 |
|
| Anatol Țăranu | |
Ideologema de stat a Rusiei lui Putin este centrată pe povestea victoriei armatei roșii în Marele Război Patriotic din 1941-1945. În discursurile sale publice Putin în permanență încearcă să pună un semn de egalitate pentru misiunea armatei roșii în războiul împotriva fascismului german și rolul armatei ruse în războiul de azi împotriva Ucrainei. Și asta pentru că decenii la rând propaganda Kremlinului a cultivat un narativ denaturat despre victoria în așa numitul război patriotic, cu mare osârdie ascunzând adevărul despre prețul achitat de armata roșie pentru izbânda în acel război. Teama regimului de la Moscova pentru adevărata motivație de luptă a armatei roșii este atât de mare, încât parlamentul rus a adoptat o lege punitivă în raport cu orice tentativă de a dezvălui în termeni realiști costul victoriei armatei lui Stalin în ultimul război mondial.
Debutul catastrofal și tactica terorii
Războiul sovieto-german, început la 22 iunie 1941, a avut un debut catastrofal pentru armata roșie. Până la finele primului an de război, glorioasa în propaganda stalinistă armată roșie, s-a micșorat cu peste trei milioane de soldați și ofițeri sovietici, deveniți prizonierii germanilor. Majoritatea dintre ei, mulți fiind recrutați din familiile țărănești colectivizate forțat de regimul lui Stalin, s-au predat benevol nemților, nedorind să lupte pentru regimul comunist. Cazuri aparte de rezistență bătăioasă a unor unități militare sovietice în prima fază a războiului, pălesc pe fundalul capitulării în masă a efectivului armatei roșii în fața germanilor. În doar trei luni de ostilități militare Wehrmachtul a ajuns până la Moscova, făcând ca regimul lui Stalin să înceapă a se clătina periculos.
În condițiile unui dezastru militar iminent, puterea sovietică a recurs la metoda cea mai bine însușită de ea pe parcursul a două decenii de construcție socialistă în URSS. A fost aplicată tactica terorii fără limite pentru salvarea situației de pe front. În fața organelor punitive ale regimului sovietic a fost pusă sarcina extraordinară, cu folosirea practicilor teroriste fără precedent în istoria militară mondială, de a asigura victoria în război pentru o armată care nu voia și nu putea să apere Patria sovietică. Ca răspuns la rapoartele despre dezintegrarea unităților în luptă și dezertare în masă din rândurile armatei roșii în vara anului 1941, Comisariatul Popular de Apărare al URSS a emis o directivă privind stabilirea forțelor mobile de baraj compuse din detașamentele temutei poliții politice NKVD, personalul cărora urmau să opereze pe drumuri, căi ferate, păduri etc., în scopul de a prinde „dezertori și persoane suspecte”. Odată cu deteriorarea continuă a situației militare în fața ofensivei germane din 1941, detașamentele NKVD au dobândit o nouă misiune care consta în prevenirea abandonării neautorizate de către unitățile Armatei Roșii a liniei de luptă, mitraliind fără cruțare soldații sovietici în retragere.
Unități de baraj și unități penale pretutindeni
Deja în septembrie 1941, Stalin semnează o nouă Directivă cu nr. 001919, prin care în fiecare divizie a armatei roșii se instituiau „detașamente de baraj cu luptători de încredere”, subordonate comandantului diviziei și având la dispoziție pe lângă arme convenționale, vehicule sub formă de camioane, tancuri sau blindate de luptă. Sarcini ale detașamentelor de baraj deveneau acordarea asistenței directe personalului de comandă în menținerea și stabilirea disciplinei ferme în divizii, contracararea panicii prin mitralierea din spate a efectivului militar care părăsea neautorizat pozițiile de luptă. Necesitatea recurgerii la soluția detașamentelor de baraj era explicată în textul directivii sus menționate în felul următor: „Experiența luptei cu fascismul german a arătat că în diviziile noastre de pușcași există destul de multe elemente panicate și direct ostile care, la prima presiune a inamicului, lasă jos armele și încep să strige: „Suntem înconjurați!” și trag după ei pe restul luptătorilor. Ca urmare a unor astfel de acțiuni, divizia părăsește poziția de luptă, își abandonează tehnica militară. Fenomene similare au loc pe toate fronturile. Dacă comandanții și comisarii unor astfel de divizii se aflau la înălțimea sarcinilor lor, elementele alarmiste și ostile nu ar putea determina situația în divizie. Dar necazul este că nu avem atât de mulți comandanți și comisari fermi și stabili”. Deci, însuși Stalin recunoștea că moralul armatei roșii era la pământ, ea fiind incapabilă să facă față războiului cu Wehrmachtul.
