Analiza IPN: Pe 19august, la Comrat se marchează a 23-a aniversarea de la proclamarea Republicii Găgăuze. În timp ce pentru găgăuzi această dată constituie una dintre principalele sărbători naţionale, de la Chişinău, din motive lesne de înţeles,aceste manifestaţii sunt tratate ca manifestări ale separatismului camuflat. Totuşi, dacă stai să cântăreşti bine,s-ar dovedi că motive de îngrijorare pentru separatismul găgăuze nu sunt atât de multe. Cu mult mai puţine decât chestiunile care îi unesc pe găgăuzi cu restul populaţiei Moldovei.
---
Din punct de vedere politic, luna august în UTA Găgăuzia concentrează în mod tradiţional atenţia asupra sa. Şi nu e vorba doar de scandalurile politice, de care nu duce lipsă nici toată ţara. La urma urmelor, niciun an nu se aseamănă unul cu altul, iar uneori – de exemplu, chiar în anul acesta – confruntarea politică, spre bucuria locuitorilor, începe să mai piardă din intensitate. Principalul eveniment politic al acestei luni în autonomie, deja de mai mulţi ani, indiferent de caracterul vremii în structurile puterii, rămâne invariabil ziua de 19 august – ziua proclamării Republicii Găgăuze.
Sărbătoare „separatistă”
Ziua aceasta, alături de data de 23 decembrie (ziua adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a Legii cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei, care a „legalizat” Republica Găgăuză, separată de ţară, în forma Autonomiei Găgăuze în componenţa Republicii Moldova), constituie în regiune una dintre datele istorice cele mai „pline de statut”. Fireşte, la Chşinău nu prea împărtăşesc dispoziţia de sărbătoare a găgăuzilor. Dacă la festivităţile din decembrie spre Comrat se îndreaptă, în mod tradiţional, cortegii de automobile cu numere de înmatriculare guvernamentale, iar de pe scenele din localitate se dau citirii felicitărilor din partea primelor persoane din stat, atunci ziua de 19 august autorităţile moldovene o neglijează, ferindu-se, probabil, să fie observate printre participanţii la petrecerile „separatiste”.
Între altele fie spus, organizatorii festivităţilor din luna august în Găgăuzia invită, în mod tradiţional, la aceste solemnităţi întreaga conducere a Moldovei. Tradiţia stabilită deja de mai mulţi ani nu depinde nici de schimbarea guvernelor şi componenţei parlamentelor, nici de zigzagurile relaţiilor la zi dintre Comrat şi Chişinău. Pe cât se poate judeca după comentariile liderilor găgăuzi, în felul acesta conducerea autonomiei nu atât contează pe sosirea înalţilor oaspeţi, cât invită partea moldovenească să recunoască perioada de existenţă a Republicii Găgăuze ca o etapă istorică comună cu cea a Moldovei. Această istorie a separat, într-adevăr, pentru câţiva ani două popoare, dar care, în consecinţă, a condus la ziua de azi, când Găgăuzia se află în acelaşi spaţiu juridic al republicii, iar locuitorii săi consideră Moldova ca fiind patria lor.
„Cine este separatist şi cine este patriot”
Deocamdată, însă, ziua de 19 august continuă să separe opinia publică găgăuză şi cea moldovenească. Iar când vine această zi, imediat în societate (în convorbiri tet a tet sau în timpul polemicilor din cadrul internet-forumurilor) încep clarificările în stil „cine este separatist şi cine este patriot”. Totodată, se aduce o serie de exemple, care, din câte se pare la prima vedere, confirmă neloialitatea şi separatismul mocnind al găgăuzilor.
Argumentele acestea au, totodată, şi reversul lor, pe care – intenţionat sau din necunoaştere – nu-l evocă nimeni. Dar dacă e să privim la toate aceste probleme în mod obiectiv, fără a denatura realitatea, precum o fac mijloacele de informare în masă în goană după materiale de senzaţie sau politicienii care speculează pe seama sentimentelor naţionale, atunci devine clar că aceiaşi „separatişti găgăuzi” pot să devină un model de preluare pentru mulţi pretinşi patrioţi moldoveni.
