Analiză IPN: La cei 23 de ani ai săi, Republica Moldova este o comunitate de oameni într-un teritoriu care încă nu a devenit ţară, nu a devenit naţiune, nu a devenit Patrie pentru toţi cetăţenii săi. Dar, la cei 23 de ani ai săi, Republica Moldova încă nu a falimentat în toate aceste calităţi ale sale. Respectiv: Republica Moldova, la cei 23 de ani ai săi, mai are şanse să devină ţară, naţiune, Patrie. Şansele nu se realizează de la sine. Pentru ca acestea să devină realitate, este nevoie, ca în cazul oricărui şantier, de materiale de construcţie,preferabil, moderne şi calitative, precum şi de meşteri, care să ştie ce vor şi să poată realiza în practică un model, iarăşi, de calitate.
---
Dintre multele criterii după care am putea aprecia dacă Republica Moldova s-a constituit sau nu, cel mai relevant ar fi pe cât de mult omul şi familia sa se simt aici comod şi în siguranţă. Răspunsul este suficient de evident. Mulţi au preferat să plece în căutarea confortului şi a siguranţei, iar mulţi dintre cei care au rămas simt lipsa confortului şi a siguranţei, pentru sine şi pentru ai lor.
Pe de o parte, în plan istoric, 23 de ani nu este mult, de aceea acest proces de auto-construcţie în timp este unul cât se poate de firesc. Să ne amintim că şi cele mai puternice state de pe glob s-au constituit timp de secole. Este adevărat că actualul proces de globalizare şi unificare nu lasă prea mult spaţiu de manevră în căutarea modelelor de construcţie statală, respectiv, procesul de devenire poate şi trebuie urgentat, ca să nu rămânem în urma timpului, multe putând fi decise la etapa de alegere şi implementare a modelului.
Pe de altă parte, procesul de construcţie a fost îngreunat de mai multe provocări, interne şi externe, fireşti şi mai puţin fireşti. Conflictul transnistrean este doar un exemplu elocvent, cel mai vechi, deşi, poate, nu cel mai complicat şi complex dintre toate.
Instrumente tradiţionale, neintrate pe deplin în tradiţie
Ca şi orice altă ţară, Republica Moldova şi-a proclamat simbolurile sale de bază în formă de limbă de stat, imn şi drapel. Aceste simboluri au avut şi continuă să aibă un puternic impact asupra procesului de devenire statală, de foarte multe ori în calitate de instrumente ale acestuia. Un rol aparte l-a jucat limba română ca limbă de stat, în locul celei ruse, împreună cu revenirea la alfabetul latin, prin care începe, de fapt, independenţa Republicii Moldova, chiar dacă decretarea acestora s-a întâmplat cu doi ani înainte de proclamarea Independenţei înseşi. La începuturi, limba şi alfabetul, imul ;i drapelul, au avut un enorm potenţial unificator şi formator de entitate naţională şi statală. Cu timpul lucrurile s-au schimbat în diferite feluri…
Limba română şi limba moldovenească
Limba română deja îşi îndeplineşte suficient de bine rolul de mediere a relaţiilor oficiale, în sensul în care aproape toate documentele din ţară sunt elaborate într-o limbă literară de nivel suficient de înalt, ceea ce constituie un salt calitativ important, comparativ cu starea şi statutul acesteia de acum douăzeci de ani şi ceva. Şi în spaţiul public se aude tot mai multă limbă română bună, deşi boala ei veche din perioada sovietică de utilizare excesivă a rusismelor continue s-o urmărească şi acum, inclusiv prin generaţia tânără care nu a trăit deloc în acea perioadă, respectiv, nu a fost supusă rusificării forţate. De fapt, problema constă nu doar şi nu atât în impurificarea limbii, pentru că influenţele şi modele lingvistice sunt acceptabile şi inevitabile, cât în faptul că o parte din vorbitori înlocuiesc prin rusisme, dar şi prin regionalisme şi arhaisme, cuvintele literare pe care nu le cunosc şi aceasta îi diminuează capacitatea limbii oficiale de instrument de comunicare liberă şi clară în societate.
