„Tirul” de declaraţii privind conflictul transnistrean, produs săptămâna trecută cu participarea majorităţii actorilor implicaţi în procesul de negocieri, denotă serioase sincronizări, repoziţionări şi regrupări în cadrul formatului „5 + 2”. Acestea merită să fie luate în calcul pentru a înţelege la ce ne putem aştepta în procesul de soluţionare a diferendului.

Sincronizări

Declaraţiile semnate de Rusia – Ucraina, Uniunea Europeană şi Republica Moldova au apărut, practic, în aceeaşi zi de luni 17 mai, cu interval de câteva ore. Chiar dacă, oficial, Chişinăul şi-a expus poziţia marţi dimineaţă, deja luni seara, la cam o oră de la publicarea declaraţiei Medvedev – Ianukovici, înalţi reprezentanţi din arca guvernamentală a ţării comentau, atent, documentul, în cadrul unei emisiuni televizate. Această sincronizare, aproape perfectă în timp, demonstrează clar câteva lucruri:

1. S-au copt premizele interne, dar mai ales, externe, pentru reluarea negocierilor oficiale în formatul „5 + 2”, după un interval de mai mulţi ani de întrerupere. Ne putem aştepta că la întrevederea neoficială a participanţilor la negocieri de la Astana, sub egida preşedinţiei kazahe a OSCE-ului, care începe astăzi, 24 mai, poate fi anunţată o dată destul de apropiată a reluării procesului oficial;

2. Toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri (Chişinăul şi Tiraspolul ca părţi care au de pus ceva la punct, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE, în calitate de mediatori şi garanţi, UE şi SUA în calitate de observatori), fie şi-au formulat public poziţiile cu care revin la masa de tratative, fie acestea pot fi uşor deduse, cum ar fi cazul SUA şi al Tiraspolului, OSCE urmând să şi-o expună, după toate probabilităţile, în câteva zile sau ore. Anumite accente în poziţiile respective sunt schimbate, urmând ca timpul să arate în ce măsură aceste schimbări sunt benefice procesului de negocieri;

3. Chişinăului îi revine un merit aparte, ne mai înregistrat până acum în diplomaţia moldovenească, în sincronizarea luării de poziţie a principalelor actori, în fond, în contrabalansarea poziţiilor acestora. Este cazul să amintim aici turneul viceprim- ministrului responsabil de reintegrare, Victor Osipov, la Bruxelles, Moscova, Washington şi Kiev. Ceva mai devreme o formă similară de turneu diplomatic a utilizat viceministrul de externe Andrei Popov, care a făcut în câteva rânduri naveta Moscova-Kiev-Bucureşti. O ultimă mişcare în acest sens a făcut-o, pe 15 mai, premierul Vlad Filat care a înaintat Comisarului european pentru extindere şi politică europeană de vecinătate Stefan Fule, aflat la Chişinău, un Aide Memoire cu privire la sporirea rolului UE la procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Acesta a servit drept argument şi pretext, dacă vreţi, pentru Declaraţia semnată de Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, vicepreşedinte al Comisiei Europene, Catherine Ashton, apărută în termen record ca să coincidă cu data apariţiei declataţiei Medvedev-Ianukovici.

Mai degrabă, anume această sincronizare, a stârnit nemulţumirea Federaţiei Ruse, chiar iritarea care răzbate din comentariul Ministerului rus de externe, publicat peste două zile, privind reacţia Guvernului moldovean pe marginea Declaraţiei Medvedev – Ianukovici. Elefantul s-a răstit niţel la căţelul din fabulă, că doar nu era să se răstească direct la alt Elefant.

Repoziţionări

Poziiţia Uniunii Europene înseamnă, de fapt, disponibilitatea de a da curs invitaţiei autorităţilor moldovene privind activizarea rolului în procesul de reglementare transnistreană. Este o poziţie anunţată în premieră, poate de aceea că pentru prima dată i s-a solicitat prompt şi tranşant acest lucru. UE nu pune condiţii prealabile pentru reluarea „fără întârziere” a negocierilor oficiale în formatul „5 + 2”, găseşte de cuviinţă să confirme respectul „în totalitate” pentru „principiile fundamentale de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova”. UE afirmă că este determinată în acţiuni de soluţiile pe care le propune Guvernul moldovean, apreciind în acest fel respectivele soluţii. Se pare că Declaraţia „Catherine Ashton” nu lasă loc pentru interpretări evazive, nu ascunde capcane şi stânci subacvatice. Esenţa apariţiei ei constă în însăşi apariţie şi încă foarte „la timp” .

