Analiză IPN: Cea de a cincea coaliţie pro-europeană de guvernământ a Republicii Moldova este ultima ca format de guvernare cu şanse de realizare a opţiunii europene a ţării. Este ultima, indiferent dacă această coaliţie se va menţine la putere până la alegerile parlamentare ordinare din 2018 sau se va desface mai înainte, eventual, din nou în câteva luni. De ce miza este atât de mare?
---

Alianţa pentru Integrare Europeană 3, constituirea căreia a fost oficializată joi, 23 iulie 2015,  este a cincea coaliţie guvernamentală pro-europeană de la evenimentele din aprilie 2009 încoace şi ultima posibilă în acest format şi cu acest scop. Motivul principal pentru care altă şansă de creare a unei noi, a şasea, alianţe, nu există, constă în erodarea credibilităţii partidelor de la guvernare care se autodefinesc pro-europene, ceea ce, în mod automat, se răsfrânge asupra ideii de integrare europeană, chiar dacă această extrapolare nu este tocmai echitabilă în raport cu însăşi ideea. În momentul când populaţia nu mai are încredere în anumite partide, ea respinge, în mod firesc şi democratic, şi ideile pe care acestea le promovează, deşi, iarăşi, ideile nu poartă vină pentru incapacitatea promotorilor de a le realiza. O comparaţie foarte îndepărtată, dar comparaţie: comunismul a devenit ideea urâtă de către majoritatea oamenilor de pe glob în principal pentru crimele împotriva umanităţii la care s-au dedat cei care s-au numit „comunişti”, inclusiv Stalin în URSS şi Pol Pot în Cambodgia, dar nu numai.

Diminuarea credibilităţii: pas cu pas

Diminuarea credibilităţii partidelor pro-europene de la guvernare s-a produs în timp, eşalonat, dar constant şi în acest proces trebuie căutată o parte din explicaţiile de ce sondajele de opinie arată scăderea permanentă a numărului susţinătorilor ideii europene, pe fundalul creşterii numărului ideii pro-estice sau, mai simplu spus, ai ideii pro-ruseşti. Şi aceasta în pofida faptului că Europa a acordat în această perioadă sprijin masiv, inclusiv financiar, iar din cealaltă parte a lumii au venit semnale total opuse.

Iniţial, diminuarea credibilităţii s-a alimentat din reglările de conturi în public la care s-au dedat liderii partidelor venite la putere în 2009. Chiar dacă anumite critici reciproce sunt utile şi chiar necesare într-o coaliţie de guvernământ dintr-o ţară democratică, atacurile reciproce vehemente şi permanente, de multe ori speculative, programate şi concertate, au produs o primă doză de dezamăgire la adresa partidelor respective, prin ricoşeu, şi a ideii europene, din numele căreia se pronunţau „pro-europenii noi”. Şi aceasta pe fundalul unei societăţi nepregătite nici pentru un grad minim de transparenţă, cum a ieşit ea mai întâi din sistemul sovietic, apoi din cei opt ani de guvernare comunistă de după URSS. Convenţional, aceasta a coincis cu perioada AIE 1.

Instituţiile statului în afara statului

La următoarea etapă de diminuare, cea de a doua, desfăşurată concomitent cu continuarea reglării înverşunate de conturi verbale, mediatizate din abundenţă de presa de multe ori părtinitoare, partidele „pro-europene” au finalizat procesul de subordonare politică a instituţiilor statului, incluzând-le în rivalităţile interpartinice fiecare de partea sa, dar şi în promovarea intereselor politice şi economice, nu totdeauna transparente şi legale, la nivel naţional şi internaţional. Rezultatul cel mai prost al acestui proces s-a manifestat prin atingerea unui grad înalt de disfuncţionalitate a majorităţii instituţiilor statului, care au pierdut în mare măsură legătura cu statul şi cu populaţia, activând în regim autonom în sensul în care şi-au redus sarcina la a deservi în mod prioritar interesele patronilor politico-economici. Şi aceasta deschis, în văzul lumii, cinic. În plan temporal, putem vorbi despre perioada AIE 2.

Reacţia cetăţeanului de rând a fost simplă şi înţeleasă: dacă aceste partide şi aceste instituţii sunt europene, eu nu am de ce să agreez aşa ceva”. Şi aceasta în pofida faptului că întregul sens al reformelor solicitate şi finanţate de europeni în Republica Moldova se reduce la consolidarea instituţiilor statului, astfel încât ele să deservească cât mai bine nevoile cetăţeanului.

Toţi corupţii sunt din acelaşi partid?

Se pare că punctul culminat al acestei a doua etape coincide cu tragedia din „Pădurea Domnească” de la intersecţia anilor 2012-2013 şi profunda criză politică rezultată de aici. Dacă e să dăm crezare uneia dintre părţile implicate în acel conflict, atunci s-a făcut o tentativă de a demola sistemul instituţiilor total subordonate politicului, dar acea tentativă a eşuat, dacă a existat. Drept dovadă în plus serveşte faptul că, de la un anumit moment, întreaga „lupta împotriva corupţiei” s-a referit în exclusivitate la reprezentanţii unui singur partid şi exclusiv în circumstanţe politice şi sociale majore: moarte de om într-o vânătoare cu participarea unor înalţi demnitari de stat, furtul miliardului, negocierile privind constituirea alianţei de guvernământ etc. Ar putea fi o coincidenţă sau o realitate că doar unele categorii de persoane din unele formaţiuni politice se fac vinovate de încălcări de lege, dar mai degrabă că nu este aşa.

Rădăcinile problemei

Ar fi greşit să credem că guvernările pro-europene sunt cele care au inventat conceptul de subordonare totală a instituţiilor statului. Acelaşi control politico-economic a existat până la ele, doar că PCRM era singurul partid la guvernare şi nu trebuia nici să împartă, nici să rupă de la nimeni nimic. Lumea era obişnuită să accepte superioritatea „tătucului naţiunii” şi dreptul acestuia de a le decide pe toate în ţară, iar asigurarea mediatică a acestui comportament era „perfectă”. Plus la aceasta, PCRM nu se acoperea cu lozinci europene, respectiv, a lipsit componenta importantă de discreditare a opţiunii europene de dezvoltare. Poate nici poftele tenebre ale fostei guvernări nu erau atât de mari, dar „meritul” ei incontestabil ţine de crearea modelelor şi schemelor, pe care actualii le-au preluat „cu succes”.

BEM, Aeroport, miliard

La semnele distinctive ale primelor două etape de diminuare a credibilităţii s-au adăugat semnele următoarei etape, a treia, marcată de acţiunile incerte sub aspect legal, legate de cedarea pachetului de control al statului la Banca de Economii a Moldovei, cu revenirea ulterioară la poziţia iniţială, concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău, culminate de „jafului miliardului” (conform unor estimări, de dolari sau euro, nu lei moldoveneşti) prin intermediul BEM. Proporţiile şi obrăznicia acestei ultime „afaceri” i-au luat, se pare, prin surprindere şi pe cei care credeau şi cred că ţin sub control şi instituţiile statului, şi statul în întregime, şi „tot ce zboară şi mănâncă în această ţară”. Înclin să le dau dreptate celor care consideră că „operaţiuni” de acest gen au avut loc în Republica Moldova de când există ea, cu ştirea şi implicarea mai a tuturor sau chiar a tuturor guvernărilor care s-au perindat. Doar că, în timp, s-au mărit proporţiile şi apetiturile.

Semnalul cel mai serios dinaintea „jafului direct”, cu spălarea a peste 20 de miliarde de dolari din Rusia prin băncile moldoveneşti, nu a trezit pe nimeni la realitate. Poate pentru că euforia şi comoditatea erau prea mari. Se spune că „niţică spălare de bani” prin instituţiile Republicii Moldova şi cu ştirea autorităţilor ei, era considerată chiar o „virtute” pentru supraveghetorii din rândul autorităţilor şi „ benefică” pentru bugetul public, unde rămâneau anumite comisioane din tranzacţiile tenebre, eventual şi pentru alte bugete, mai private şi mai corporative. În cazul „miliardului de la BEM”, cartoforii experimentaţi, din interiorul ţării sau/şi din străinătate, au dat lovitura de graţie pentru care au folosit măiestrit capcana întinsă cu timpul a „virtuţilor”, şi „beneficiilor publice, private şi corporative”.