Pe această necunoaştere se bazează în mare parte teoria pretinsei diferenţe dintre limba română şi aşa zisa „limbă moldovenească”. După regula: cu cât mai puţin cunoaşte omul limba română, cu atât mai „moldovenească” este aceasta. Există şi excepţii, în persoana oamenilor, de regulă, politici, care posedă o bună limbă română, dar preferă să utilizeze în scopurile lor necunoaşterea şi rătăcirile altora. Însă problema cea mai mare a limbii oficiale, ca instrument de construcţie a statului şi a relaţiilor dintre oamenii săi, ţine, şi la această etapă ca la începuturi, de faptul că o anumită parte a populaţiei, de regulă, rusolingve, nu o cunoaşte suficient pentru o comunicare liberă, nu are interesul să o cunoască, sau, dacă o cunoaşte, se fereşte să o utilizeze pe larg în public. Şi atunci, dacă ar fi să parafrazăm un cântec cunoscut, „dacă o limbă comună nu e, nimic nu e” sau, la sigur, o bună înţelegere în societate nu are de unde să fie.
Astfel, după cum scriam acum un an, limba oficială în calitate de instrument de funcţionare şi dezvoltare a statului acesta este „Limba română care uneşte şi care desparte”. Mă întreba cineva, de mai multe ori, care este ieşirea din situaţia dramatică, descrisă în acea analiză, şi trebuie să mărturisesc că încă nu am găsit-o. Poate, pentru că nu există una specială, miraculoasă, şi lucrurile se vor aranja cu trecerea firească a anilor şi aşezarea lucrurilor într-o albie firească. Poate, însă doar cu condiţia ca toată lumea să conştientizeze că nu-ţi poţi aranja bine viaţa într-o ţară neaşezată, inclusiv din punct de vedere al limbii şi comunicării. Şi aceasta dacă nu dau peste noi şi alte provocări mari, de care am avut parte până acum şi care au întors din drum mai multe procese importante de construcţie statală care păreau să meargă în Moldova.
Imnul tuturor despre limba pe care nu o cunosc toţi
Referindu-ne la Imuni Republicii Moldova, în calitate de alt simbol-instrument naţional, ar fi trebuit să reluăm mesajul de până acum, pentru că şi Imnul se referă la limbă şi chiar se numeşte „Limba noastră”. La aceşti 23 de ani de Independenţă, există deja multă lume care cunoaşte pe din afară cuvintele imnului şi simte mândrie, atunci când îl intonează sau când îi aude pe alţii intonându-l. Mă tem, însă, că aceştia încă nu constituie majoritatea. Ce facem – schimbăm iarăşi imul, cum a mai fost schimbat o dată? Nu se va cere şi înlocuirea limbii oficiale? Sau mai multe limbi şi mai multe imnuri? Soluţia reală şi convenabilă tuturor este ca viaţa în ţara aceasta să devină mai bună, mai atractivă, mai liberă, ca lumea din interior şi chiar din exterior să râvnească şi să se mândrească cu imnul, limba, drapelul şi cetăţenia acesteia. Aşa cum râvneşte paşaportul moldovenesc, după obţinerea posibilităţii de a circula liber şi nestingherit în Europa. Dar mai întâi a fost efortul de obţinere a acestei libertăţi, parte integrantă a stării de libertatea a omului în general.
Cu Drapelul Moldovei - spre Est şi spre Vest
În schimb, drapelul Republicii Moldova pare să fi trecut faza în care trebuie să-şi mai impună statutul. Situaţia s-a schimbat mult, în special, comparativ cu perioada când demnitari de rang înalt şi-au permis să-l numească „ drapel fascist”. S-a schimbat pentru că acele persoane nu mai sunt „demnitari de rang înalt”, iar actualii demnitari îi arată respectul cuvenit, oferind un bun exemplu şi societăţii. Mai mult, de la un timp, toate manifestaţiile, calme şi mai puţin calme, desfăşurate de guvernare şi de opoziţie, pro-estice şi pro-vestice, sunt, toate, însoţite de fluturarea tricolorului moldovenesc, chiar dacă pe alături mai fâlfâie şi alte flamuri. De mai mult timp, sub tricolor se scandează „Moldova” şi nu „Moldavia”, ca înainte, sau oricum altfel. Prezenţa drapelului ţării la asemenea manifestaţii se vrea înţeleasă ca semn de bună voinţă şi bună credinţă şi este bine că este aşa, inclusiv pentru procesul de construcţie statală şi naţională.
