Analiză IPN: O analiză IPN, publicată acum două săptămâni, îl prezenta pe candidatul de atunci la funcţia de prim-ministru, Iurie Leancă, premierul în exerciţiu, ca fiind unul din simbolurile relevante ale continuării cursului european al ţării, respectiv, demn, posibil şi necesar de votat de către aproape toate fracţiunile parlamentare. Dar nu a fost să fie, pentru că Guvernul Leancă 2 nu a fost învestit. În ce măsură dispariţia sau trecerea pe planul doi a unui asemenea simbol denotă apariţia unui grad mai sporit de pericol pentru însăşi euro-integrare? Care sunt motivele reale ale unui asemenea pericol şi ce soluţii le-au mai rămas partidelor care se auto-întitulează „pro-europene” pentru diminuarea sau anihilarea acestui pericol?
---

Motive superficiale şi profunde

Unul din motivele crizei politice actuale, care se şi aprofundează vertiginos şi nu doar sub aspect politic, a fost formulat tranşant de către ex- deja candidatul desemnat Iurie Leancă, imediat după nevotarea sa în Parlament. Un guvern minoritar nu este o soluţie, pentru că nu are un sprijin parlamentar majoritar, a spus el, precizând chiar atunci că, personal, nu va vota un astfel de guvern în calitate de deputat PLDM. Reuşita guvernării, respectiv, a integrării europene, a mai precizat el, depinde nu atât de numele premierului, cât de calitatea şi siguranţa sprijinului pe care o are Guvernul în Parlament, inclusiv în promovarea reformelor şi a cursului de integrare europeană.   

Totuşi, această constatare ţine mai degrabă de anumite efecte, iar motivele reale ale acestora, se află, în mare parte, undeva mai la subsol.

Printre cele de suprafaţă, evidente, sunt capacitatea joasă a clasei politice, în particular, a liderilor partidelor pro-europene de a negocia, de a face compromisuri şi a deosebi lucrurile esenţiale de cele secundare, pe cele de interes general de cele de interes particular, personal sau de grup. Sau, dacă şi au, teoretic, această capacitate, nu au voinţa politică necesară de a o aplica. În calitate de element şi gen de manifestare a deficitului de capacitate şi voinţă politică serveşte atmosfera de totală netransparenţă în care au avut loc aşa-zisele „negocieri” care s-au soldat cu un eşec la fel de total. Toţi liderii respectivelor partide au acceptat şi s-au complăcut în acest stil de comunicare între ei şi cu societatea şi în acest sens responsabilitatea este a tuturor.

Păcat că niciunuia dintre ei nici măcar instinctul autoconservării politice nu i-a sugerat că transparentizarea negocierilor i-ar aduce beneficii atât în raport cu partenerii de dialog, cât şi în faţa societăţii. Totuşi, PLDM şi liderul acestuia, Vlad Filat, trebuie să-şi asume o responsabilitate mai mare pentru acest „păcat”, pe motiv că negocierile s-au asociat într-o măsură mai mare cu imaginea celor care, în baza unui număr mai mare de mandate, au manifestat iniţiativa în organizarea „negocierilor” şi au oferit propriul sediu, mediatizat pe larg de televiziuni ca fundal al unor eşecuri şi dezamăgiri generale.

Regretul PLDM ar trebui să fie cu atât mai mare, cu cât rezultatele negative ale negocierilor au fost dictate în special de neînţelegerile dintre PL şi PDM. Credul sau ambiţios, Vlad Filat şi-a asumat o imagine străină. Aşa cum, ulterior, şi-a asumat s-au i-au asumat responsabilitatea pentru neformarea coaliţiei pro-europene de guvernământ, înlocuindu-se această neformare cu numele unui sau altui candidat la funcţia de prim-ministru pe care PLDM a fost obligat să-l prezinte, dacă nu şi-a dorit alegeri anticipate.

