(Fragment din cartea „PROMETEU – liceul care face ISTORIE”, apărută recent la editura TOCONO. Autor şi erou - Veaceslav Adam, profesor de educație muzicală de la liceul „Prometeu” din Chișinău).
---

M-am pornit la Colegiul sportiv și am ajuns la Colegiul pedagogic

Când am absolvit școala din Bălăneștiul meu drag, veni timpul să-mi aleg și eu drumul în viață. Aveam două pasiuni mari: sportul și muzica. Până la acel moment, în familie era un profesor de educație fizică (fratele Grigore), un agronom (fratele Valentin), o profesoară de clasele primare (sora Margareta), un actor (fratele Constantin), alt profesor de educație fizică (fratele Vasilică). De fapt, tata Vasile l-a trimis pe Vasilică la o școală de muzică, dar el a ales să facă sport. Eu, dimpotrivă: eram foarte pasionat de sport, dar am ajuns să fac studii muzicale. Îmi plăcea să cânt, eram solist în corul școlii. Și în familie cântecul era la loc de cinste. Pasiunea pentru sport părea să prevaleze. La școală eram primul la trântă, primul la alergări (diferite distanțe), cel mai bun la fotbal. De aceea a fost firesc să mă pornesc la Colegiul sportiv din Chișinău. În acea zi erau probleme de a ajunge la Chișinău. O colegă de clasă (Maria Chirtoacă) m-a sfătuit să merg până la intersecția de la Bucovăț și de acolo voi ajunge mai ușor în capitală. Din vorbă în vorbă, am aflat că ea merge la Colegiul pedagogic din Călărași. Iată așa, pe ultima sută de metri, am decis să „trădez” sportul în favoarea muzicii. 

La colegiu am susținut foarte bine examenul la disciplina muzicală și celelalte două examene de admitere. Dar, fiind concursul mare, n-am fost admis. Ce să fac? Am mers la școala medie din Boldurești, știind că acolo sunt condiții excelente de a practica diferite discipline sportive. După absolvire, intenționam să revin la dragostea mea „trădată” – sportul. Dar n-a fost să fie.

Pe la începutul lunii octombrie a venit la mine tata și mi-a adus o scrisoare prin care eram înștiințat că sunt totuși admis la studii la Colegiul pedagogic din Călărași. Îmi amintesc cât de bucuros era tata: i se împlinea un vis – să aibă un muzicant în familie. Ulterior, am studiat la Facultatea de Istorie de la USM. Oricum, dragostea pentru muzică rămâne pe treapta întâi a podiumului.

Îi învăț pe copii să cânte cu inima

Dumnezeu n-a înzestrat toată lumea cu voce de privighetoare sau cu darul de a cânta virtuos. Dar inimă și suflet a pus în fiecare. Iată de ce le spun copiilor: să cântaţi din suflet! Dacă vă gândiţi la plăcinte când cântați despre îngeri, mesajul oricum va mirosi a bucătărie. Chiar dacă cineva ia o notă mai puțin exact, dar cântă din inimă, nu-l depunctez. Țin mult la remarca distinsului muzicolog Eugen Mamot: „Copiii de la „Prometeu” sunt prețioși prin faptul că au voci naturale, cântă firesc și inspirat”.

Din neam de artiști

Îmi trag rădăcinile din Nisporeni, de lângă Prut. Suntem un neam mare, îndrăgostit de muzică, de poezie, de tot ce-i frumos. În casa noastră s-a cântat de când mă țin minte. Cu toţii am cântat: şi părinţii, şi cei opt copii (cinci frați și trei surori), câţi am fost în familie. Cântecele noastre preferate erau, desigur, cele populare. Am crescut cu emisiunile de folclor de la TVR, pe care le recepţionam mai bine decât pe cele de la Chişinău. De cum începea un concert, mama îl striga pe tata: „Vasile, vino, vino repede!”. Astfel, încă din copilărie am îndrăgit folclorul autentic, devenit ulterior o măsurătoare a artei veritabile. La școală se cânta „Smelo, tovarișci, v nogu!” („Toți într-un pas înainte!”) şi alte cântece „patriotice”, iar în casa noastră – despre om și dorurile sale. Era un contrast izbitor …

Tatăl meu, Vasile Adam, era conocarul satului, astfel el fiind prezent la toate nunțile din sat. Parcă-l văd și acum: frumos, în veșminte populare, cu voce puternică, însufleţindu-i pe toţi cu glume, poezii şi conocării de pe timpuri. Fratele Valentin a preluat cel mai reușit aceste calități de la tata. Și fratele Constantin (actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu”) are foarte multe în comun cu bunul nostru părinte.   

