Represiunile regimului totalitar-comunist au început odată cu Teroarea Roșie reprezentând un set de măsuri punitive ale bolșevicilor în timpul Războiului Civil din Rusia din perioada 1917-1922 împotriva grupurilor sociale declarate dușmani de clasă, precum și împotriva persoanelor acuzate de activități contrarevoluționare. Pe actualul teritoriu al Republicii Moldova, la aceste represiuni au fost supuși cetățenii din stânga Nistrului în perioada interbelică, dar în special în perioada 1937-1938, când a avut marea teroare stalinistă. Despre motive și efecte, victime și călăi, dar și despre ce este de făcut pentru a păstra memoria victimelor de atunci și pentru a preveni astfel de fenomene – au discutat participanții la dezbaterea publică „Represiunea stalinistă în RASSM și memoria victimelor regimului totalitar-comunist”, organizată de Agenția de Presă IPN.

Expertul permanent al proiectului, Igor Boțan, a declarat că aceste represiuni au fost un instrument și mijloc de intimidare împotriva atât a forțelor anti-bolșevice, cât și a populației în general. Bolșevicii au folosit pe scară largă teroarea și violența împotriva dușmanilor de clasă mai devreme, chiar înainte de proclamarea oficială a decretului din 5 septembrie 1918 „Cu privire la teroarea roșie”.

Potrivit lui, unul dintre ideologii și liderii acestei politici, Dzerzhinsky, a definit conceptul de „teroare roșie” ca fiind „intimidarea, arestarea și distrugerea inamicilor revoluției pe baza apartenenței lor de clasă”.

„Marea teroare” este un episod din teroarea generală a regimului totalitar comunist. Ea se caracterizează prin faptul că a avut o perioadă determinată și relativ restrânsă. Între anii 1937-1938 ea a început formal cu numirea lui Nicolai Ejov în funcția de șef al NKVD, care a emis Ordinul renumit nr.00447 în iulie 1937 și s-a încheiat în  noiembrie 1938 cu arestări pe scară largă, inclusiv a lui Eejov și a protejaților acestuia”, explică Igor Boțan.

Expertul a mai spus că această teroare a atins și Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care a fost creată de autoritățile sovietice în componența Ucrainei sovietice la 12 octombrie 1924. Ea cuprindea raioanele transnistrene, care actualmente fac din Republica Moldova și din raioanele din regiunea Odessa a Ucrainei. Republica respectivă a fost creată din inițiativa lui Grigori Kotovschi ca instrument de propagare a comunismului în Basarabia și Balcani. „Scopul era formarea unui cap de pod împotriva României și Balcanilor pentru răspândirea ideilor comuniste”, a mai spus expertul proiectului.

Doctorul în istorie Virgiliu Bîrlădeanu, șef al Secției istoria contemporană, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, a menționat că Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată în calitate de un cap de pod de expansiune a revoluției proletare și imperiale a Rusiei sovietice. „S-au găsit și inițiatorii acestei entități – în anul 1924 s-a format deja un grup de inițiativă cu ideea de a constitui o astfel de republică autonomă. Un rol important în acest grup l-a jucat Grigori Kotovschi. Către 12 octombrie, deja lucrurile s-au pecetluit și s-au hotărât, , crearea acestei republici autonome formate din 11 raioane inițial în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Apoi s-a extins la 14 raioane, cu un teritoriu de peste 800 de mii de kilometri pătrați. Avem datele recensământului din 1935 care arată că noua entitate în total numără 582 de mii de persoane, din care 31,6% erau moldoveni, 45,5% erau ucraineni, 9% constituiau rușii, 7% – evreii și un procent mai mic de populație germană”, a precizat conferențiarul universitar.

Virgiliu Bîrlădeanu a declarat că în această perioadă, care durează până pe 2 august 1940, când se desființează această entitate creată în 1924, populația regiunii a parcurs toate ororile regimului totalitar stalinist, înglobând aici foametea, colectivizarea, represiunile, teroarea comunistă. „Sunt acele etape care au marcat sovietizarea forțată a acestui teritoriu și care de fapt nu era altceva decât un scenariu general aplicat de către conducerea de la Kremlin în toate periferiile Imperiului Sovietic”, a spus el.