De exemplu, mulţi cunosc faptul că în regiune predomină, de fapt, limba rusă, pe când limba română se situează pe poziţii mult mai modeste. În presă s-a scris despre greutăţile cu care s-au confruntat absolvenţii găgăuzi la susţinerea examenelor la limba română. Mult „colb” au făcut cerinţele autorităţilor locale de a traduce toată corespondenţa din instituţiile centrale de stat în limba rusă. Totodată, puţin cine a scris despre ostenelile conducerii Găgăuziei în ceea ce priveşte promovarea limbii române în regiune. Nu sunt cunoscute opiniei publice largi nici exemplele de delegare a profesorilor de limba română pentru a-şi perfecţiona calificarea în instituţiile de învăţământ superior din România sau de colaborare cu organizaţiile nonguvernamentale, care au organizat cursuri gratuite de limba română pentru funcţionarii publici locali. Şi, principalul, toate acestea s-au produs din propria iniţiativă şi fără suportul conducerii Moldovei.
Într-adevăr, de la Comrat se fac auzite sistematic declaraţii despre necesitatea dobândirii independenţei de Chişinău. Dar nu toţi încearcă să pătrundă în esenţa lucrurilor şi să se clarifice că personalităţile care se dedau unor astfel de idei nu se prea bucură de prestigiu în autonomie. Totodată, majoritatea găgăuzilor îşi fac griji pentru suveranitatea Moldovei, pentru că văd în independenţa ţării o garanţie a existenţei propriului popor.
Găgăuzii pot manifesta o atitudine nerespectuoasă faţă de naţiunea majoritară. Dar, să recunoaştem, adeseori aceasta constituie un răspuns la etichetările tot atât de ofensatoare în adresa găgăuzilor.
Mulţi consideră, de asemenea, că găgăuzii se deosebesc de moldoveni printr-o atitudine aproape că vibrantă faţă de trecutul sovietic. Nu-i adevărat, pe lângă lucrurile pozitive, găgăuzii ţin minte foarte bine şi dau o apreciere pe măsură atât deportărilor staliniste, cât şi foametei din anii 1946-1947. Puţini îşi imaginează, pe cât de tragic percep găgăuzii aceste evenimente, şi o mărturie în acest sens sunt nenumăratele monumente în memoria victimelor acestor tragedii.
Este semnificativ faptul că intelectualitatea naţională găgăuză – substratul social care adeseori se produce în calitate de locomotivă intelectuală a proceselor separatiste – în cazul nostru este inseparabilă de elita moldovenească de creaţie. Scriitorii Todur Angheli şi Todur Zanet, savanţii Diana Nicoglo şi Liubov Cimpoieş, tenorii Stepan Curudimov şi Marina Radiş – toţi ei scriu despre Moldova şi traduc literatura clasică română în limba găgăuză, muncesc în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, constituie mândria artei naţionale de operă.
Am mai putea aminti de distinşii luptători găgăuzi Vladimir Gotişan, Piotr Ianulov şi Alexandru Romanov care au cucerit în repetate rânduri la competiţiile internaţionale medalii de aur pentru selecţionata naţională a Moldovei şi au purtat cu mândrie drapelul moldovenesc.
Am putea enumera şi alţi sportivi, artişti, savanţi găgăuzi care ţin la Moldova şi, prin activitatea lor, fac aşa ca şi alţi locuitori să se mândrească cu ea. Şi cu cât îi vom enumera pe mai mulţi, cu cât mai lungă va deveni lista exemplelor, cu atât mai clară va deveni conştientizarea faptului că noi, moldovenii şi găgăuzii, cunoaştem încă foarte puţin unii despre alţii. Noi nu ne cunoaştem obiceiurile şi tradiţiile. Nu cunoaştem istoria noastră reciprocă. Oare nu de aici vin aceste suspiciuni? Oare nu din această cauză este atât de uşor de a stârni ura între noi?