Motive declarate…

Până la urmă, punctele de divergenţă anunţate care au făcut imposibilă crearea coaliţiei pro-europene în format PLDM-PDM-PL, au fost câteva: 

1. Poziţia faţă de partajarea funcţiei de preşedinte al ţării;
2. Poziţia faţă de modul de numire a procurorului general;
3. Poziţia faţă de statutul de neutralitate a Republicii Moldova şi perspectiva aderării la NATO;
4. Poziţia faţă de necesitatea reformei teritorial-administrative;
5. Controlul asupra Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor.

Poate au fost şi alte neconcordanţe, însă acestea au fost cele mai importante şi mai vehiculate. Dar absolut la toate capitolele anunţate nu au găsit înţelegere cel mai mult PL şi PDM. În cerinţele sale, intenţionat sau nu, PL a intrat, aproape în exclusivitate pe terenul PDM. Dovadă este şi tonalitatea dură, neconciliantă a liderului PDM, Marian Lupu, abordată de fiecare dată când s-a referit la cerinţele de mai sus înaintate de PL. Este un indiciu foarte grăitor, dacă ţinem cont că această tonalitate dură nu este caracteristică nici lui Lupu, nici PDM, în ansamblu. Poate doar o singură dată Lupu şi PDM au mai avut un comportament similar în istoria formaţiunii, care se poziţionează ca fiind centristă sub toate aspectele, şi anume în perioada crizei profunde generate de scandalul din Pădurea Domnească din anul 2013. Această analogie în comportament sugerează cât se poate de exact că PL a atins PDM la nervi, respectiv, la interese, în modul cel mai direct şi profund. Spre deosebire de PLDM, tonalitatea şi poziţia căruia în toate cele cinci probleme este mult mai aproape de cea a PL, iarăşi, din varii motive şi interese.

Nu ne vom lansa acum în repetări inutile privind natura acestor interese, disputate de cele două partide, mai întâi, pentru că până acum s-au tot vehiculat în forme de la cele mai serioase şi oneste până la cele mai deocheate şi vădit speculative, mai apoi, pentru că foarte puţini actori implicaţi în acest proces au putut sau au dorit să se îngrijească de argumente şi dovezi şi, în al treilea rând, pentru că, în mod spectaculos, ca la comandă, discuţiile privind interesele, reale sau inventate, ale celor două partide au fost înlocuite cu cele privind numele şi prestaţia candidaţilor la funcţia de premier, propuşi de cel de al treilea partid - PLDM. Dar până a trece la motivele acestei deplasări de accente, să remarcăm, totuşi, că, niciodată până acum, lucrurile nu au fost examinate, la modul serios, prin prisma relaţiilor PDM-PL, ci doar prin cea (PLDM+PDM)-PL, nici de către primul element, bicefal, al ecuaţiei şi, cu atât mai mult, de către cel de-al doilea.

Deplasare de accepte

În aceste condiţii centrul de atenţie al opiniei publice a trecut, sau, judecând după caracterul multilateral şi suficient de organizat al acţiunii, mai degrabă a fost trecut pe un teren în mare parte fals: cine va fi propus la funcţia de prim-ministru al Republicii Moldova. Au fost reluate şi menţinute „cu grijă” temele referitor la realele şi inventatele contradicţii dintre Vlad Filat şi Iurie Leancă. Ulterior, s-a mers pe „originea mai puţin nobilă” a lui Chiril Gaburici, care s-a dovedit a fi şi „naşul de cununie” al cuiva dintre funcţionarii sus-puşi. În mod neaşteptat, sau poate foarte logic, printre primele viori în acest „concert” se regăsesc nu doar cele ce aparţin opoziţiei, dar şi anumitor foşti, actuali şi viitori parteneri de coaliţie de guvernământ „pro-europeană”. Vina pentru selectare „neadecvată” de cele mai multe ori este plasată pe liderul PLDM, cu deplasarea şi mai departe a temei în zona psihozei sociale prin invocarea forţată a unor trăsături personale ale acestuia, demne de monştri din poveşti, capabili să omoare fără a clipi copii nenăscuţi încă (ceva timp în urmă sub acuzaţii de acest gen stătea un nume de femeie foarte prolifică la postări de o anumită culoare politică pe reţele de socializare).

