[ - Maestre, 2007 a fost marcat de o serie de evenimente cu genericul „Anul Eugen Doga”. Cum apreciaţi dvs. acest an?] Sub două aspecte - unul artistic cu aplauze şi felicitări frumoase şi altul birocratic cu multe tărăgănări „pline de importanţă”. Două extreme pe care nu le pot înţelege. De ce oare aceste două lumi nu pot forma un acord, ca în muzică, o consonanţă? [ - La ce vă referiţi? Sunteţi nemulţumit de acţiunile organizate de Guvern?] Nu pot reproşa nimic conducerii de vîrf. Şi-a făcut misiunea cu cinste. 2007 a fost declarat Anul Eugen Doga, ceea ce este pentru prima dată la adresa unui compozitor. A fost adoptat un plan de acţiuni frumos. Au fost prevăzute concerte, publicaţii de monografii, editări de CD-uri, DVD-ri, emisiuni la TV şi radio, simpozioane ştiinţifice etc. [ - Spunea ministrul Culturii, Artur Cozma, în cadrul ceremoniei de lansare a monografiei „Eugen Doga, compozitor, academician” că Guvernul va găsi posibilitatea să procure „Dialogurile dragostei”, la care lucraţi, pentru a fi montate la Teatrul Naţional de Operă şi Balet.] Nu le-a comandat deocamdată. Doreşte, probabil, să-mi facă o surpriză plăcută. De fapt, eu am fost cel care am promis Teatrului că le voi oferi muzica pentru această operă şi mă voi strădui să mă ţin de cuvânt. [ - Care dintre evenimente v-a mers cel mai mult la suflet?] Prezentarea muzicii baletului “Luciafărul” în formă de concert la Filarmonica Naţională chiar la 15 ianuarie de ziua lui Eminescu. Acesta a fost un bun start şi tot Filarmonica a încheiat Anul Doga cu noul balet “Venancia”. Concertul omagial de la Palatul Naţional a fost un spectacol de zile mari şi mulţumesc conducerii de vîrf care a alocat şi bani pentru organizarea lui. De asemenea, colegilor mei artişti de la noi şi celor din alte părţi care m-au susţinut în acea zi şi mi-au dăruit mie şi tuturor fanilor mei clipe fericite, toată căldura şi dragostea artistică. Au fost concerte şi în alte părţi. Guvernul Moscovei a organizat în sala Ciaicovsky un spectacol minunat cu o scenografie frumoasă, o orchestră extraordinară şi un dirijor bun. Concertul a fost imprimat şi de televiziunea “Cultura”. Bine ar fi fost dacă s-ar fi făcut o copie şi pentru noi, pentru ca acest concert să fie difuzat în Moldova sau, măcar, să rămână în arhivele noastre. Au fost două concerte minunate şi în Kârgâzstan, la Bişkek. Cei de acolo, nişte oameni de afaceri de suflet, mi-au făcut nişte portrete de 6 pe 8 metri. Unul îl am la Chişinău. Nu ştiu unde să-l pun. Preşedintele acestei ţări m-a decorat cu un ordin înalt “Delaker”. În Tatarstan la fel a fost un concert extraordinar. Am fost însoţit de cea mai bună orchestră de care am avut parte vreodată. La fel, am avut concerte la Universitatea „Lomonosov”, la Casa Naţionalităţilor din Moscova cu orchestre de cameră, cu ansambluri de viorişti, solişti vocalişti. Am fost şi în Elveţia la Zurich, unde au avut loc două întâlniri muzicale foarte frumoase în saloanele de arte plastice. Este visul meu să cânt în asemenea împrejurări. Când vezi tablourile clasicilor şi cânţi la pian, desigur, este o stare aparte, este o sărbătoare a sufletului. Conferinţa ştiinţifică de la Academia de Ştiinţe a Moldovei a fost foarte bine organizată chiar în preajma zilei mele de naştere. Au sosit multe personalităţi, care au prezentat studii adevărate. De exemplu, cel al Anei-Maria Plămădeală este un studiu ieşit din standarde şi clişee prin viziunea sa filozofică a problemei abordate - muzica de filme, această artă mixtă, complexă. Al doilea lucru pe care l-a făcut Academia de Ştiinţe a fost editarea volumului trei „Academica” - „Eugen Doga, compozitor, academician”. Volumele din această serie sunt, de obicei, dedicate activităţilor Academiei pe parcursul unui an. În acest număr au fost, însă, incluse numai materiale referitoare la creaţia mea. Este un gest extraordinar la care şi-au depus toată dragostea şi talentul Preşedintele Academiei Gh. Duca, M. Şlapac, A.Dănilă şi vulcanica L. Dumbrăveanu, editura “Ştiinţa”, un şir de mulţi oameni pricepuţi şi oneşti. Trebuie să menţionez că din 1991, chiar în cea mai grea perioadă, Academia m-a primit în sânul colectivului său şi m-a susţinut. Astfel, am o mare familie care mă înţelege şi unde mă simt uşor şi liber. La Teatrul de operă şi balet a fost montat baletul “Luciafărul”. Eu nu l-am văzut la premieră. Am privit abia al treilea spectacol. Publicul a fost foarte mulţumit ceia ce mă bucură mult. Eu însă mai stau în frământări. Păcat că nu a fost montarea după muzica scrisă, că au fost scoase câteva dansuri, că a fost scoasă până şi cea mai importantă scenă în care Luceafărul cere Creatorului să fie făcut pământean. Tensiunea ritmica scăzută din cauza complicatelor compoziţii a dansatorilor. Se creează impresia că muzica a fost scrisă după montare şi nu invers. Partitura simfonica este bucăţită ceia ce strică integritatea muzicii şi se pierde simfonismul ei iniţial. Voi mai aştepta încă 24 de ani şi poată că se mai monta “Luciafărul” încă o dată. [ - La ce lucraţi acum? Ştim că sunt în lucru „Dialogurile dragostei”.] Lucrul la „Dialoguri” merge tare greu. În primul rând, eu sunt tot timpul ocupat cu alte lucruri. Ce să mai zic, să vorbim sincer, eu sunt nevoit să scriu fel de fel de “muzici” pe care n-ar trebui să le fac, de exemplu, muzica pentru seriale. Dar aici sunt mai multe lucruri, care stau la mijloc: compozitorul trebuie mereu să scrie, ca nu cumva să-şi uite profesia, şi apoi nu e pe planul doi nici aspectul material, care trebuie să asigure existenţa chiar şi a unui om de creaţie, a familiei acestuia. Şi încă un moment care se referă la libret, care este peste măsură de încărcat cu fel de fel de personaje şi scene de masă, care mă abat de la eroii mei principali, Veronica Micle şi Mihai Eminescu. Mai am şi altele lucrări la care lucrez ori pe care le-am terminat de curând. [ - Vă referiţi la „Şatra” pentru telenovela românească „Inimă de ţigan”?] Da, “Şatra” m-a bucurat foarte mult, pentru că din timpul “Maria Mirabela” este prima revenire la studioul “Buftea” din Bucureşti. [ - Se spune că în Moldova nu vi se plăteşte pentru drepturile de autor. Nici măcar în România, în Rusia?] De ce, asociaţia pentru drepturile de autor la noi s-a apucat foarte serios de treabă datorită insistenţii lui Anatol Chiriac. Cu toate că “şmecherii” se fac multe. De exemplu, la oficiile de înregistrarea civilă a căsătoriilor, se cântă permanent valsul din filmul “Drama la vânătoare”, la restaurante, la casele de cultură. Am semnat contracte doar cu teatre din Slovacia şi Finlanda. Cu România situaţia e dificilă, fiindcă nici din Timişoara, nici din Constanţa nu mi s-a făcut remunerarea pentru muzicalul “Şatra” care merge pe scenele teatrelor de acolo. Repet, am contracte numai cu Slovacia şi Finlanda. Nu respectă drepturile de autor nici germanii. Ruşii fac câte ceva. [ - Aţi mai scris recent muzică pentru filme?] Ultima realizare care mă bucură a fost în 2007, muzica pentru filmul „Actriţa”. E vorba despre o comedie cu Stanislav Govoruhin, pe care îl consider persoana numărul unu astăzi în cultura Rusiei. Nu numai în cinematografie ca actor, ci şi ca om politic. Este un intelectual adevărat de înaltă probă. Aceasta este a doua mea lucrare cu Govoruhin, prima fiind filmul „Благословите женщину”. Tot în 2007 am făcut un serial pentru studioul „Şans” de la Kiev. Colaborez cu el de mai mulţi ani. Acum scriu muzică pentru un film artistic de lung metraj cu subiectul din istoria Rusiei, anii 1916-1925. Aşa ceva încă nu am mai scris şi de aceea voi lucra cu viu interes. [ - Pentru 2008 ce planuri aveţi?] Am multe concerte de realizat. Am solicitări din Ţările Baltice şi din Israel unde nu am fost niciodată. Desigur, vreau să mă ţin de cuvânt şi să termin „Dialogurile dragostei”. Mai aproape de primăvară mă voi “ascunde” undeva mai departe şi aş dori să mă împlânt total în subiectul acestui mister de dragoste a două personaje, EL şi EA.. Vreau să le cânt această dragoste. Este un