În aceste zile, Republica Moldova trece printr-un moment de cotitură, care poate că ar fi necesar de abordat mai îndeaproape în ultima săptămână a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare 2009. Acest moment de cotitură consemnează încheierea unui ciclu complet de aflare la guvernare şi în opoziţie a principalelor formaţiuni politice active pe teritoriul ţării. [Guvernare şi Opoziţie: echilibru în timp, în doctrine şi electorat] Mai mult, ciclul s-a încheiat şi în privinţa doctrinelor politice promovate de acestea în ambele posturi: de la dreapta liberală şi naţională, până la stânga etatistă şi internaţională. Pe parcurs, am putut constata chiar „încrucişarea” şi/sau modificarea „din mers” a doctrinelor, în modul cel mai nefiresc pentru alte societăţi, dar acceptate, se pare, de cea moldovenească. Starea în care se află clasa politică din Republica Moldova, la momentul actual, denotă un echilibru aproape perfect: guvernarea a demonstrat că este la fel de pregătită să activeze atât la putere, cât şi în opoziţie, cam acelaşi lucru se poate afirma şi despre actuala opoziţie. În perioade de timp aproximativ egale, ambele tabere au cunoscut pe deplin sentimentul de atotputernicie, pe care îl oferă actul guvernării, cât şi cel al frustrărilor şi umilinţelor din poziţia de opoziţie. Afirmaţiile de mai sus conţin o anumită doză de relativitate în condiţiile când pe arena politică moldovenească s-au perindat mai multe formaţiuni, unele dintre ele deja inexistente, altele transformate, uneori, până la contrariul lor, cele de-a treilea neputând fi definite clar dacă şi când s-au aflat la guvernare sau în opoziţie. Însă aceasta nu schimbă esenţa lucrurilor, pentru că, de cele mai multe ori, s-au schimbat doar denumirile partidelor politice, oamenii politici, constanţi în opţiunile lor, dar şi transfugi sau migratori, au rămas aceeaşi. Nume noi în politica moldovenească, în ultimii 20 de ani, au apărut foarte puţine. De remarcat, că aceeaşi experienţă, în fond, au trăit-o şi alegătorii din Republica Moldova: de la venerarea unor formaţiuni, doctrine şi lideri politici, până la dezamăgire totală în toate acestea. Este un proces firesc pentru orice societate, care mereu nutreşte speranţe în vre-o schimbare, cât mai spre bine şi cât mai grabnică, mizând, prin alternare, ba pe anumite forţe politice, ba pe altele. Vorba unui cântec popular, în sens de cunoscut şi acceptat de mai toată lumea alegătoare: „vin ai noştri, pleac-ai noştri, noi rămânem tot ca proştii…” Fiecare tabără şi-a acumulat experienţa în regim de „guvernare – opoziţie” aproximativ în acelaşi mod, doar că doza de aproximaţie este destul de semnificativă. [Guvernarea nr.1: surplus de idealism cu deficit de strategii, structuri şi tehnologii] Dacă luăm drept axiomă că istoria Moldovei independente se împarte în „până” la venirea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) la guvernare, ca forţă distinctă, unica ce a avut un mandat de opt ani consecutiv şi „după”, putem conchide că „Guvernarea nr.1” a constituit-o formaţiunile politice cărora le spunem, prin tradiţie, de orientare democratică, sau care au avut în titulatură noţiunea „democrat”. Acestea au influenţat puternic viaţa politică a ţării cu începere din 1991 şi până în 2001, când a venit timpul PCRM să devină „Guvernarea nr.2”, anterior el fiind, convenţional, „Opoziţia nr.1”. Partidele democratice şi/sau elitele lor şi-au folosit influenţa asupra destinelor ţării ţinându-se, în mare parte, de idealuri democratice, valori şi principii general-umaniste şi mai puţin de strategii, structuri organizatorice, tehnici, tehnologii. Acestora le-a lipsit şi experienţa