În altă ordine de idei, doctorul în istorie a precizat că, după Marea Unire, Basarabia a fost integrată în România Mare și a parcurs etapele caracteristice întregii țări. În primul rând, este vorba despre reforma agrară care avea scopul împroprietăririi țărănimii și crearea unei clase de țărani care să se includă într-un circuit economic adecvat și într-o piață liberă. De asemenea, este vorba despre alegerile democratice din 1919, fiind realizate pentru prima dată în componența României Mari, formându-se și partide, care s-au integrat în activitatea organelor de conducere a României.

„Basarabia revenise la un ciclu de evoluție normal, la o normalitate în care avea să evolueze și să devină o parte a unei țări europene. Dar știm că în 1940 această dezvoltare s-a întrerupt printr-o intervenție iarăși a Rusiei sovietice și anexarea Basarabiei”, a mai spus Virgiliu Bîrlădeanu.

Mihai Țurcanu, doctor în istorie, Institutul de Istorie al USM, consideră că se poate vorbi despre teroare și represiune în Uniunea Sovietică încă de la începutul formării sale. Potrivit lui, o temă nu prea cercetată se referă la refugiații de la est de Nistru în Basarabia în anii Războiului civil rus. „Este vorba inclusiv despre zeci de mii de evrei. Într-o scrisoare păstrată în arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, marele rabin al Chișinăului Țirelson se adresează lui Daniel Ciugureanu, pe atunci conducător al Basarabiei, cerea sprijin pentru integrarea și pentru a ajuta circa 20 de mii de evrei, care fugise de pogromurile care se petreceau atunci la est de Nistru și care erau înfăptuite atât de „forțele albe”, cât și de Armata Roșie”, susține istoricul.

Potrivit lui, a urmat, ca o parte componentă a terorii sistematice împotriva populației civile în Rusia sovietică, foametea din 1921, cauzată de politica sovietică impusă de Lenin. „Este vorba despre rechizițiile forțate de produse alimentare pentru a îndestula Armata Roșie și centrele urbane de care depindea puterea comunistă în anii Războiului civil și care a dus la milioane de victime. Cele mai modeste estimări arată cifra de un milion de victime, iar la cealaltă extrem este cifra de 5 milioane de victime. Acest fenomen ar fi putut fi depășit numai cu ajutorul internațional, prin sprijinul pe care l-au acordat Statele Unite prin intermediul unei asociații americane, care într-un moment dat hrănea 12 milioane de ruși zilnic. Acest proces de sprijin acordat de Congresul american a fost oprit atunci când au aflat că sovieticii, din acești bani încheiau pe ascuns contracte de achiziție a armelor din Germania, în loc să-și hrănească propriii cetățeni. În tot acest timp, Lenin îi punea pe exponenții de vază ai intelectualității ruse rămase în țară să solicite public sprijin de străinătate. Or, el în calitate de lider al Uniunii Sovietice, nu poate făcea acest lucru, pentru că teoretic conducea „cea mai fericită țară, cu cea mai satisfăcută și liberă populație. Apoi, tot el le-a împușcat pe respectivele persoane, pentru că au făcut acest lucru”, relatează Mihai Țurcanu.

Istoricul a menționat că apoi a urmat perioada industrializării și a colectivizării, care a coincis cu trecerea la epocă pașnică, relativ cu bunăstare în comparație cu ceea ce a fost până și ce urma după. Ajungând în anii colectivizării – 1927-1928, 1932-1933 – a urmat colectivizarea forțată și foametea care a însoțit-o. Aceasta a dus la milioane de victime în Ucraina Sovietică și pe teritoriul deja existentei pe atunci Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești.

„Estimările vorbesc așa – între 18 și 35 de mii de victime în RASSM. Era vorba despre oameni care pur și simplu nu aveau ce să mănânce și nu puteau supraviețui. Mulți dintre ei au încercat să se refugieze”, a mai declarat Mihai Țurcanu.

Dezbaterea publică cu tema „Represiunea stalinistă în RASSM și memoria victimelor regimului totalitar-comunist” este ediția a 25-a din ciclul „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”, desfășurat de Agenția de presă IPN cu sprijinul Fundației germane „Hanns Seidel”.