Federaţia Rusă şi Ucraina, care de acum înainte îşi declară o poziţie comună, îşi reconfirmă şi ele respectul pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Moldovei. Ele fac un pas înainte privind transformarea actualei operaţiuni de pacificare în una internaţională sub egida OSCE „în contextul” şi nu „după” reglementarea politică a diferendului, cu care se opera anterior.

Nuanţe noi conţine şi poziţia celor două ţări privind spaţiul „unic” şi nu „comun” juridic, economic şi de apărare, cu care urmează să culmineze procesul de soluţionare a conflictului.

În acelaşi timp, cele două ţări garant, plasează şi anumite „mine” în textul Declaraţiei, pe care le-a developat chiar ministerul rus de externe la doar două zile de la apariţia documentului. În Comentariul citat mai sus, ministerul critică Chişinăul pentru dorinţa „de a se conveni dintr-o dată şi despre tot”, lăsând să se înţeleagă că Rusia nu va accepta în viitorul previzibil nici retragerea propriului contingent militar şi a muniţiilor sale din regiunea transnistreană a Moldovei, respectiv, nu poate fi vorba despre paşi practici privind transformarea misiunii militare de pacificare, în care Rusia deţine rolul central, în una internaţională, în care rolul Rusiei va fi diminuat mult. Se pare că douăzeci de ani de conflict nu li se par unor ţări garant şi mediatori un termen prea mare şi ar fi gata să garanteze şi să medieze măcar cam pe atâta.

O altă „mină” dezgolită ţine de statutul cu drepturi egale în negocieri pe care Rusia (şi Ucraina) îl cer pentru autorităţile secesioniste transnistrene. Ruşii avertizeaza că Chişinăul urmează să discute cu Tiraspolul „de la egal la egal” şi să nu încerce să exercite presiuni asupra „oponentului”. O astfel de cerinţă este firească pentru autorităţile transnistrene care operează cu termeni gen „conflictul moldo-transnistrean”, pretinzând că reprezintă un alt stat şi nu o parte a Republicii Moldova. Dar este foarte nefirească pentru două ţări mediatori şi garanţi, care declară că respectă principiile fundamentale de suveranitate şi integritate a Moldovei. Or, în esenţă, regimul transnistrean violează de douăzeci de ani aceste principii fundamentale, în mare parte, pe banii contribuabililor ruşi.

Pe propriii violatori ai suveranităţii şi integrităţii ţării, cum ar fi cazul separatiştilor ceceni, dar nu numai, autorităţile ruse nu-i menajează atât de mult. Politica rusă în raport cu ei a fost formulată de Vladimir Putin încă în primul său mandat prezindenţial. „Mochity v sartire” este esenţa politicii şi practicii ruse în raport cu propriii separatişti, care în traducere din rusă ar însemna „exterminaţi în veceu” sau, poate, „diluaţi în acid şi scurşi în canalizare”, cum se afirmă că traducea uneori în practică acest mesaj regimul stalinist. Nu este deloc un apel de preluare a unor practici sinistre, este un apel la simţul măsurii în aplicarea dublelor standarde.

Guvernul moldovean a demonstrat prin Declaraţia din 18 mai o repoziţionare spre UE, fiind, practic, forţat spre aceasta de repoziţionările unor parteneri de negocieri. Astfel, Chişinăul oficial „apreciază sprijinul ferm al UE pentru soluţionarea problemei transnistrene”, dar „a luat act şi de Declarţia comună a preşedinţilor FR şi Ucrainei, prin care este exprimată voinţa păolitică de a contribui...”. Textul Declaraţiei conţine testul de bază pentru „sinceritatea partenerilor internaţionali”, prin care este controlată disponibilitatea acestora pentru acceptarea misiunii civile multinaţionale cu mandat internaţional şi „diminuarea factorului militar în regiune, inclusiv prin retragerea completă a muniţiilor care aparţin Federaţiei Ruse şi a contingentului militar ce asigură paza acestora”.