Mai apoi, s-a dovedit că tricolorul moldovenesc poate fi o bună şi convingătoare alternativă controversatei panglici a „Sfântului Gheorghe”, care a băgat suficient de multă zâzanie în Moldova şi alte ţări post-sovietice. În Ucraina „zâzania” a venit sub formă de război adevărat, cu mii de jertfe omeneşti, cu milioane de sorţi şi familii distruse, cu sate şi oraşe devastate.
De câţiva ani, drapelul ţării a prins la mai multă mândrie şi demnitate, pentru că niciodată până acum nu a avut o companie atât de importantă, dar şi atât de utilă, cum o are acum alături de drapelul Uniunii Europene şi ale drapelelor prestigioase ale tuturor ţărilor membre ale UE, dar şi al Statelor Unite, dar şi al Chinei şi ale altor importanţi actori internaţionali. Păcat doar că demult nu a mai stat drapelul moldovenesc alături de cel al Federaţiei Ruse, deşi nu conteneşte să afirme că îşi doreşte comunicare, dialog, colaborare, chiar parteneriat strategic, dar pe platforme egale, în orice caz, nu embargouri şi interdicţii.
Aşa sau altfel, spre deosebire de celelalte simboluri, steagul ţării are un statut mai ferm de simbol şi instrument al unităţii naţionale, deşi şi această noţiune de „unitate naţională” necesită încă a fi umplută cu mai mult conţinut.
Modelul de dezvoltare ca instrument de construcţie
Unul din motivele de bază care nu i-au permis Republicii Moldova să se constituie definitiv în calitate de stat, ţară şi naţiune este pendularea ei permanentă între modelele de dezvoltare Estic şi Vestic. Parţial, aceasta s-a întâmplat din cauza lipsei de clarviziune şi de experienţă adecvată situaţiei noi a clasei politice moldoveneşti. Poate, a existat şi o anumită doză de egoism şi rea-voinţă, în sensul în care aproape toate guvernările şi politicienii de până acum pot fi suspectaţi că de multe ori au ales interesul de partid, de grup şi personal, în detrimentul celui naţional, atunci când au avut la îndemână pârghiile statale pentru a face această alegere. Toate acestea, condimentate din belşug cu presiuni din afară de tot felul, gen, iarăşi, conflictul transnistrean, embargouri şi alte restricţii, au condiţionat această stare de indecizie care a dominat mentalitatea societăţii moldoveneşti până acum.
Ineditul perioadei prin care trece ţara în ultimii câţiva ani, constă în faptul că, pentru prima dată, Republica Moldova are la îndemână întregul arsenal de instrumente care i-ar facilita alegerea unuia dintre cele două modele de dezvoltare, cel Vestic, European. Acest arsenal se constituie dintr-un set de legi bine verificate pe parcursul deceniilor care, puse în practică la modul real, asigură celor peste 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene un nivel de viaţă demn de viaţa omului, drepturi şi libertăţi democratice, inclusiv maximum de justiţie echitabilă şi minimum de corupţie devastatoare, ceea ce, în esenţă, înseamnă comoditatea şi siguranţa pe care încă nu o au cetăţenii Moldovei.
Tot ceea ce trebuie să facă acum Moldova şi oamenii ei, pentru a atinge acelaşi nivel de viaţă, este să preia aceste legi, să le implementeze şi să trăiască în conformitate cu normele lor. Pe lângă modele de legi, europenii oferă şi asistenţă de tot felul, inclusiv asistenţă financiară semnificativă, pentru implementarea lor. Este un proces căruia îi mai spunem implementarea reformelor, pentru că legile europene nu vin pe teren viran, vin să înlocuiască legile scrise şi nescrise de care ne-am condus până acum, dar care nu au asigurat niciodată comoditatea şi siguranţa în Moldova, pentru întreaga ei populaţie, aşa cum nu au asigurat-o în niciuna din ţările fostului spaţiu sovietic şi socialist care continuă să trăiască după modelul Estic. Din contra, acest model generează în mod iminent sărăcie, nesiguranţă, conflicte armate permanente, reîmpărţiri de hotare şi de lume, justiţie şi libertăţi selective, doar pentru „aleşi”, corupţie totală şi alte fenomene din acelaşi rând. Şi nici un fel de asistenţă, nici măcar un leu, cu excepţia sprijinului masiv, inclusiv financiar şi militar, acordat regimului separatist din regiunea de Est a Moldovei. Mai multe la această temă au fost spuse în analiza IPN, publicată recent, „Lumea Rusă versus Restul Lumii. Locul Moldovei?”.