Unchiul meu, scriitorul Grigore Adam

Fratele tatei a fost scriitorul Grigore Adam, plecat în Ceruri prematur, în 1946. Deși a trăit doar 32 de ani, ne-a lăsat o creație ce ne e dragă, în special nuvela „Hartene”, inclusă altădată în manualele școlare. Ținem mult și la aprecierile date de criticii literari. Astfel, scriitorul Vasile Nastasiu susține că Grigore Adam „a fost un prozator şi un publicist care a creat chipuri de neuitat, devenite populare prin apropierea lor de folclorul nostru, de creaţia celor mulţi”. „Prozator de tranziţie cu o frază pur românească”, astfel îl defineşte Mihai Cimpoi în ”O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”.

Mama, de altfel, ne povestea că tânărul său cumnat, înainte să moară, a rugat ca numele de pe crucea de mormânt să-i fie scris cu litere latine: Grigore Adam. Dorința i-a fost îndeplinită, în pofida faptului că se instalase deja puterea sovietică.

Peste un an după plecarea sa în lumea celor drepți, în familia noastră avea să se mai nască un Grigore Adam, fratele nostru, renumit rapsod de la Nisporeni, cunoscut și prin faptul că interpretează melodii la frunză.

De la părinți am învățat cumsecădenia

Copilăria mi-a fost plină de poezie. Tata Vasile, foarte pasionat de versuri, ne lua pe noi, copiii, la munci agricole şi, ca să ne menţină buna dispoziţie, ne recita, fără întrerupere, poezii. Era un mare amator de frumos.

Părinții ne-au învățat să fim responsabili și să nu facem lucrul de mântuială. Ţin minte că odată, pe când eram în armată, mi s-a dat ordin să merg, împreună cu camarazii pe care îi aveam în subordine, să curăţăm de buruieni o parcelă de pe terenul unităţii. Când am văzut cum lucrează a lehamite ortacii, am comandat „Adunarea!” și „Drepți!”, apoi, timp de câteva minute, le-am arătat cum trebuie să strivească „inamicul”, nelăsând în urmă niciun fir. Așa mi-e firea. Mă contopesc cu ceea ce fac şi mă simt vinovat în zilele când se întâmplă să fac mai puțin decât mi-am planificat.

Tot de la părinți am învățat şi buna cuviinţă. Tatăl meu niciodată nu făcea observații direct, ci doar prin pilde. De exemplu, trecea vreun copil pe lângă adulţi și nu se saluta, iar el întreba: „Ce-ai spus?”. „Nimic.”, răspundea copilul. „Iartă-mă. Mi s-a părut că ai dat binețe …”

De mama Anica îmi amintesc ca de o sfântă, grijulie şi plină de dragoste necondiționată. Astăzi, mi se întâmplă să văd, uneori, mame tinere care nu reacționează la necazul copilului lor. Noi în familie niciodată n-am fost trataţi cu nepăsare. Eram deja mare şi, dacă mama observa că ceva nu e bine, mă învăluia cu grija ei şi mă întreba: „Ce-ai pățit, dragul mamei?”

Acordeonul „Beriozka”

Pentru prima oară am luat un acordeon în mână la Colegiul pedagogic din Călărași, după clasa a VIII-a. Primul meu acordeon se numea „Beriozka”, de producție sovietică. Era greoi şi trebuia să apeși cu putere pe clape, marja de manipulare fiind limitată. Mi-am perfecționat cu adevărat abilitățile abia după ce mi-am procurat un acordeon german „Weltmeister”. În vacanţa de vară mergeam în taberele de odihnă, unde acompaniam, la auz, copiii care interpretau cântece mai puțin cunoscute de mine.

La colegiu am fost pregătit nu ca instrumentist, ci ca profesor de educație muzicală. Cariera mi-am început-o la școala din satul natal, Bălănești. De atunci și până în prezent, nu încetez să mă uimesc de faptul cum muzica îi modelează pe copii, „îmbolnăvindu-i” de frumos, de bunătate şi lumină.

Miracolul vieții noastre

La Liceul „Prometeu” am fost angajat în august 1998. Dar cu doar șase luni în urmă nimic nu prevestea să plecăm din sat. E o istorie aparte …

În ziua de 8 martie 1998, la radioul naţional a fost transmisă o ştire înfiorătoare: pe traseul Bălţi-Chişinău, a avut loc un tragic accident rutier, în care ambii părinţi au decedat; şi doar fetiţa lor de șase ani, care se afla cu ei în maşină, a supravieţuit. Eram acasă, stăteam la masă împreună cu soția Ecaterina. Ştirea ne-a cutremurat, ochii umplându-ni-se de lacrimi. Nu ştiam nimic despre familia în cauză. Cu toate acestea, ceva s-a declanșat în sufletele noastre, a prins viaţă şi ne-a îndemnat să urcăm în maşină şi să pornim la drum. Fără a ne spune unul altuia vreun cuvânt. Doar ne-am privit în ochi şi ambii am citit în ei aceeaşi hotărâre: să înfiem copilul! Fetița, într-adevăr, nu-i mai avea decât pe bunici…

Am mers spre locul accidentului. De la angajații unei benzinării am aflat unde este internată fetița. Am fost la spital și am văzut-o.

Peste două zile, am fost la înmormântare la Hiliuți. După masa de pomenire ne-am apropiat de bunici. Le-am spus cine suntem şi ce dorim … Au început să plângă. Plângeam şi noi … În cele din urmă, după mai multe ezitări, bunicii au acceptat, dându-şi consimţământul. A fost o minune. O minune pe care şi azi o cred aproape imposibilă. În fond, miracolul adevărat era fetiţa – Adriana. Copilul nostru!

Condiţia bunicilor a fost să ne mutăm totuşi la Chişinău, s-o „scoatem din glod” pe Adriana. Şi noi am acceptat. Am acceptat în pofida faptului că la Bălăneşti aveam de toate. De curând, ne construisem casă nouă şi ambii ne bucuram de multă stimă la şcoala unde lucram împreună cu surorile mele, Margareta și Viorica, împreună cu părinţii Ecaterinei care, pe timpuri, mi-au fost şi mie profesori.

Aşa se face că am venit la Chişinău şi am prins a umbla prin diferite şcoli şi licee, în căutare de serviciu.

Soarta ne-a adus totuşi la „Prometeu”. Am stat de vorbă cu domnul director Aurelian Silvestru şi am înţeles că Dumnezeu ne-a scos în cale un suflet mare de om, de pedagog și de artist. Soţia primise oferte și în alte instituţii. Dar domnul director ne-a spus: „Vă angajez pe ambii. Veţi lucra împreună!”. Ulterior, am aflat că există şi alte cupluri de profesori la „Prometeu”. Cred că asta consolidează şi familia, şi colectivul.

Ansamblul „Prometeu”

În orele de după program, m-am gândit să lucrez suplimentar cu elevii, adunându-i într-un ansamblu. Iniţial, ansamblul „Prometeu” a fost conceput într-o altă formulă – de ansamblu vocal-instrumental, cu toate componentele inerente: chitară bas, chitară ritm, tobe etc. La clape cânta o fetiță. Era frumos și emotiv să-i vezi inter­pretând muzică instrumentală.

Dar aveam şi dificultăţi. De exemplu, când am fost invitați la emisiunea „Două ore plus trei iezi”, moderată de Iulian Filip, urma să instalăm toată „gospodăria” noastră muzicală în câteva minute şi nu era deloc uşor. Asemenea situații s-au întâmplat în repetate rânduri, astfel încât am decis să renunțăm la instrumente şi să cântăm cu vocea.

Am avut noroc de copiii profesorilor de la Liceul „Prometeu”

Într-un ansamblu școlar se schimbă mereu componența. Este un lucru firesc, în raport cu un colectiv de adulți ce beneficiază de o componență stabilă și în care poți cânta o perioadă îndelungată. La începuturile ansamblului, am avut noroc de copiii profesorilor de la „Prometeu”, foarte talentați: Andrieş – feciorul doamnei Voroniuc, o voce de clopoțel, Cristina – fiica doamnei Șterbeț, Maria – fiica doamnei Drăgan, Felicia şi Floridana, nepoatele doamnei directoare Larisa Silvestru, fiica noastră Adriana ş.a. Am muncit foarte mult cu ei. A meritat, fireşte. Dar și când au plecat șapte dintr-o dată, la absolvire …

Prima voce a ansamblului, mai mulţi ani la rând, a fost Tămărica Costrițchi, o voce de aur! Când a absolvit liceul, o altă fetiță a zis: de câțiva ani aștept să plece Tămărica, să fiu și eu solistă. Nici nu e de mirare: artiștii adevărați se află mereu în competiție.

Când ansamblul de dansatori al liceului, condus de domnul Constantin Șchiopu, a început să participe la diferite festivaluri folclorice peste hotare, am mers şi noi, cu ansamblul vocal, ajustându-ne repertoriul şi completându-l cu cântece populare.

Domnul director, din start, ne-a acordat toată susținerea – ne-a procurat costume populare şi un set modern de instrumente muzicale. Adevărata sa contribuție însă a fost cu totul neașteptată pentru mine. Încercam să alcătuim un repertoriu mai extins pentru ansamblu, dar nu ne prea reușea, deoarece lipseau cântecele potrivite pentru vârsta şcolară.