înaintaşilor, parţial pentru că au fost pionerii proceselor democratice în politică şi liberale în economie pe un teren bântuit de tradiţii totalitariste în ambele domenii, parţial pentru că eşichierul politic de la centru spre dreapta a fost unul foarte eclectic ca doctrine şi viziuni politice, ca structuri organizatorice şi lideri politici. De aici - plusurile şi minusurile care se asociază cu perioada de guvernare a forţelor politice respective, ambele având, de cele mai multe ori, motive obiective. Nu ne vom referi concret la acele plusuri şi minusuri, de origine internă şi/sau externă, pentru că scopul prezentei analize este altul - configurarea unui cadru politic general pentru întreaga perioadă de independenţă a ţării. De altfel, o parte din minusurile „Guvernării nr.1” se presupune ca fiind legate şi de interesele de grup, de clan, această „şcoală” fiind indispensabilă oricărei guvernări, care, unica, oferă accesul la bunurile şi finanţele publice. Şi iarăşi, în mod obiectiv, timp de 10 ani, electoratul „a copt” o schimbare radicală, altfel spus, alternarea guvernării. [Guvernarea 1 versus Opoziţia 1] Raporturile dintre guvernările de până la 2001 cu actuala guvernare, pe atunci Opoziţia nr.1, în persoana PCRM, s-au menţinut, în linii mari, în limitele principiilor parlamentarismului: dezbateri largi, atacuri şi învinuiri reciproce, dar cu transmisiuni în direct a şedinţelor plenare, dar cu acces aproape echitabil al tuturor actorilor politici la presa scrisă de stat, la radio şi TV naţionale, etc. Este adevărat, că timp de câţiva ani, fostul Partid Comunist din Moldova, succesorul fostului PCUS în Moldova independentă, a fost scos în afara legii, dar tot prin decizie parlamentară. Şi tot prin decizie parlamentară, peste câţiva ani, comunişti moldoveni au fost repuşi în drepturile politice, iar condiţiile create deja în ţară le-au permis să preia puterea în scurt timp, pe cale democratică, prin alegeri, care au fost recunoscute la nivel internaţional drept libere şi corecte. Alte atacuri, cu folosirea altor mijloace, neparlamentare, asupra PCRM sau a liderilor acestuia, se pare, că nu au fost înregistrate. Nici un dosar penal cu iz politic, nici măcar o tentativă serioasă de investigare a circulaţiei fondurilor financiare cunoscute sub denumirea „banii partidului”, sau a arhivelor structurilor locale ale KGB-ului şi miliţiei sovietice, n-au fost făcute publice. [Guvernarea nr.2: scopul scuză mijloacele] Dacă Guvernarea nr.1 a putut fi bănuită de surplus de idealism cu deficit de experienţă, structuri şi tehnologii, Guvernarea nr.2 si-a bazat activitatea pe atât pe experienţa înaintaşilor din PCUS cu structuri şi disciplină puternice, cât şi pe noile tehnologii politice, perfecţionate permanent. Comuniştii şi-au făcut această şcoală fiind în opoziţie şi memorizând bine frustrările acumulate pe parcursul celor 10 ani cât au fost eliminaţi din viaţa politică sau marginalizaţi mult, ceea ce, în esenţa, a însemnat pentru ei imposibilitatea de a utiliza beneficiile pe care le oferă actul guvernării, inclusiv accesul la bunurile şi banii publici. Ţinerea lor de minte s-a dovedit a fi pentru Opoziţia nr.2, de multe ori, fatală, pentru că PCRM, pe parcursul celor două mandate, a acţionat după principiul „scopul scuză mijloacele”, scopul principal fiind menţinerea puterii, concomitent cu anihilarea oricărui gen de opoziţie serioasă. În acelaşi context, doctrinele şi programele cu care a venit la guvernare au fost schimbate cu altele, reorientarea de la Uniunea Rusia-Belarusi spre Uniunea Europeană, fiind destul de relevantă pentru politica externă. Tot atât de relevantă ca şi acceptarea în calitate