Este adevărat, PLDM şi Vlad Filat au păcatele şi vina lor pentru mersul prost al lucrurilor, inclusiv în domeniul negocierilor şi promovării propriilor candidaţi la funcţia de premier, dar ei sunt unicii care, pe moment, au responsabilitatea, ba chiar handicapul în actualele condiţii, să propună candidaturile, în multe sensuri, de sacrificiu ale unor premieri care pot să nu treacă sau ale unor guverne care pot cădea în câteva luni. Motivul principal, să ne amintim, ţine de lipsa unei guvernări majoritare pro-europene, pentru care poartă răspundere toţi liderii partidelor pro-europene, poate în măsură diferită, dar aceasta contează mai puţin. Iar pârghiile puternice pe care le deţine actualmente PCRM în procesul de numire a guvernului nu fac decât să confirme concluziile de mai sus privind (in)capacitatea şi (i)responsabilitatea tuturor „pro-europenilor” pentru această stare incertă şi periculoasă de lucruri, în special pentru cursul de dezvoltare a ţării după modelul european.

În sertarele gri ale istoriei

Pericolul major pentru cursul de care integrare europeană, care le întruneşte pe multe, dacă nu chiar pe toate care pasc Republica Moldova la etapa actuală, îl constituie alegerile parlamentare anticipate. Aceasta se poate întâmpla, dacă până la 9 martie nu este instalat un guvern, fie şi minoritar, fie şi pentru câteva luni, perioadă în care să se continue eforturile de constituire a coaliţiei pro-europene majoritare. Iar aceasta, la rândul său, se poate întâmpla, dacă nu se ard până atunci toate punţile.

Comportamentul de până acum al celor trei partide pro-europene poate fi înţeles, dacă nu şi justificat. Insistenţa în acelaşi comportament nu va fi nici înţeleasă, nici justificată, nici astăzi, nici pe viitor, poate chiar multe decenii înainte dintr-un viitor plasat în aceleaşi sertare sumbre ale istoriei. Pentru explicaţie: la momentul anului 1812 puţină lume a avut previziunea că sertarul respectiv al istoriei s-a închis pentru 200 de ani înainte.

…şi nedeclarate

Ceea ce a avut loc până acum s-a întâmplat pentru că două din cele trei partide pro-europene lasă impresia că nu se tem de alegeri anticipate sau că ar fi gata să le provoace, acum sau în viitorul apropiat, doar să-şi protejeze interesele, doar să se impună în faţa partenerilor-adversari. Şi de aceea sunt gata să întindă coarda până la refuz, până la plesnirea acesteia.

Motive PDM

Trendul PDM-ului din 2010 încoace este unul pozitiv. Are o ascensiune lentă, dar sigură. Are resurse umane, financiare şi administrative solide şi iarăşi nu vom relansa discuţiile privind originea şi calitatea acestora, ca şi în cazurile celorlalte partide, din motivele expuse ceva mai sus. După toate aparenţele, PDM speră să-şi poată menţine trendul şi resursele în toate condiţiile: acum, cu guvernare pro-europeană minoritară sau majoritară, cu guvernare pro-estică minoritară sau majoritară, în condiţii de alegeri anticipate cu toate variantele de configuraţii ale guvernării, ba chiar şi în condiţii de imposibilitate de constituire a unei guvernări timp de vreme îndelungată. Şi de aceea îşi permite coarde întinse şi note metalice în voce. Spre regret, Republica Moldova nu are o asemenea varietate de şanse, ci doar una şi doar acum – cea de dezvoltare şi securitate europeană. A aşteptat această şansă 200 de ani.