Calea spre integrare
Există oare în Găgăuzia stări de spirit separatiste? Răspunsul la această întrebare depinde în mare măsură de percepţia noastră, de fobiile şi prejudecăţile noastre. Adeseori, noi ne încredem prea mult în ştirile difuzate. Dar în realitate, în Găgăuzia locuiesc aceiaşi cetăţeni ai Moldovei, împovăraţi de aceleaşi griji ca şi trăitorii din Donduşeni sau din Cahul. Desigur, găgăuzii îşi au particularităţile lor culturale. Fireşte, ei îşi au reperele lor de politică externă şi opinia lor în ceea ce priveşte dezvoltarea ţării. Dar cine a spus, că lucrul acesta este rău?
Calea de la separatism (fie el şi real) până la integrare nu este atât de mare, chiar dimpotrivă. Este necesar doar să ne cunoaştem mai bine unul pe celălalt şi să conştientizăm, că pe noi ne unesc cu mult mai multe lucruri, decât ne despart. Odată ce ne-am pomenit pe aceeaşi „corabie”, care la ora actuală se confruntă cu vremuri nu dintre cele mai bune, soluţia cea mai rezonabilă ar fi să acţionăm împreună şi în pace unii cu alţii. Pentru că anume de acest lucru depinde prosperarea şi supravieţuirea noastră.
„Separatism” care apropie
Punând punct disputei privind ziua de 19 august, este util să ne amintim de teza pe care o repetă sistematic conducerea autonomiei, potrivit căreia „Găgăuzia se va afla întotdeauna în componenţa Republicii Moldova democratice, independente şi neutre”. În această frază putem intui o uşoară doză de „separatism”. Căci, în felul acesta, liderii politici ai regiunii dau de înţeles că în cazul în care Moldova nu va satisface cerinţele enumerate, adică nu va fi democratică, independentă şi neutră, poporul găgăuz ar putea să beneficieze de dreptul său la autodeterminare. Iese că separatismul acesta nu este chiar atât de straşnic. Doar majoritatea moldovenilor au exact aceleaşi aşteptări de la ţară.
P.S. Pe 19 august 1990, Congresul I al deputaţilor poporului din localităţile de sud ale R.S.S. Moldoveneşti cu populaţie preponderent găgăuză a adoptat „Declaraţia cu privire la libertatea şi independenţa poporului găgăuz faţă de Republica Moldova”, care proclama crearea Republicii Găgăuze în componenţa U.R.S.S. Peste două zile, la 21 august, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti a convocat o şedinţă extraordinară, în cadrul căreia a recunoscut hotărârea cu privire la crearea autoproclamatei republici ca fiind ilegală, iar însuşi congresul deputaţilor – anticonstituţional. În scopul curmării acţiunilor, care erau interpretate de către autorităţile de la Chişinău ca fiind separatiste, detaşamente ale poliţiei moldoveneşti susţinute de către voluntari s-au deplasat spre Găgăuzia. În localităţile Găgăuziei a început mobilizarea. În scopul desfăşurării acţiunilor de confruntare, s-au alăturat şi voluntari din Transnistria. În rezultatul introducerii pe teritoriul Găgăuziei a trupelor unităţii din Bolgrad a Armatei Sovietice, s-a reuşit evitarea unor mari vărsări de sânge. Timp de aproape cinci ani de existenţă a Republicii Găgăuze, s-au produs câteva ciocniri armate între formaţiunile armate ale republicii autoproclamate şi ale poliţiei moldoveneşti, în urma cărora au murit câteva persoane. Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea „Cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei”, care a făcut posibilă revenirea regiunii de sud în spaţiul constituţional al Republicii Moldova şi a stipulat pentru aceasta un şir de împuterniciri autonome.
Veaceslav Craciun, pentru IPN