mit, fireşte. Arta, în genere, este un mit, o iluzie, o fantezie, o taină. Această taină o poartă şi fiecare dintre noi, cei simpli pământeni. Am promis să prezint la sfârşit de an, la 25 decembrie, baletul „Regina Margo”. Mai întâi a fost „Luceafărul”, apoi „Venancia”, în 2008 va fi „Regina Margo” şi, dacă Dumnezeu va fi bun, vom avea ocazia să facem o tradiţie pentru premiere noi. Poate că vom ajunge şi la tradiţia lui Giusepe Verdi, care punea în scenă fiecare an câte o operă(în secolul 19!) şi nu ca noi ( în cel al 21 – lea), o dată în 24 de ani de aşteptare chinuitoare! Desigur, aş dori să văd montată în scenă „Venancia” şi nu neapărat la Teatru de Operă. Poate la Palatul Naţional. Aş aprecia dacă s-ar face un spectacol muzical şi s-ar invita un coregraf, poate, din ţările Americii Latine, pentru că aici este vorba de un temperament nebun şi scene caracteristice acestor plaiuri din lumea nouă. Credeam că „Luceafărul” este culmea creaţiei mele, dar s-a pomenit că această „Venancia” mi-a plăcut cu mult mai mult. Cred că e de vină aici timpul. Mi-a fost frică să o prezint. De fapt, tot timpul mă pândeşte această frică ca nu cumva să mă demasc, să dezamăgesc publicul. Poate că se va termina şi construcţia Salonului muzical. Slavă Domnului că Guvernul a găsit un om de suflet, un om de afaceri, care a cumpărat pianul cu coadă pentru Salon, un pian foarte bun, pe care ţineam foarte mult să-l am, dar care stă deocamdată desfăcut. În acest salon, care-l construieşte tot un om foarte bun la suflet, sper să adun, în primul rând, toate arhivele pentru că ele sunt împrăştiate prin toată fosta Uniune şi eu trebuie să le adun odată şi odată, să am posibilitatea de a le îngriji, de a le sistematiza, să le aduc într-o formă în care s-ar putea folosi de ele. Poate că se va tipări vreodată, măcar, o notă aici la Chişinău, pentru că mai multe se publică în Rusia. Dar ce se face cu cele ale noastre, scrise pentru bieţii moldoveni cu izul nostru strămoşesc, cu graiul nostru cel mai dulce de pe tot globul pământesc? [ - Este adevărat că în Moldova creaţi mai greu?] Creaţia este o treabă foarte şi foarte grea în genere. Eu creez oriunde mă aflu, greu. Dar cu plăcere. Ultima dată am scris aici zece ani în urmă „Patul lui Procust” pentru filmul lui Sergiu Prodan. Şi nu de aceia că aici e mai uşor ori mai greu de scris. La noi e obişnuit muzica să se trateze ca o distracţie, ori ca pe un lucru de mâna a doua, care nu face să fie luat în serios. Se poate de a nu plăti, ori de a plăti ca de pomană. Eu nu-mi amintesc să mi se propună un contract pentru a scrie muzică pentru Ministerul culturii ori Teleradio-Moldova. Ultima lucrare cumpărată, nu la comanda Ministerului, a fost baletul “Luceafărul” în anul 1983 şi pentru care mi s-a acordat Premiul de Stat al U.R.S.S. Foarte simbolic mi s-a cumpărat cvartetul -4 abia peste 10 ani după scriere. Colectivelor artistice aproape că nu au în repertoriu muzica mea. Şi nu numai a mea. Tot spaţiul informaţional electronic este poluat de “tralalauri” vesele de provenienţă străină care ne abat de la noi înşine, de la frumoasele şi irepetabilele melodii inspirate de murmur de izvor ori de tainele codrilor seculari. Şi apoi, chiar atâtea motive pentru veselia aceasta fără margini? Oare aceste melodii le vor ascultate acele zeci de mii de moldoveni plecaţi în lume pentru căutarea norocului? Dar peste tot se cere, nu ştiu de ce, ceva mai scurt şi mai vesel. Păcătoşenie de aşa zise clişee!. [ - În 2007 aţi venit mai des în Moldova?] Da. Cu toate că eu nu mă socot plecat de aici. Eu mă mişc cum se mişcă tot ce e viu. Chiar şi un rîu. [ - Înseamnă că aţi fost mai des şi în satul natal, la Mocra din regiunea transnistreană?] Nu. Uitaţi-vă că acest rîu care se cheamă Nistru pentru noi s-a oprit şi s-a prefăcut în zid. Acolo nu am fost şi nu ştiu când voi merge, căci, din ce în ce mai mult, mă apasă această umilinţă - să trec cu capul plecat acest tragic pârâu, sărmanul Nistru, şi să plătesc taxe hoţilor. Să-mi controleze