Motive PL

PL, de asemenea, nu are frică de alegeri anticipate, pentru că resursele sale, de tot felul, sunt mai mult sau mai puţin constante. Rolul actual de „luptător pentru dreptate”, de „principalul stâlp al integrării europene”, ar putea să-i aducă ceva dividende politice în plus, dar nu foarte multe, fiind dat caracterul de nişă al formaţiunii. Ponderea sa ar putea creşte ceva mai mult dacă actualul rol i-ar ajuta peste câteva luni să câştige din nou Chişinăul cu candidatul său Dorin Chirtoacă, şi aceasta explică multe din motivele comportamentului său la această etapă. Doar că, în condiţiile actuale, dictate mult de dezamăgirile la nivel de ţară şi cursul ascendent al forţelor pro-estice pe acest fundal, face mai problematică victoria lui Chirtoacă decât în scrutinele anterioare. Doar că nicăieri încă nu s-a putut construi o capitală europeană într-o ţară care se conduce de reguli ne-europene, iar eventuala victorie a PL se transformă într-un scop în sine, dacă nu are garanţii la nivel de ţară.

Plus la aceasta, PL nu ar trebui să lipsească, încă o dată, aderenţii şi simpatizanţii săi, de posibilitatea de a fi reprezentaţi la guvernare, respectiv, de a influenţa la modul real mersul lucrurilor în această ţară.  Orice ar afirma acum liderii PL, dar lipsa lor de la guvernare de până acum a fost mai mult o voinţă proprie decât o excludere. Este exclus cel care nu are capacitatea şi voinţa de a se impune şi a negocia. Iar unicul rost al luptei politice, inclusiv pentru votanţii partidelor politice, este cel de a fi reprezentat la guvernare.

Motive PLDM

Cu toate că PLDM are acum numărul cel mai mare de mandate în Parlament dintre partidele pro-europene şi este recunoscut drept lider al eventualei coaliţii pro-europene, uneori în zeflemea de către cei care au mai puţine, acesta are o poziţie mai puţin de invidiat, în special în sensul unor alegeri anticipate. Din diferite motive, trendul şi resursele sunt în scădere, dar, în anumite condiţii, aceasta poate deveni nu doar problema PLDM. Dacă acum coaliţia pro-europeană ar putea aduna maximum 54 de mandate din totalul de 101, după nişte anticipate nereuşite pentru măcar unul din aceste trei partide, şansele de constituire a guvernării europene se reduc la zero, pentru că niciunul din cele alte două partide nu este apt să recupereze pierderile per ansamblu, acum. Iar alţi actori politici cu potenţial guvernamental şi pro-european, cu mare regret, la etapa actuală, critică în sensul şansei europene, nu se întrevăd.

În aceste condiţii, PLDM nu-i rămâne decât să-şi joace rolul hărăzit de actuala conjunctură, înaintând candidaţi cu speranţa că cineva dintre ei va trece, poate, măcar, temporar. Aceeaşi situaţie l-a obligat să accepte o alianţă minoritară de guvernământ, iar dintre doi posibili parteneri, PDM sau PL, să-l aleagă pe cel cu mai multe mandate, adunând împreună 42 de voturi. Respectiv, cu mai multe şanse de a continua cursul european, fie şi nesigur, pe moment. Care ar fi rostul pentru ca PLDM să fi ales PL în calitate de partener, cu doar 36 de mandate în total şi imposibilitatea totală de a atrage alte voturi, cel puţin pentru deblocarea activităţii Parlamentului, dar şi a instalării unui guvern care să ofere pauza necesară?

Soluţii vechi şi noi

Cursul european mai sigur, iar acesta presupune în mod iminent dezvoltarea ţării prin reformare, poate fi continuat de o coaliţie majoritară, calificată. Respectiv, fiecare dintre cei trei actori face un pas înapoi, se revine la negocieri transparente, eventual cu observatori din interiorul şi exteriorul ţării, eventual, în prezenţa presei. Pentru că etapa tatonărilor a trecut demult. Până atunci trebuie votat un guvern, majoritar sau minoritar. Eventual astăzi, 17 februarie, sau mai târziu, dar nu mai târziu de 9 martie. Şi aceasta dacă deprecierea drastică a leului, scumpirile masive şi pierderea finanţărilor europene nu vor scoate oamenii în stradă până atunci, iar „şahul” nu se va transforma în „mat” pentru partidele pro-europene, precum şi pentru destinele europene ale ţării.

Valeriu Vasilică, IPN