Principala sarcină care stă în faţa candidaţilor la funcţia de primar al municipiului Chişinău este cum să rezolve multitudinea de probleme cu care se confruntă capitala, în condiţiile în care, până la sfârşitul mandatului viitorului primar (anul 2011), bugetul municipiului ar putea fi, în cel mai bun caz, de circa 3 miliarde de lei (pentru anul curent această cifră e de circa 1,5 miliarde), dintre care cei mai mulţi bani se cheltuiesc pentru educaţie. Această concluzie este formulată de analistul economic Veaceslav Ioniţă, într-o analiză a programelor electorale a candidaţilor la funcţia de primar al capitalei, realizată la solicitarea Agenţiei Info-Prim Neo. Potrivit lui Ioniţă, aparent toate programele electorale sunt la fel, chiar dacă diferă ca limbaj, tonalitate şi diapazon de subiecte. De regulă, concurenţii electorali au în vizor de la 10 până la 30 de domenii, în total profilându-se circa 50 de probleme prioritare. [„Vreau. Dar nu pot…] Toate promisiunile incluse în programele electorale pot fi împărţite în 3 categorii. 1. Prima include domeniile care nu ţin absolut deloc de competenţa administraţiei publice locale şi reprezintă doar declaraţii aberante. Candidaţii le practică din simplu motiv că îşi dau seama că ele prind la un electorat atât de slab ca al nostru. Prima poziţie în topul declaraţiilor aberante o deţin promisiunile privind majorarea pensiilor – fapt imposibil sub nicio formă şi care nu ţine de competenţa autorităţilor publice locale. Unii candidaţi, mai subtili, substituie noţiunea de pensii prin cea de indemnizaţii. Alţii promit franc că vor suplimenta pensiile cu 100 de lei, iar aceasta ar însemna aproape 150 milioane de lei anual. Cei mai îndrăzneţi vorbesc despre dublarea pensiilor, ceea ce ar însemna circa 800-900 milioane de lei anual, adică încă un buget al capitalei, exceptând cheltuielile pentru educaţie. Sunt şi din cei care nu se zgârcesc să „dea” şi pensii de peste o mie lei... În acelaşi top îşi găsesc loc declaraţiile privind adaosul de 20% la salariile bugetarilor, ceea ce ar însemna circa 200 milioane de lei pe an, ori majorarea salariului minim, competenţă ce revine exclusiv guvernului... Şi subiectul despre crearea locurilor de muncă se regăseşte cu fidelitate în aproape toate discursurile electorale. Diapazonul promisiunilor e destul de larg şi în acest caz: de la facilitarea accesului pe piaţa capitalei a investitorilor străini şi până la oferte generoase de angajare. Miza e iarăşi simplă: nu toţi votanţii ştiu că investitorii negociază la nivel de Executiv, iar crearea unui nou loc de muncă costă circa 3-4 sute mii lei anual. Cap de afiş ţin şi promisiunile privind îmbunătăţirea sistemului de ocrotire a sănătăţii, care, de asemenea, nu ţine de competenţa administraţiei publice locale. 2. Un alt „pachet” de declaraţii vizează problemele a căror soluţionare nu necesită resurse financiare, dar care, de asemenea, constituie „durerea” alegătorului – eradicarea corupţiei şi birocraţiei în primărie, asigurarea transparenţei sau crearea unor consilii de consultare a cetăţenilor. 3. În cel de-al treilea grup intră problemele societăţii, care necesită eforturi financiare. Aici, doar unii candidaţi propun soluţii concrete, ceilalţi, însă, continuă să facă exerciţii de retorică electorală. În topul problemelor abordate de candidaţi conduce cu detaşare subiectul locativ. Urmează staţia de epurare a apei, care înăbuşă vara jumătate de capitală, apoi drumurile şi transportul – şi ele subiecte „bolnăvicioase” pentru chişinăuieni. Potrivit lui Ioniţă, problema locuinţelor a devenit stringentă în ultimii 2-3 ani, de aceea fiecare candidat a înţeles să-şi adjudece soluţionarea ei în programul său electoral. De regulă, însă, toţi ne spun „ce” şi „cât”: un orăşel elitist; apartamente la preţuri competitive: locuinţe sociale; apartamente pentru familiile tinere; 4 mii de apartamente pentru cei săraci etc. Nimeni însă nu zice „cum”, adică ce mecanisme reale există pentru a dezvolta acest sector. Printre ideile „originale” se mai fac remarcate cea de a construi case pentru boschetari, ori de a dota toate locurile publice cu rampe de acces pentru persoanele cu dizabilităţi. Nici în ceea ce priveşte staţia de epurare a apelor uzate nu sunt edificate termene şi posibilităţi concrete, ceea ce dovedeşte că se operează cu intenţii, nu cu proiecte. Aceeaşi situaţie e şi în subiectul reparaţiei drumurilor şi a ameliorării transportului public urban. Aflăm de la unii candidaţi că vor repara 40 de străzi anual, sau 500 mii metri pătraţi de drumuri, vor înnoi parcurile urbane de troleibuze şi autobuze, dar nimeni nu dezvăluie resorturile de realizare a acestor promisiuni, cu excepţia unui candidat care susţine că „va atrage capitalul privat în îmbunătăţirea situaţiei transportului public”. „Cum?”, asta deocamdată tot nu ni se spune. [Senzaţia de „deja-vu”] Una din deducţiile analistului este că discursurile candidaţilor sunt comune nu doar în promisiuni, ci şi în omisiuni. Astfel, aproape toţi acordă foarte puţină atenţie studenţilor, care reprezintă circa 120 mii de alegători, precum şi dezvoltării suburbiilor, care aduc, la rândul lor, aproape 100 de mii de alegători. Astfel, concluzia analistului Veaceslav Ioniţă în urma examinării programelor electorale ale concurenţilor la funcţia de primar al capitalei este dezolantă: nu există programe care ar convinge electoratul despre modul în care poate fi rezolvată situaţia într-un domeniu sau altul. Toate programele suferă de declarativism, se orientează spre un electorat imatur, spre o societate care nu-şi poate rezolva problemele, care este în derută totală şi visează la soluţii ideale, oferite de candidaţi ideali.