Primul său cântec directorul l-a fluierat la telefon

La un an după ce m-a angajat, domnul director Aurelian Silvestru a venit într-o zi la mine și mi-a spus (cu modestie, ca un elev) că a scris un cântec. Mi-a dat să ascult o melodie pe care a fluierat-o și a imprimat-o la telefon. Era „Planeta lim­bii”. Avea şi cuvintele. Mi-a zis că ar vrea să-l cânte Tămărica Costrițchi, elevă în clasa întâi, pe care eu încă n-o depistasem ca pe o voce de mare sensibilitate și putere. Ne-am izolat într-o sală de clasă şi am început audițiile. Tămărica însă nu părea inspirată. „De ce cânți încetișor?”, am întrebat-o. „Îmi păstrez vocea!”, mi-a răspuns ea ca o „primadonă”. „Încearcă mai tare!”, am rugat-o. Și când s-a declanșat, Tămărica … Am înţeles că are har de la Dumnezeu.

Apoi domnul director a început să aducă tot noi și noi cântece. Într-o zi, a venit cu o melodie veselă foarte frumoasă, în alta cu un vals. Îl întreb: cum așa, fără cuvinte? Este bine să fie nu doar dansate, dar și cântate. A doua zi îmi puse pe masă versurile. Astfel au apărut cântecele „Hora veseliei” și „Valsul absolvenților”, acesta din urmă constituind o retrospectivă muzicală sentimentală a celor trei trepte – clasele primare, gimnaziale și de liceu.

„Avem nevoie de părinți”

Ulterior, domnul director a adus noi şi noi creații pentru copii – cântece care sensibilizează și pe mic, și pe mare. „Avem nevoie de părinți”… Câte lacrimi durute a stors cântecul acesta în diferite săli! Când am început să-l învățăm și am ajuns la refren, „Mamă, te rog, nu pleca,/ Cine mă va mângâia/ Tată, te rog, nu lăsa/ Fără stăpân casa ta”, un băiețel a izbucnit în hohote de plâns. Apoi – şi fetele. Am intervenit să-i liniștesc şi … am aflat că mama acelui copil era plecată la muncă peste hotare… La fel şi „Îndemn la unire”. Saltă sălile în picioare, pe ambele maluri ale Prutului.

Am pus pe note şi am imprimat cântecele, cu ansamblul, în studiouri profesioniste. Aşa au devenit foarte cunoscute și îndrăgite. Se cântă pe la diverse activități importante de la noi și din Țară. În 2004, cântecele compuse de domnul Aurelian Silvestru au fost incluse în cartea, „Victoria speranței”. La lansare, îl invitasem pe profesorul meu de metodica educației muzicale din Călărași, Gheorghe Budescu. Am citit atunci în ochi lui mândria unui dascăl împlinit.

Soția îmi este dragă de la grădiniță

Cu Ecaterina am copilărit împreună. Îmi este dragă de la grădiniță, sentimentul acesta perpetuând în timp. Ne scriam bileţele de când eram elevi. Păstrez și acum bilețelele pe care mi le scria. Le mai citim din când în când, amintindu-ne de frumoasele sentimente ce le păstrăm și azi. Împărtășim aceleași pasiuni. În orele de relaxare, ascultăm muzică populară și creații clasice – Shopin, Mozart, Beethoven, compozitori pe care i-am descoperit în timp. Cântăm. La cel din urmă eveniment al familiei – nunta nepotului de pe frate, muzicanții tocmiţi de mire practic nu aveau ce face – cânta ba nepoțica Anișoara (artistă și ea!), ba fratele Vasile, ba eu cu Ecaterina.

Îmi doresc neamul, dimpreună, acasă, la o masă

Mai tutelez un ansamblu – „Țărăncuța” de la Durlești, fondat de regretata mea soră Tatiana. Împreună cu soțul ei, Ștefan Sofronovici, menținem activitatea ansamblului. „Țărăncuță” a împlinit anul trecut 25 de ani. Este de aceeași vârstă cu Liceul „Prometeu”.

Am multe neamuri. Din păcate, risipite prin lume. Dar am o mare dorință: să-mi văd întreg neamul acasă, să-i admir puterea, frumusețea şi talentul. Să ne așezăm, toate rudele, la masă şi … SĂ CÂNTĂM!
---

N.R.: Azi, 19 august 2017, profesorul de educație muzicală de la liceul „Prometeu” din Chișinău, Veaceslav Adam, își sărbătorește cei 55 de ani împliniți.