De fapt, Chişinăul testează dacă partenerii sunt sinceri şi în respectarea principiilor fundamentale de suveranitate şi integritate a Republicii Moldova, dar şi a neutralităţii ei constituţionale, spre care o îndeamnă Declaraţia ruso-ucraineană. Declaraţia face aluzie la o presupusă orientare a Moldovei spre NATO, ignorând faptul real al prezenţei militare ruseşti pe teritoriul ţării contrar voinţei acesteia şi contrar principiului constituţional al neutralităţii. Federaţia Rusă a întâlnit cu zeflemea şi iritare propunerea Guvernului de la Chişinău de a lansa consultări operative în aceste probleme. Este aceasta şi poziţia Ucrainei?

Regrupări

Prin Declaraţia Medvedev – Ianukovici, Ucraina a făcut grup comun cu Federaţia Rusă, îndepărtându-se de poziţia Republicii Moldova, de interesele naţionale ale acesteia. Este de presupus că de acum înainte aceste două ţări garant vor garanta împreună Tiraspolului statutul de partener egal în procesul de negocieri în accepţia de până acum. Trebuie să înţelegem că anume acest statut nu-i permite Moscovei să-şi retragă trupele şi muniţiile din Moldova: „vedeţi dumneavoastră, se împotriveşte regimul de la Tiraspol, iar acesta este un partener cu drepturi egale în negocieri”.

Evident, actualii politicieni ucraineni cred sincer că o fac în numele propriilor interese naţionale şi este dreptul lor să creadă aşa. Ucraina a obţinut deja un preţ mai mic la gazele ruseşti. Posibil, Rusia i-a promis să ţină în frâu poftele centrifuge ale unor grupări politice de orientare pro-rusă din Krimeia. S-ar putea ca Rusia să vrea şi să poată să se ţină de cuvânt în anumite conjuncturi geopolitice. Dar, odată intrat în manualele de istorie, modelul transnistrean de separatism, va putea fi reanimat oricând şi oriunde. Dar, la sigur că nu vine bine la interesele naţionale ale Ucrainei un regim separatist sub coaste transnistrene şi un conflict îngeţat pentru încă mulţi ani sau poate decenii înainte. Fiecare în parte îşi trage foloasele, dar şi suportă consecinţele. Oricum, aritmetica negocierilor care până acum era cunoscută sub formula simplă de „5 + 2” , de acum înainte va arăta în felul următor „4 + 3” sau „3 + 1 + 3”. Oricum, şi în cazul acesta rămâne valabilă regula matematicii că de la schimbarea termenilor suma nu se schimbă.

Perspective

Astfel, se pare că negocierile oficiale în formatul „5 + 2” vor fi reluate cât de curând, dar nu ne putem aştepta la soluţionarea conflictului transnistrean într-un viitor previzibil. O parte dintre actorii internaţionali implicaţi în proces se arată şi mai interesaţi ca până acum de menţinerea acestuia în formă „îngheţată”. Acest statut nu are şanse prea mari să se înceapă a schimba mai devreme decât 1-2 cicluri politice în Rusia şi Ucraina, iar aceasta ar putea însemna încă 15-20 de ani de acum înainte.

Ceea ce a obţinut Chişinăul ca rezultat al eforturilor sale din ultimul timp, este că situaţia nu va fi mai rea. Într-un fel, negocierile în formatul „5+2” tind să reediteze situaţia din Comisia Unificată de Control. Comisia este responsabilă de situaţia din Zona de Securitate, dar funcţiile ei sunt limitate la soluţionarea unor incidente concrete şi nu presupun implicarea în depăşirea situaţiei politice. Chiar dacă este aşa, autorităţilor de la Chişinău, actualele şi viitoarele, nu le rămâne decât să-şi ducă „crucea” diplomatică şi politică pentru apropierea malurilor Nistrului şi a oamenilor de pe aceste maluri, pentru îmbunătăţirea vieţii lor. Şi acesta va fi unicul argument în favoarea reintegrării ţării, care nu ţine întru totul de conjunctura geopolitică.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo