[Material Info-Prim Neo din ciclul „20 de ani de la începutul războiului. Când va fi pace?” ] Ceremonia comemorativă a celor 20 de ani de la războiul civil de pe Nistru se apropie. Întâmplător, acest an cunoaşte, de altfel, o aniversare mult mai mare – 200 ani de când, în 1812, imperiul rus a cucerit de la otomani partea de est a Moldovei istorice, care a fost, apoi, numita Basarabia, conform tratatului de la Bucureşti. Acest lucru ne obligă sa reflectăm la evenimentele istorice pentru a înţelege mai bine situaţia actuală şi pentru a raţionaliza reglementarea aşa-numitului conflict îngheţat. În ultimele două decenii, populaţia de pe ambele maluri, regiune care timp de milenii a fost o frontieră a diferitor culturi, a fost alimentată cu naraţiuni simpliste în privinţa scurtului război civil de pe Nistru. Smirnov, împreună cu echipa sa, Litkai, Maracuţa, Antyufeev şi mulţi alţii din generaţia sa, au încercat să construiască un etos naţional Transnistrean. În discursul lor, „inţentia preşedintelui Snegur de a se uni cu România a fost una agresivă”, iar „eroicul popor transnistrean”, în martie 1992, şi-a apărat patria cu sângele miilor de victime, câstigandu-şi, astfel, dreptul la independenţă. În aceeaşi măsura, un alt element al mitului lor fondator este rolul eroic pe care această frontieră l-a avut pentru glorioasa cultură rusă. În timp ce din partea dreaptă a râului este uşor de sesizat caracterul manipulativ al acestei naraţiuni care, de altfel, este infiltrată atât prin şcolile transnistrene cât şi prin instituţiile mass-media de acolo, trebuie să intelegem că această îndoctrinare a avut un impact puternic asupra oamenilor din stânga Nistrului. De asemenea, trebuie să înţelegem că această îndoctrinare a fost bazată, parţial, pe nişte elemente cruciale care merită să fie luate în considerare atunci când ne gândim la reglementarea conflictului. Pentru a ilustra rolul ideologic auto-impus pe malul stâng, permiteţi-mi să-mi amintesc de cele mai recente discuţii avute cu un oficial transnistrean în 2010, în timpul negocierii eliberării jurnalistului Ernest Vardanyan. Diversele întâlniri pe care le-am avut au fost o oportunitate pentru a aborda diferite probleme şi îmi amintesc foarte clar cât de încântat era interlocutorul meu vizavi de situaţia din Moldova, atunci când Mihai Ghimpu a fost investit în funcţia de preşedinte interimar. Orice declaraţie care venea de la Chişinău şi care putea fi interpretată (deseori gresit) ca un semnal al dorinţei Moldovei de a se uni cu România, era consumată cu o plăcere enormă. Este esenţial pentru doctrina transnistreană de susţinut că statul moldovenesc nu are viitor şi că va fi inghiţit de România. În acest context, pentru oficialii transnistreni este la fel de important să numească versiunea limbii romane scrisă cu grafie chirilica drept limbă moldovenească „pura” şi să interpreteze trecerea în 1990 la grafia latină pe malul drept, drept un semnal al angajamentului ultim faţă de unirea cu România. Probabil, pentru mulţi aceasta poate părea paradoxal, însă, în acest sens, interpretarea istoriei de către liderii şi ideologii transnistreni nu se deosebeşte cu mult faţă de interpretarea de către Romănia Mare a istoriei din acestă regiune. Ambele versiuni vor sa fixeze rolul perceput al Nistrului drept o frontiera a „doua culturi”. Deoarece este uşor de ilustrat manipularea în situaţiile menţionate mai sus, este important de realizat că în Moldova, de asemenea, interpretarea este, de multe ori, simplificată şi rigidă. În cazul acesta, trebuie de luat în considerare complexităţile evenimentelor istorice care s-au desfăşurat în 1987 şi a căror interpretare aprofundată cu onestitate ştiintifică lipşeste, de asemenea, şi pe malul drept. Este adevărat că atunci când preşedintele Snegur a răspuns încălcărilor repetate a {status-quo}-ului oficial, ordonând