mie actele când eu acolo umblam desculţ când eram mic şi ei, veniţi nu ştiu de pe unde, căzăcimea asta de hoţi îmi cer plată. Sărmana mamă … De obicei, mă duc numai la mormântul mamei. În sat nu cobor pentru că este un sat străin, abătut cu forţa de la limbă, de la grai, de la dragoste şi respect faţă de sine. Mi-e frică să nu aud un cuvânt care o să mă distrugă, o să mă înjosească şi de aceea ocolesc aceste situaţii, nu le provoc şi nici nu mă duc acolo. Bine, măcar, că s-a păstrat casa părintească fiindcă am vândut-o la vreme unor oameni de treabă care au grijă de ea. Restul, jumătate de sat este părăsit, casele sunt ruinate şi înstrăinate, iar cimitirul este plin de morţi. Mor bătrânii care au mai rămas, iar tineretul este plecat. Este durerea mea permanentă. Şi când mă întreabă cineva de unde vine tristeţea, chiar şi în cântecele mele de dragoste, spun că mi-a trecut deja în sânge. Sunt poluat de tristeţe. [ - Maestre, suntem în toiul sărbătorile de iarnă. Cum sărbătoriţi, de obicei, aceste sfinte sărbători şi trecerea într-un an nou?] Eu, în genere, prefer să nu sărbătoresc. Sărbătoarea este pentru mine un chin pentru că înseamnă să nu fac nimic. Mâncălău mare nu sunt, băutor - deloc. Dar mă străduiesc de fiecare dată să fiu acasă cu toată familia, cu nepoţelul Dominic, cu soţia şi fiica. Am şi un pluguşor înzestrat cu busuioc şi aţă roşie de lână, ca la Mocra în satul meu de baştină de cândva. De data asta tot voi fi acasă. Dominic a pregătit şi nişte colinde în limba romănă şi engleză. Avem şi un brad de Crăciun împodobit tot de Dominic. [ - Serbaţi Crăciunul pe stil nou sau vechi? V-am admirat la inaugurarea Pomului de Crăciun din faţa Primăriei la 24 decembrie.] Eu merg cu toată lumea. Toată lumea sărbătoreşte după un calendar. Nu înţeleg: „stil nou”, „stil vechi”. Ştiu doar mersul firesc. Cum poate fi mai întâi Boboteaza şi pe urmă Naşterea Domnului? Este indusă opinia publică în eroare. Cică la 25 decembrie este Crăciunul catolic, iar la 7 ianuarie ortodox. Dar oare românii sunt catolici, ori bulgarii, ori sârbii? Când sunt în Rusia ridic o cupă de şampanie şi la 7 şi la 14 ianuarie, dar în Moldova este cu totul altceva. Se ţin de aceste straie vechi … Suntem ţinuţi într-un spaţiu bisericesc cu totul străin pentru noi. Dar şi pentru credincioşii din Rusia tot nu e prea limpede această ordine. În vremurile cumplite ale istoriei noastre a fost schimbată situaţia locaşelor noastre, pe care le-am avut până la 1812, am pierdut arhitectura bisericească autohtonă, limba, numele istorice. Nu am putut nici să-mi botez fiica Viorica şi nepotul meu Dominic, aşa cum am dorit fiindcă mi s-a spus la biserică că nu sunt aşa nume. Şi totuşi, cred că toată lumea are dreptul să sărbătorească cum îi vine ei. Dar! De ce să nu se bucure lumea noastră ca în toată Europa, dacă vrem să fim europeni? M-au invitat la bradul Primăriei şi am venit. Am încercat să cânt ceva în frig. Nu era vorba atât de cântare, cât de fapt ca atare. M-am bucurat de lumea care s-a adunat. Am fost surprins chiar. Asta este sărbătoare. Sărbătoarea este a sufletului, nu a calendarului. Eu merg la invitaţiile oamenilor buni oricine ar fi ei şi oricând ar face-o ei, la 25 ori 31 decembrie. [ - Ce le-aţi dori cititorilor noştri cu ocazia sărbătorilor de iarnă?] Să se adune la masă. Lumea este mai bună când se adună. Numai la o masă prietenească, la o masă rotundă ca un cerc de horă, se poate căpăta o stare sufletească sănătoasă la care visează fiecare din noi. Se pot descărca energiile negative pentru că oamenii vin cu sufletul deschis, cu zâmbete, cu daruri. Vorbind la figurat, fie ca la această masă, această casă a noastră, Moldova, să începem să ne adunăm de prin toate ţările din străinătate. Şi să ştim, că oricât de rece ar fi iarna, oricât de lungă ar fi, va veni primăvara. Lumea nu ne înţelege că oricât de bine ar fi undeva, ne trage acasă, nu fiindcă e mai bine, ci fiindcă e la noi. Şi am tot temeiul să rostesc la noi, pentru noi, cu noi… La mulţi ani!