Pe lângă instituirea unităților militare de baraj, regimul stalinist a folosit pe larg practica așa-numitelor unități penale (companii și batalioane), în care nimereau soldați și ofițeri acuzați de diverse încălcări, deseori cele mai minore. De regulă, aceste unități penale erau folosite în lupte pe cele mai periculoase segmente ale frontului, pierderile de efectiv în aceste unități erau de trei patru ori mai mari decât în cele ordinare. Spre exemplu, unitățile penale constituiau grosul trupelor sovietice de pe capul de pod Șerpeni din cadrul operațiunii Iași-Chișinău, iar pierderile lor de efectiv în luptele de pe capul de pod au fost în proporție de optzeci la sută. Așa precum marele șantiere socialiste erau construite în mare parte de deținuții GULAG-lui, tot așa și multe succese militare au fost posibile datorită eforturilor plătite cu propriile vieți ale militarilor sovietici din unitățile penale. După mai multe estimări, în total în timpul războiului aproape o jumătate de milion de cetățeni sovietici au trecut prin companii și batalioane penale, majoritatea pierzându-și viețile în timpul luptelor.
Un milion de militari sovietici condamnați
Un loc aparte în măsurile de teroare aplicate la scară largă de regimul sovietic împotriva propriei armate în timpul războiului, ocupă activitatea instanțelor tribunalului militar. Despre dimensiunile terorii prin intermediul așa numitei jurisdicții militare vorbește faptul, că în trei ani de război tribunalele militare sovietice au condamnat 2.530.683 de persoane. Din acest număr doar 993.300 de oameni erau militari, peste 1,5 milioane de civili (în principal în temeiul articolului 58 „activitate contrarevoluționară. Conform verdictelor instanțelor au fost împușcate 217.080 de persoane! Și în acest număr nu intră cei uciși în timpul interogatoriilor din NKVD, de către comandanți pe câmpul de luptă, de către detașamentele de baraj.
Cum deja s-a menționat, în timpul războiului, tribunalele militare au condamnat un total de 994.270 de militari, inclusiv 376.300 de persoane pentru dezertare. Dintre condamnați militari, 157.593 de persoane au fost împușcate conform verdictelor tribunalelor militare ale armatei. Astfel, pentru fiecare zi de război erau condamnați în medie 701 militari, inclusiv 92 de persoane condamnate la moarte, excluzând 70.000 de execuții extrajudiciare ale ofițerilor SMERSH – contraspionajul militar. Astfel, în fiecare zi de război au fost împușcați 141 de oameni. Dacă adunăm 157 593 și 70.000 și dacă admitem că în divizie sunt 10.000 de oameni, atunci se dovedește că personalul SMERSH, anume ei au fost cei care executau sentințele pe front, au împușcat efectivul a peste 20 de divizii sovietice.
În acest context, practica punitivă judiciară a armatei sovietice arată a fi una monstruoasă și fără precedent în istoria nouă. Spre comparație, în Wehrmacht în cei cinci ani de război, de la 1 septembrie 1939 până la 1 septembrie 1944, au fost împușcați 7810 militari, adică de 25 ori mai puțin decât numărul verdictelor capitale ale tribunalelor militare din Armata Roșie. Iar practica armatelor statelor democratice arată, că pe timpul celui de al Doilea Război Mondial în armata SUA au fost date doar 186 de pedepse capitale, în armata britanică – 40, armata franceză – 146. O diferență izbitoare în raport cu armata roșie și care vorbește despre adevărata motivație pe care o îmbrățișau soldații coaliției antihitleriste în parte în războiul împotriva fascismului.
Trecutul ne urmărește și ne pune la încercare
Dacă e să revenim la soldații și ofițerii celor 20 de divizii ale armatei roșii, împușcați de către organele punitive sovietice sub învinuirea de dezertori, trădători, tâlhari, sabotori, contrarevoluționari, alarmiști, lași..., oare nu sună jignitor și a discreditare aceste acuzații în raport cu armata roșie învingătoare în război? Și cât rămâne din eroismul soldatului sovietic, intimidat în această măsură de organele coercitive ale regimului stalinist, ca factor decisiv al victoriei în Marele Război Patriotic? Și de ce portretele soldaților acestor 20 de divizii împușcate de călăii NKVD, nu sunt purtate în zilele de azi la defilările propagandistice a așa zisului regiment nemuritor, pe când mulți dintre acei care i-au împușcat în ceafă pe martirii represaliilor staliniste, se bucură de aprecierea publică a masei de nostalgici îndoctrinați de tezele propagandei imperialiste a Moscovei? Dacă nu se găsesc răspunsuri plauzibile la aceste întrebări, nicio societate post-sovietică nu poate fi socotită vindecată de boala nostalgiei pentru trecutul totalitar, pasibil de a se repeta într-o formulă nouă.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