Capcană pentru virtuţi şi beneficii

Există suficiente motive să credem că în această capcană au nimerit toate instituţiile de profil ale statului sau mai bine zis conducătorii lor, numiţi deschis sau tacit pe criterii politice, precum şi toţi sau aproape toţi decidenţii de vârf, formali sau neformali din această ţară, dacă o parte dintre ei nu au fost şi printre constructorii şi beneficiarii „capcanei”. Motivul cel mai mare pentru care credem aşa ţine din nou de controlul total asupra instituţiilor, în special a celor de forţă, de reglementare şi ale justiţiei. Mai bine zis, anume cazul miliardului demonstrează, pentru prima dată fără drept de tăgadă, existenţa acestui control total, fără de care nu s-ar fi putut întâmpla această, pe drept cuvânt, tragedie şi ruşine naţională.

Acest control se ridică la cote nemaiîntâlnite în istoria ţării noastre, dar şi în istoria tuturor ţărilor democratice la această etapă a istoriei moderne. Aceasta pentru că, pe de o parte, controlul instituţiilor a fost ca şi cum partajat politic între partenerii/concurenţi de coaliţie, ceea ce, la modul teoretic, ar fi trebuit să asigure developarea obligatorie a „operaţiei” la faze iniţiale, lucru care, pe altă parte, nu s-a întâmplat. Şi atunci concluzia ce se impune este că aceste controale diferite fie că au cooperat între ele la vârf, fie că nu mai avem diferite controale, ci doar un singur control total „beton”. Niciuna dintre variante nu este în folosul societăţii şi al omului, toate prezintă pericol politic şi social intern direct, dar, şi indirect, pentru destinele europene ale Moldovei, în cazul extrapolării aprecierii sociale de la guvernarea europeană la cauza europeană.

Toate aceste acţiuni şi semne încap în perioadele de guvernare cu numele de Coaliţia Pro Europeană şi, respectiv, Alianţa pentru o Moldovă Europeană, minoritară, de scurtă durată.

Tarife „la ţanc”

A patra, cea mai nouă etapă de diminuarea a credibilităţii s-a profilat zilele trecute, când au fost majorate tarifele pentru resursele energetice. Este adevărat că aceste majorări le-a efectuat o instituţie publică de reglementare, independentă, teoretic cel puţin, dar faptul în sine este relevant pentru un viitor val masiv de majorări şi scumpiri în lanţ, care pe fundalul recesiunii economice va genera şi un val de sărăcire semnificativă în rândul celor mai largi categorii sociale. În percepţia socială, dar şi a multor experţi, majorările, sărăcirea şi „furtul miliardului” fac un lanţ logic de cauze şi efecte. În aceeaşi percepţie socială, în mod logic, de toate cauzele şi efectele poartă răspundere guvernarea, oricare ar fi ea, inclusiv cea europeană, care va fi obligată să plătească. Cum, când, în ce măsură - va arăta timpul, cert este că preţul va fi cerut şi plătit, inclusiv pe linia cauzei europene compromise.

Etapă incertă

Nu este obligatoriu, dar s-ar putea ca în scurt timp să se dovedească existenţa unei faze distinctive şi mai noi, dar la sigur ultima, de diminuare a credibilităţii partidelor pro-europene, legate de negocierile privind formarea acestei ultime coaliţii pro-europene. Dacă se vor dovedi adevărate vehiculările potrivit cărora părţile „negociatoare” au exercitat, prin instituţiile controlate ale statului, unilateral sau reciproc, presiuni şi acţiuni de şantaj, lovituri „sub centură”, pentru a obţine şi mai mult control asupra instituţiilor statului, va trebui să constatăm abaterea definitivă a partidelor pro-europene de la modelele, standardele şi valorile europene şi să le înscriem, pe toate şi pe toţi liderii lor vinovaţi de aceste abateri, în lista de pericole pentru cauza europeană. Şi atunci varianta alegerilor parlamentare anticipate ar putea fi cea mai bună dintre toate variantele proaste rămase la dispoziţie.

