„Iubita mea! Mă simt extrem de vinovat. Sunt răvăşit. Am remuşcări. Stau lângă tine şi îţi vorbesc, în timp ce tu ai adormit. Eşti tânără, frumoasă şi plăpândă. Ai trăsături de înger. Mereu te-am admirat, dar niciodată nu ţi-am spus-o. Dimpotrivă: te-am condamnat pentru nimicuri, m-am supărat fără motiv, am fost sever, nedrept şi dur cu tine.

Ca o soție bună ce erai, tu încercai să întreţii în casă o atmosferă caldă şi plăcută, iar eu doar te învinuiam că nu-mi făceai cafeaua tare, că nu puneai suficientă sare în mâncare, că nu te machiai, că nu purtai pantofi înalți, că iroseai prea multă vreme prin gospodărie.

Regret că niciodată nu te-am dus la teatru sau nu te-am ajutat să strângi măcar vesela de pe masă, după ce tot eu cu prietenii făceam dezordine şi petreceam, fără să-mi dea prin gând că, poate, ai fi vrut şi tu să stai în compania noastră.

În fiecare dimineață mă petreceai la lucru sărutându-mă şi aşteptând, probabil,  măcar o vorbă caldă și din partea mea, iar eu mă încruntam şi doar îţi aminteam ce trebuie să faci în ziua respectivă. Fireşte, executai conştiincioasă toate îndatoririle pe care le aveai, iar eu, în loc să te încurajez, te criticam şi chiar te  umileam în faţa rudelor, ca să-mi subliniez autoritatea, ca să-mi afirm orgoliul de „cap al casei”. Ce prost eram, că nu te preţuiam aşa cum ai fi meritat-o!

Uneori, erai bolnavă. Vedeam că suferi, că te doare, că ai febră, dar, înloc  să te cuprind, să-ţi dau medicamente sau să te duc la medic, îţi reproşam: „Iar ai de gând să mă contaminezi cu smiorcăiala ta!”

Astăzi, întorcându-mă de la serviciu, te-am surprins răsfoind albumul nostru cu fotografii. „Lenoaso! te-am apostrofat. De când ai devenit sentimentală? O altă ocupație nu ți-ai găsit?”

Seara, ai intrat în vârful degetelor în camera în care eu priveam televizorul. Aveai lacrimi în ochi. Voiai să-mi spui ceva, dar te-am oprit, vădit nemulţumit de faptul că m-ai întrerupt: „Ce vrei? Nu vezi că eu privesc un meci de fotbal?” Ai şovăit o clipă, speriată parcă de răceala mea, apoi ai dispărut pe undeva, prin casă.

Te-am găsit aici, în dormitor, ghemuită în pat ca un copil, cu părul cuprinzând întreaga pernă, cu genele înrourate încă de lacrimile pe care le-ai vărsat. Venind la căpătâiul tău, mi-am amintit cum mai deunăzi m-ai rugat să te ajut. „Poate că nu sunt o soţie ideală, ai rostit. Dar te implor, ajută-mă! Spune-mi ce trebuie să fac, ca să mă schimb. Arată-mi neajunsurile pe care nu mai eşti în stare să mi le suporți”.

„O-o!!! am râs eu ca un imbecil. Mi-ar trebui o zi întreagă, ca să le enumăr!”

M-am grozăvit, nici vorbă. Eram obişnuit să te tratez ca pe un nimeni, ca pe un gol. Când, oare, am devenit aşa? Doar ştii că te iubesc şi nu vreau să te schimbi. Îmi placi aşa cum eşti! E timpul să ţi-o spun, s-o recunosc…

Iată, chiar mâine voi îngenunchea în faţa ta, cu un buchet de flori în braţe şi voi da glas sincerităţii pe care am ascuns-o în umbra mândriei de a fi bărbat”.

A doua zi, când zorii abia prindeau a polei cu aur cele mai înalte blocuri din oraş, el a venit pe jos la florăresele de lângă Catedrală, s-a sfătuit, s-a târguit cu ele şi a plecat spre casă cu un buchet enorm. Chipul îi radia. Ochii îi străluceau. Imaginaţia îl purta pe aripile fericirii. O şi vedea pe scumpa lui soţie uimită şi topită de tandreţea sa. Dar…

Intrând în casă, l-a izbit în suflet un pustiu de gheaţă: nimeni, nicăieri nu-l aştepta. Doar în dormitor, pe patul unde o lăsase dormindă încă, a zărit dreptunghiul unei foi împăturite, cu următoarele cuvinte:

„Iubitul meu! Te-am respectat. Ţi-am fost fidelă. Te-am iubit. Am încercat să-ţi dăruiesc tot ce aveam mai bun în mine, dar m-ai respins. M-ai înjosit. M-ai neglijat. Sunt deprimată. Plec. Te părăsesc. Adio! M-am schimbat. Sunt alta. Şi niciodată nu voi reveni acolo de unde am plecat…”

*  *  *

E trist? Ai remuşcări şi tu? Mai eşti bărbat? Mai poți schimba ceva?

Grăbește-te! E toamnă. Dar florile mai au miros de primăvară.

Aurelian Silvestru