intervenţia militară în martie 1992, era clar că Moldova a pornit pe calea creării independenţei statale şi majoritatea populaţiei nu a optat pentru unire. Însă, în aceaşi măsură este adevărat faptul că, în această perioadă istorică extrem de turbulentă, atunci când un imperiu s-a destrămat (şi s-a destrămat, în mare parte, în mod paşnic, datorită actorilor istorici ai ultimelor zile ale Uniunii Sovietice) acestă traiectorie nu a fost în mod clar evidentă pe malul stâng. După cum demonstrează exemplele mele de mai sus, ea rămâne neclară până în ziua de azi. Foarte important este faptul că, de la începutul conflictului în 1989, în Chişinău, însuşi Frontul Popular, care încă se mai bucura de un sprijin considerabil al populaţiei, a luat cu asalt solicitarea unirii. Acea radicalizare a exigenţelor unioniste a dus la lansarea platformei politice în urma căreia a fost creat Partidul Democrat Agrar având în centrul agendei sale crearea independenţei statale a Moldovei. Acest element lipşeste în doctrina transnistreana, la fel cum pe malul drept a fost uitat faptul că conflictul a început atunci când transformarea trăgea dupa sine unirea. În acest context trebuie, de asemenea, de înteles complexităţile Transnistriei unde în 1989, cu siguranţă, majoritatea populaţiei era moldovenească şi era majoritară în sate. Cu toate acestea, oraşele cele mai industrializate din regiune au fost intens rusificate în sensul în care, atât ruşii, cât şi ucrainenii au folosit limba rusă drept limba principală de comunicare interetnică. De asemenea, ţinând cont de importanţa complexului militar-industrial din regiune, punctul lor de referinţă a fost Moscova, nu Chişinăul. Mai mult ca atât, în mediul intens prejudicios şi superficial al Uniunii Sovietice, transnistrenii se uitau cu aroganţă spre malul drept „agrarian”. Bref, în timp ce, status-quo-ul este evident, procesul istoric care duce spre impas de mai bine de doua decenii, este complex. În aceste condiţii, este foarte important, dacă se doreste rezolvarea conflictului, de înţeles atât perspectivele, cât şi fricile fiecărei părţi. Desigur, lucrurile stau diferit. Moldova trăieşte în condiţii democratice de mai bine de 20 de ani, iar de curând s-a dezvoltat în cea mai democratică ţarî din spaţiul post-sovietic (în urma ţărilor baltice care sunt acum membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene). Astfel, pe malul drept, interpretările anului 1992 sunt pluraliste, iar majoritatea cetăţenilor preferă mai degrabă să ignore decât să cedeze oricărei interpretări. Însă, chiar şi aici studierea minuţioasă si onestă a procesului istoric lipşeste. În Transnistria, întregul proces de „creare” a conştiinţei istorice necesită reviziuni dureroase. Aceasta s-ar putea întâmpla doar în contextul unei ample reconcilieri şi a consolidări încrederii între părţi. Odată cu venirea la putere a unei noi generaţii care a preluat puterea de la principalii actori ai anului 1992 există acum nişte oportunităţi. Însa aceste reviziuni nu pot fi simple şi nici nu pot fi realizate îndată. Atât populaţia, cât şi elitele de pe ambele maluri ale râului la un moment dat vor trebui să inceapă să-şi vorbească unul altuia cu îndrăzneală. În acelaşi timp, ei trebuie ghidaţi de către o istoriografie bine-intenţionată şi onestă generată de ambele părţi şi sprijiniţi de specialiştii internaţionali, de asemenea, independenţi şi cu intenţii bune. Răbdare şi empatie este ceea de ce are nevoie acum malul drept, deoarece odată cu schimbarea conducerii de la Tiraspol, acestea şi-au recăpătat o nouă şansă. Un exemplu minunat şi unic până acum a ceea ce este necesar este proiectul „Dialoguri Transnistrene”, iniţiat de Andrei Popov în 2006. Acest tip de abordare este exact ceea ce poate aduce oamenii mai aproape unii de alţii pentru crearea unei colectivităţi. Acest proiect trebuie