Soarta acestei alegeri între modelele Estic şi Vestic se va decide în cadrul scrutinului parlamentar din 30 noiembrie, care va avea o miză mai mult geopolitică. În această confruntare sunt şi vor mai fi aruncate resurse fără precedent de mari, interne şi externe, implicate în vânătoarea pentru votul şi mintea cetăţeanului. Cetăţeanul va fi cel care va decide, dar cum va decide depinde, în mare măsură, de comportamentul, de până acum şi de acum înainte, al clasei politice.
„Zece meşteri mari, calfe şi zidari …”
Celebra baladă populară „Meşterul Manole”, cizelată de clasicul „rege al poeziei”, Vasile Alecsandri, este despre cum o echipă de meşteri mari au putut construi o mare mănăstire doar după ce unul dintre ei, Manole, şi-a clădit în zid soţia dragă, Ana, suflet din sufletul lui. Doar după aceeaşi lege poate fi construită o ţară bună, comodă şi sigură pentru toată lumea, şi aceasta trebuie să înţeleagă elita moldovenească, în special, cea politică.
Orice am spune, clasa politică moldovenească a evoluat şi ea odată cu evoluţia istoriei în aceşti 23 de ani, poate mai greu decât ne-am fi dorit noi, societatea, şi şi-ar fi dorit ea, clasa politică, însăşi. A evoluat de la intuiţie, instinct, interes şi entuziasm politic, la înţelegerea mai bună a legităţilor lumii în care trăim, a interesului ţării şi a şanselor pe care le are aceasta în acest moment inedit al istoriei. Fie şi nu întreaga clasă politică, fie şi cu recidive frecvente în derapaje periculoase pentru cursul actual, dar merge înainte. Poate că mulţi dintre politicienii noştri o fi citit până la capăt această baladă cutremurătoare şi o fi ajuns şi până la nuanţele ei sau poate că sunt apţi să facă pe viitor acest lucru:
- Soţia Meşterului Manole, Ana, este doar un simbol, pentru că, în realitate, Meşterul, şi-a zidit sufletul şi inima în acel zid, ca să reuşească;
- Cei 10 erau diferiţi, dar aveau înţelegerea necesităţii jertfirii de sine şi era fiecare gata să facă acelaşi lucru;
- Erau „10 Meşteri mari”, adică mai mulţi, nu unu. Acel unu, mai existent în baladă pe lângă cei 10, şi care, probabil, se considera unic, a ordonat moartea Meşterilor. În baladă are şi un nume semnificativ, „Negru-Vodă”.Cei „unici” totdeauna lunecă spre astfel de ordine distrugătoare pentru Meşteri şi pentru Ţară;
- Toţi 10 au murit după ce şi-au finalizat opera şi „nu au luat nimic cu ei”;
- Cei care pretind a fi Meşteri sau, mai nou, elită, rămân în Baladă sau în Blestem, tertium non datur;
- Nimeni nu te impune să te numeşti „Meşter”, dacă nu eşti în stare, te dai la o parte.
Dacă încă nu au parcurs acest fir logic până la capăt, elitele noastre mai au timp să o facă până la alegerile de la sfârşitul toamnei. Dar de pe acum este foarte clar că nu a mai rămas timp şi loc pentru vânzoleli, ifose şi zâzanii ieftine, politicianiste. Pentru că cei 10 au intrat în baladă împreună, nu parţial şi nu separat. Poate pentru că au ştiut că şi blestemul îi paşte pe toţi împreună. Blestemul compromiterii şansei, prin disidenţă sau discalificare în profesie.
Practic, aceleaşi lucruri pot fi spune şi în adresa altor grupuri de Meşteri din categoria elitei moldoveneşti: oamenii de cultură, biserica, organizaţiile societăţii civile etc.