Partea plină a paharului

S-ar putea ca tonalitatea acestei analize să pară exagerat de dură în cazul în care trebuie să recunoaştem o reuşită a partidelor pro-europene care au format, până la urmă, această nouă coaliţie majoritară de guvernare, care să administreze treburile ţării, foarte încurcate, pe interior şi exterior. Da, este o victoria, însă una cu gust amar, din considerentele expuse mai sus, care victorie obligă la şi mai multe sincerităţi şi responsabilităţi, decât în cazul unor înfrângeri. De la cei înfrânţi nu mai ai ce să le ceri şi, de aceea, în cazul nostru, nu este valabilă nici vorba privind posibilitatea învingătorului de a se eschiva de la răspundere.

Ca să fim corecţi, ar trebui să recunoaştem, totuşi, că partidele, liderii şi coaliţiile pro-europene, în special în perioadele iniţiale de guvernare, au avut şi anumite, uneori suficient de multe merite în promovarea ideilor şi practicilor europene în Moldova. Inclusiv: au atras în ţară bani contra reforme şi credibilitate, au apropiat cetăţeanul şi producătorul din Moldova de valorile şi standardele europene, în special prin obţinerea liberei circulaţii în lume şi semnarea Acordului de asociere. Dar, pe de o parte, nu meritele fac obiectul prezentei analize, pe de altă parte, îndreptarea lucrurilor este mai utilă decât lamentarea la un moment de reuşită, în al treilea rând, acum şi aici, vina partidelor şi liderilor pro-europeni trage mai mult la cântar decât meritele lor. Şi acesta este unicul lucru care contează şu care trebuie luat în calcul pentru acţiunile pe care le are de întreprins noua guvernare.

Legalitate şi legitimitate puse pe cântar

Da, politicienii pro-europeni au dreptate când spun că legalitatea şi legitimitatea partidelor şi cursului pro-european au fost confirmate în alegerile parlamentare din 2014 şi locale din 2015, dar:

1. După şase ani de guvernare pro-europeană, cu resurse enorme cheltuite, cu număr impunător de acte oficiale naţionale şi internaţionale semnate, cu sprijin politic, economic, financiar, logistic, geopolitic fără precedent din partea a două cele mai mari puteri din lume, EU şi SUA, numărul aderenţilor la ideea europeană din rândul locuitorilor Moldovei, conform diferitelor estimări, a descrescut, nu a crescut sau a crescut disproporţionat de puţin în raport cu resursele şi speranţele investite. Responsabilitatea în această situaţie este a guvernării în mod univoc;

2. În oraşele mari, cele care dau tonul vieţii politice şi formează direcţia de dezvoltare, dar şi în multe din cele mai mici, partidele pro-europene au fost depăşite de cele pro-ruseşti şi acesta este un semnal foarte semnificativ;

3. Legitimitatea şi legalitatea guvernării ar putea să nu fie suficient de confortabile, ca să ofere şi cursului pro-european garanţii pentru azi şi pentru mâine, dacă ar fi să dăm crezare măcar unei părţi din învinuirile, venite inclusiv din tabăra partidelor pro-europene, dar nu numai, de utilizare a resurselor administrative, de cumpărare a voturilor alegătorilor şi corupere a aleşilor locali şi naţionali gata votaţi, de loviturile pe la spate în procesul de constituire a majorităţilor de guvernare la nivel local şi naţional;

4. Credibilitatea partidelor pro-europene a atins nivelul critic în percepţia societăţii, ceea ce prezintă pericol iminent şi pentru sprijinul cursului european al ţării;

5. Partenerii europeni şi finanţatorii internaţionali tratează cu rezervă pronunţată situaţia partidelor pro-europene şi din Republica Moldova în ansamblu. Atitudinea se va schimba nu în mod automat şi nu imediat după constituirea AIE 3 şi formarea Guvernului, ci în timp, după ce guvernarea nouă va demonstra voinţă politică pentru schimbări semnificative.

