii sale, devenind mai târziu și președintele Federației Ruse.
Rădăcinile puciului pot fi regăsite în procesele de „Perestroika”, inițiată de Mihail Gorbaciov. Potrivit lui Lupan, organizatorii puciului au observat că schimbările în urma „perestroikăi” au dus, la un moment dat, la schimbarea raportului de putere dintre Moscova și Republici, fiind pornite procese centrifuge în interiorul URSS. Ele puteau duce la o eventuală destrămare a Uniunii Sovietice și formarea unor state independente. Respectiv, puciștii au reacționat, după ani de perestorikă, inițiind puciul, care încerca să oprească procesul de democratizare și descentralizare, pe care ei îl vedeau ca un proces de pierdere a puterii.
Fostul Reprezentant permanent al Republicii Moldova la ONU, de asemenea consideră că una din consecințele luptei interne din interiorul URSS a fost crearea unei mișcări de separatism pe teritoriul Republicii Moldova pentru a opri mișcarea de independență. Astfel, conform lui Lupan, puciștii au primit sprijin din regiunea separatistă transnistreană. În același timp, deși statele baltice mergeau clar pe calea independenței încă înainte de puci, Republica Moldova și alte state și-au declarat independența doar după ședința comună a liderilor din Rusia, Ucraina și Belarus. Faptul că balticii mergeau spre independență indiferent de puci, demonstrează că puciul nu ar fi schimbat procesele de destrămare și de obținerea independenței de către Republicile unionale. De fapt, se poate spune că puciul a accelerat destrămarea URSS.
Vlad Lupan sugerează că, după evenimentele din 1991, Republica Moldova a obținut ruperea de la un sistem autoritar. Totuși, procesul în cauză nu a fost univoc. Destrămarea URSS a fost regretată de o parte a populației, care, deși modest, a crescut în venituri în ultima perioadă URSS. În consecință, astăzi putem observa cum ei votează pentru partidele politice care sunt percepute ca reprezentanții acestui trecut. Independența, într-o manieră obiectivă, a fost urmată de efecte economice grave. Populația și țara a trecut prin criză economică și a sărăcit în urma dispariției economiei neviabile, de comandă. Acest element inevitabil, de tranziție, a și fost utilizat în politica electorală a partidelor care au revenit din perioada sovietică, comuniștii sau socialiștii. Astfel, tranziția, prezentată ca o cădere a economiei, a fost utilizată în încercarea de a demonstra că democrația a fost un lucru negativ pentru cetățenii Republicii Moldova, de către forțele care de facto sunt legate de Moscova.
În urma proceselor de independență, încă până la puci, a apărut și conflictul transnistrean. Vlad Lupan, care a fost negociator al acestui conflict, îl consideră drept unul geopolitic, menit să mențină Republica Moldova inițial sub controlul URSS, iar ulterior sub controlul Rusiei. În final acesta „este un proiect ”reușit” al Federației Ruse”, spune el. Aflarea până acum a trupelor militare ruse pe teritoriul țării confirmă acest fapt.
Destrămarea URSS, susține fostul ambasador al Republicii Moldova la ONU, a avut și elemente pozitive, foarte importante pentru țară. Prima ar fi independența acestui stat. Într-o lume interdependentă, Republica Moldova a obținut o independență mai mare decât anterior. Acest stat nou încă nu a învățat să negocieze cum trebuie, fiind o țară mică și fără experiență, iar Guvernele nu au învățat să guverneze. Salariile s-au mărit, dar ele nu sunt suficiente. O bună parte din populație a plecat din țară, dar în același timp s-au deschis hotarele pentru studii, muncă, când emigranții subvenționează economia țării și, măcar parțial, vor reveni înapoi. În opinia lui Vlad lupan, țara este pe o anumită cale de progres, dar este o cale foarte dificilă.
În ce privește prioritățile imediate de integrare europeană și relații bune cu partenerii săi, relația cu statele vecine și, în particular, cu România este importantă pentru Republica Moldova, deoarece Bucureștiul este partenerul economic numărul unu al Republicii Moldova din Uniunea Europeană. În același timp, vecinul vestic al Republicii Moldova este membru al UE și NATO și un avocat bun al Chișinăului la Bruxelles. Bucureștiul ar putea cel mai bine ajuta Republica Moldova să treacă de această perioadă extinsă de tranziție.
Vlad Lupan conchide că, după 30 de ani de la puciul de la Moscova, urmat de obținerea independenței Republicii Moldova, evoluțiile din interiorul acestei țări, cât și cele externe, încă depind de voința politică și capacitatea guvernului de a implementa reforme reale.