Societatea / Naţiunea ca instrument, meşter şi obiect al construcţiei
Dar cel mai complicat şi complex lucru care nu a permis constituirea definitivă a Republicii Moldova, mai complicat şi mai complex, spuneam, decât conflictul transnistrean, şi care urmează a fi depăşit, ţine de fiecare dintre noi, membrii acestei societăţi, de divergenţele pe care le avem fiecare în interior şi toţi luaţi împreună. Şi la cei 23 de ani, societatea moldovenească rămâne periculos de fracturată pe criterii lingvistice, etnice, politice, ideologice, teritoriale etc. Şi astăzi, ca şi mai înainte, clasa politică exploatează aceste divergenţe, amplificându-le în interese de grup şi de partid, interne şi externe. Astăzi chiar mai mult, pentru că şi miza este cea mai mare ca până acum - prima şi, mă tem, unica şansă a integrării într-o lume mai bună.
Este adevărat că factorul timpului şi al raţiunii umane, de multe ori în pofida factorului politic, contribuie la omogenizarea treptată a societăţii moldoveneşti; redându-i, cu încetul, o nouă calitate de „naţiune civică moldovenească”. Este un proces în stare incipientă, embrionară, dar este unicul posibil prin care putem atinge, cândva, modelul, iarăşi, european, „toţi diferiţi, toţi egali”, care să fie şi garanţia convieţuirii noastre paşnice pe acest colţ de pământ: cei care se consideră de origine moldoveni, români, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari etc. Această egalitate prin diferenţă şi diferenţă prin egalitate înseamnă, menţinerea identităţii tuturor persoanelor şi grupurilor existente, cu asumarea conştientă a lucrurilor de principiu pe care le avem în comun: o limbă pe care s-o cunoaştem toţi şi să ne înţelegem cu toţii, un imn, un drapel, un model de dezvoltare, dar şi un teritoriu comun, o istorie comună, o ţară comună, vise şi şanse pe care le putem realiza doar în comun. Toate popoarele, toate ţările şi naţiunile care au reuşit să se ridice din genunchi,în principal din spaţiul european, anume de aceea au şi reuşit. Altă cale nu există.
Altă cale paşnică nu există. Pentru că, de exemplu, naţiunea ucraineană se constituie acum în condiţii de război. Şi ucrainenilor, ca şi moldovenilor, dar şi altor popoare din fosta Uniune Sovietică independenţa statală le-a căzut în mare parte ca un dar. Şi abia pe parcursul acestor 23 de ani vine înţelegerea sensului deplin şi a responsabilităţii pentru această independenţă. Crizele de genul celei din Ucraina au şi scopul să încetinească, dacă nu să oprească, aceste procese istorice fireşti. Pentru societatea moldovenească, de exemplu, atitudinea faţă de războiul din Ucraina a mai trasat o linie de demarcare, poate cea mai profundă de până acum, care ne plasează pe diferite maluri ale istoriei. Se dovedeşte că în societatea moldovenească există îngrijorător de multe persoane şi categorii de persoane, care cred sincer că insurgenţi şi rebelii, cum le spun unii, sau separatiştii şi teroriştii, cum le spun alţii, au dreptate şi dreptul să pornească războaie, cu toate consecinţele inevitabile, ghidaţi de sentimentele exclusivităţii unui popor sau a unei limbi. „Şi dacă în Ucraina se poate, de ce să nu ce poată şi în Moldova, cu atât mai mult, cu cât în cazul Transnistriei a mers?” - mă tem că „filozofează” aceştia. Europa a scăpat din 1945 de astfel de mentalitate şi purtătorii acesteia. Mai multe la tema pericolelor de genul acesta au fost spuse în analiza IPN, realizată în prima perioadă a crizei din Ucraina, întitulată „Prejudicii afiliate războiului aduse Moldovei de criza regională”.
Au oare oamenii Republicii Moldova suficient discernământ pentru a-şi construi pe căi fireşti, paşnice, verificate, viaţa proprie, ţara, naţiunea în care să se simtă comod şi în siguranţă? Vor însuşi oare instrumentele necesare, modele adecvate şi vor alege oare meşterii potriviţi pentru aceasta? De cât timp au nevoie pentru toate acestea? Ar fi bine să putem răspunde afirmativ la primele întrebări într-un termen în care să putem beneficia de rezultate toţi cei care trăim încă astăzi, aici, în Republica Moldova.
Valeriu Vasilică, IPN