Program de guvernare cu un singur punct: „modelul Saakaşvili”

Desigur, programul de guvernare al noii coaliţii pro-europene şi programul de activitate al noului guvern vor conţine lucruri cunoscute şi corecte, cum ar fi integrarea europeană, dezvoltarea europeană, abordare europeană, reforma justiţiei, lupta cu corupţia, reducerea sărăciei etc., etc. Dar credibilitatea guvernării poate înregistra un trend invers doar dacă percepţia socială va intui în programul şi acţiunile ulterioare un singur punct cu adevărat important al guvernării pro-europene: „legiferarea şi implementarea modelului Saakaşvili”. Modelul respectiv sugerează că:

a) sistemul post-sovietic, inclusiv în faza lui de tranziţie spre unul european, democratic, generează corupţie şi sărăcie, protejate prin controlul politico-economic excesiv asupra instituţiilor statului, inclusiv cele care au statut independent din oficiu, inclusiv justiţia;

b) este posibil ca lucrurile să fie schimbate în timp scurt, iar schimbările să fie agreate şi sprijinite de către societate, chiar în condiţiile rezistenţei dure din partea sistemului;

c) liderii din fruntea instituţiilor statului care realizează schimbările e bine să fie din afara sistemului sau din sistem, dar neimplicaţi în afaceri dubioase şi neşantajabili, cu voinţă şi capacitate de a face schimbările, chiar în condiţiile rezistenţei dure din partea sistemului;

d) lupta cu corupţia şi alte nelegiuiri trebuie să fie sinceră şi totală, nu poate fi selectivă şi îndreptată „împotriva unui singur partid” sau „a unui singur lider”;

e) din cauza aglomerării de probleme grave şi concentrarea de energie negativă în societate, nu este potrivită tactica „paşilor mici”, de aceea primul mas energic nu poate fi mai puţin important decât elucidarea „jafului miliardului”. Aceasta este hârtia de turnesol pentru sinceritatea noii guvernări de a guverna pe nou, precum şi pentru garanţia credibilităţii şi susţinerii crescânde a cursului european al ţării din partea societăţii;

f) „Modelul Saakaşvili” nu este unul tocmai ordinar, mai degrabă extraordinar, dar şi situaţia actuală din ţară şi din clasa politică este extraordinară, caracteristică nu doar pentru Moldova, Georgia şi Ucraina găsesc acum soluţii similare pentru probleme similare;

Pleacă ultimul vagon sau mai rămâne?

Judecând după culisele negocierilor privind formarea AIE 3, dar şi după primele declaraţii privind candidatura noului prim-ministru, ar exista o şansă, minimă, dar şansă că lucrurile să ia o întorsătură anume după „modelul Saakaşvili” şi în Moldova. Dacă nu se va ajunge până la această înţelegere, sunt preferabile alegerile parlamentare anticipate şi suficient de repede cât opţiunea europeană şi cea estică se mai află în paritate. Aceasta ca să nu ajungem să constatăm că am mai pierdut fără rost încă doi-trei ani şi să retrăim regretele de astăzi ale liderului unuia dintre partidele pro-europene că, în 2013, nu a mers „până la capăt, inclusiv până la alegeri parlamentare anticipate”.

Sincer vorbind, clasa politică din coaliţia majoritară nu are alte alternative de a rămâne prea mult la guvernare, decât doar să urmeze acest model. Cam în toamnă, revoltele sociale vor impune modelul cu forţa, „dacă nu se înţelege cu binişorul”. „Miliardul” şi „tarifele” servesc drept garanţie sigură în acest sens.  Însă acolo unde se aplică forţa, dispar garanţiile pentru clasa politică, dar şi pentru societate şi pentru cursul european. În acest sens, coaliţia pro-europeană de guvernare pare să fie ultima. Ultimul tren sau chiar ultimul vagon european?

Valeriu Vasilică IPN