extins şi consolidat cu ajutorul donatorilor. Diverse „Dialoguri Transnistrene” trebuie să aibă loc. În timpul mandatului meu, am fost convins şi am dat o importanţă deosebită acestui proiect tocmai pentru că m-am gândit că această apropiere treptată este singura cale practică spre obţinerea soluţionării durabile a conflictului. Este, deci, o experienţă temeinică atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi participanţi, faptul că interacţiunea dintre participanţi s-a petrecut într-un mod atât de uşor şi natural aproape indiferent de culoarea lor politică. Tot timpul se vor găsi oameni, de pe ambele maluri, care nu vor dori să se reconcilieze, fie pentru că rănile personale sunt prea adânci, fie pentru că, pur şi simplu, le plac controversele. Însă, marea majoritate a oamenilor tinde, în mod natural, spre interacţiune, în ciuda propagandei, deseori venită din exterior, care încearcă să-i separe. Aceasta este baza reglementării şi realizarea ei trebuie începută imediat - reconciliere pe un câmp cât mai larg posibil. După 20 de ani de activitate economică ineficientă şi autoizolare, Transnistria are acum nevoie de această reunificare mai mult decât Moldova. Populaţia Transnistriei a scăzut de la 700.000 la aproape 500.000, cu rata disproporţionată de pensionari şi soldaţi, regiunea este acum mai săracă decât Moldova, astfel, comentariile uneori arogante circulate în Transnistria despre Moldova „rurală” sună din ce în ce mai nepotrivit. Însă, reunificarea va avea loc în cazul în care abordarea din partea Chişinăului va fi una care promovează toleranţa, drepturilor democratice şi o asistenţă generoasă către malul stâng, exprimate prin iniţiative concrete în timpul activităţii grupurilor de lucru pentru consolidarea încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol. Teama pentru soarta limbii ruse există la Tiraspol. Aici Moldova trebuie să demonstreze flexibilitate şi bunăvoinţă pentru o viitoare politică lingvistică în regiune. Conflictul a început în 1989 pe baza acestei temeri ţi anume interzicerea folosirii limbii materne în spaţiul public al vorbitorilor de limăa rusă (care, în mod greşit, au promovat atunci idea unui fel de „superioritate naturală” a folosirii limbii lor în spaţiul public). Întrucât non-negocierea rolului limbii de stat trebuie să fie clară, caracterul specific al regiunii trebuie sa fie pe deplin luat în considerare. Pe de altă parte, Tiraspolul trebuie sa semnaleze începutul unei politici noi şi tolerante pentru şcolile cu grafie latina şi trebuie să o facă fără întârziere. Negocieri de succes şi rezultate durabile ale reglementarii se pot întâmpla doar în baza unui proces larg de consolidare a încrederii între Chişinău şi Tiraspol. În special, tânărul lider transnistrean, Evgeny Shevchuk, va avea nevoie de curaj pentru a realiza acest lucru, din moment ce nu toată lumea, de peste tot, este interesată. Însă el trebuie să ştie că doar în acest mod, prin reintegrarea într-o Moldova care însăşi este în procesul integrării europene, regiunea sa îndrăgită va fi capabilă să crească economic cu scopul de a îmbunătăţi bunăstarea populaţiei ruinată de doua decenii de autoizolare. Chişinaul trebuie să faciliteze această cale, atât prin toleranţă şi bună-credinţă în negocieri cu politicienii din regiune, cât şi prin tratarea oamenilor de pe malul stâng în egală măsură celor de pe malul drept, demonstrând că le pasă de bunăstarea lor. Europa are şi ea responsabilitatea sa în acest proces. Ea trebuie să sprijine într-un mod dinamic integrarea europeană a acestui popor, cel mai sărac de pe continentul nostru, dar care în ultimii 20 ani a demonstrat toleranţă şi inţelepciune într-o regiune plină de conflicte cu mult mai violente decât cel transnistrean. [Kalman Mizsei, ex-reprezentant special al Uniunii Europene în Republica Moldova, pentru Info-Prim Neo]