de partener politic strategic a Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), cu care, anterior, erau „duşmani de moarte”, în politica internă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în economie, PCRM promovând în cel de-al doilea mandat reforme liberale, în fond, străine unui partid de stânga şi în special, de orientare comunistă. Este adevărat că şi în acest, se pare, poate fi aplicat principiul „scopul scuză mijloacele”, dacă se ea în calcul numeroasele învinuiri de abuzuri pe care se afirmă că le-a făcut sub aspect economic Guvernarea nr.2 în interese de partid, de grup, de clan, „de familie”. [Guvernarea nr.2 versus Opoziţia nr.2] PCRM, în calitate de Guvernarea nr.2, s-a comportat cu oponenţii săi politici în conformitate cu principiul de bază „scopul scuză mijloacele” şi „memoria sa istorică”. Principiile parlamentarismului au fost reduse la minimum, dacă nu chiar lichidate de tot. Activitatea Legislativului a semănat mai mult a „maşină de vot”, în care nu prea şi-au avut loc propunerile opoziţiei politice. Transmisiunile în direct din Parlament au fost înlocuite cu reportaje elogioase la adresa guvernării şi denigratoare la adresa opoziţiei, realizate de zilnic şi masiv de mediaholdingul fortificat de Guvernarea nr.2, se zice, de asemenea utilizând, legal şi ilegal, pârghiile actului de guvernare. Pentru prima dată, după obţinerea independenţei, au fost puse în aplicare hărţuirile deschise ale oponenţilor politici cu implicarea autorităţilor statului, procedee folosite pe tot parcursul celor două mandate ale Guvernării nr.2. În categoria acestora pot fi incluse toate acuzaţiile aduse opoziţiei sub formă de dosare penale, arestări, confiscări, marea majoritate dintre care nu au o finalitate sub formă de decizie judiciară finală. Sau, dacă o astfel de decizie finală a existat în intern, aproape toate au fost „sparte” de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). De altfel, pe tot parcursul celor opt ani, organismele internaţionale constată degradarea permanentă a libertăţii presei şi de exprimare în Republica Moldova, de asemenea, probleme grave în funcţionarea institutelor democratice, inclusiv din domeniul justiţiei, drepturilor omului ş.a. Cu toate realizările guvernării nr.2, menţionate periodic de organismele internaţionale, Guvernarea nr. 2 nu a reuşit să scoată ţara de sub monitorizarea Consiliului Europei, chiar dacă a avut pentru aceasta cele mai multe posibilităţi, comparativ cu guvernările precedente. De altfel, se pare că alegerile din 2001, când PCRM a preluat puterea, au fost ultimele recunoscute la nivel internaţional drept pe deplin libere şi corecte. Următoarele alegeri, fie parlamentare, fie locale, nu au mai avut acest calificativ, răspunderea totală purtând-o, din oficiu, Guvernara nr.2. [Cine va înclina balanţa echilibrului deplin?] Astfel, fiecare dintre cele două grupări politice au acumulat experienţă şi şi-au demonstrat capacităţile în ambele roluri - de Guvernare şi Opoziţie - şi în perioade de timp aproximativ egale. În acest sens, se poate vorbi despre un echilibru aproape deplin care, inevitabil, va fi spart în această ultimă săptămână de campanie electorală pentru alegerile din 5 aprilie. Există doar doi factori care pot înclina balanţa în favoare uneia dintre grupări. [Primul:] O mişcare foarte puternică în sens electoral pe care o poate face un concurent sau un grup de concurenţi electorali şi pe care să o aprecieze alegătorul. Se cunoaşte că foarte multă lume îşi face opţiunea în ultimele zile sau chiar ore înainte de a merge la votare. [Doi:] Electoratul însuşi, care „a copt” deja sau nu, o altă alternare la guvernare.