 |
|
| Dionis Cenuşa | |
Uniunea Europeană se află la o răscruce, care impune adoptarea unor decizii istorice vizavi de existența proiectului european. Ieșirea Marii Britanii din cadrul Uniunii a devenit un lucru iminent, chiar dacă poate produce costuri atât pentru cei din UE, cât și pentru cei din proximitate. La fel, sunt iminente încercările forțelor populiste anti-europene și ale Rusiei de a valorifica orice simptom de dezintegrare a UE și de a le multiplica. De aceea, momentul de celebrare a celor 60 ani de la semnarea Tratatului de la Roma (din 25 martie 1957) constituie cea mai oportună ocazie pentru a reflecta, în mod pragmatic, asupra viitorului UE.
Astfel, actualii lideri europeni urmează să decidă dacă vor mai multă Europă, mai puțină Europă sau o Europă cu mai multe viteze. Evident, niciuna din aceste opțiuni nu poate și nu trebuie impusă și nici forțată. Oricum, fiecare dintre acestea implică decizii și sacrificii politice costisitoare sau chiar fatale. Configurația politică europeană existentă denotă discrepanțe fundamentale între statele din “Europa veche – de vest” și cea “nouă – de est”. Primii, vest-europeni, care formează nucleul dur al UE, favorizează ideea Europei mai multor viteze. O parte dintre est-europeni (Polonia, Ungaria, Slovacia și Republica Cehă – Euroactiv, Martie 2017) se opun unui asemenea scenariu, pe motiv că ar crea premise pentru dezintegrarea UE.
Modul cum europenii vor propulsa UE, până și după Brexit, se va răsfrânge direct și imediat asupra vecinătății europene sudice și estice, deja bulversate de crize politice și regimuri instabile, insecurități și destabilizări coordonate de Rusia sau populism anti-european și pro-euroasiatic. Dacă mai multă Europă este improbabilă, iar mai puțină Europă periculoasă, atunci Europa cu mai multe viteze pare cea mai realistă soluție. Principiul mai multor viteze este deja aplicat în UE și este vizibil în politica de vecinătate. Noi sinergii pentru integrare europeană trebuie identificate în mod urgent, atât în raportul Bruxelles-ului cu țările membre, cât și în relația acestuia cu vecinătatea europeană.
Cel mai realist scenariu pentru UE
Principalele patru economii ale UE (Germania, Franța, Italia și Spania), care după Brexit se impun pe agenda europeană, s-au pronunțat în favoarea Europei cu mai multe viteze. Este una din cele cinci opțiuni propuse recent de către Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în documentul despre viitorul UE până în 2025 (Comisia Europeană, Martie 2017).
Primul scenariu formulat de Juncker presupune continuarea agendelor existente (păstrarea status-quo-ului), cu accentul pus pe realizarea reformelor bazate de sporirea locurilor de muncă, creșterea economică și schimbările democratice în UE (mai multă transparență, participare mai activă a parlamentelor naționale).
Optarea pentru al doilea scenariu ar însemna focusarea UE doar pe piața comună (mai puțină Europă). Prin aceasta se are în vedere abandonarea politicilor non-comerciale și respectiv reducerea contactelor intra-europene altele decât cele comerciale.
Al treilea scenariu propune ca țările membre interesate de mai multă Europă să participe la inițiative comune (“coaliții de bunăvoință”), fără a depinde de alții sau ceilalți. Un asemenea scenariu este realist, pentru că deja este permis prin tratatele UE (cooperarea extinsă). Prin urmare, pentru țările interesate rămâne deschisă oportunitatea de a extinde cooperarea și integrarea deja interiorul UE (la nivel de schimburi de informație, interacțiune între poliție și magistrați, transport etc.).
Scenariul patru prevede că UE coordonează mai puține acțiuni, dar care sunt realizate mai eficient. De această dată, la fel, se vorbește despre mai puțină Europă, ca și în cazul celui de-al doilea scenariu.
Ultimul scenariu este cel mai ambițios. Potrivit lui, țările membre transmit Bruxelles-ului mai multe competențe și capacitate decizională. Pentru asemenea scenariu ar fi necesară modificarea Tratatelor UE , care nu poate avea loc în lumina anului electoral în Olanda, Franța și Germania, dar și a manifestării active a populismului eurosceptic. O piedică adițională ar fi reticența constantă a țărilor Visegrad (Polonia, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă) față de orice mișcare în direcția federalizării UE.
De ce e nevoie de o Europă cu mai multe viteze?
Procesele democratice din interiorul UE, dar și crizele recente care au testat trăinicia solidarității europene, scot în evidență că extinderea UE (din 2004 și 2007) nu a fost întocmai efectivă și eficientă. Cel mai mult, despre aceasta ne vorbește abordarea selectivă a est-europenilor față de valorile (stat de drept, drepturile omului) și politicile europene (azil și migrație), în particular, boicotarea în formă deschisă a principiului de solidaritate. Totodată, regresele democratice din Ungaria sau Polonia impune chestiuni legate de eficiența democratizării post-aderare a regimurilor politice din “Europa nouă”. Nesoluționarea acestei probleme nu face altceva decât să contribuie la răspândirea practicilor non-democratice în restul țărilor, inclusiv în cele care formează nucleul UE.
Este dovedit faptul că instituțiile UE întâmpină dificultăți sau chiar eșuează atunci când vor să disciplineze anumiți membri și să redreseze situația în domenii specifice, inclusiv din cauza opoziției eurosceptice. De aceea, prin Europa cu mai multe viteze s-ar încerca reinventarea UE pe din interior și cu participarea forțelor politice euro-optimiste. Noi exemple de succes în integrarea între statele membre ar alimenta euro-optimismul și ar stimula încrederea în UE. Totodată, Europa cu mai multe viteze ar demara ample reparații în construcția europeană, adică sinergii interne, care se vor propaga în timp asupra celorlalte țări membre, care din varii motive exprimă reticență (euroscepticii). În linii mari, deja în prezent, statele membre pot face acest lucru. De aceea, versiunea ajustată a Europei cu mai multe viteze ar însemna că instituțiile europene capătă un rol mai activ sau poate chiar de coordonare. Nimic din aceasta nu trebuie să prevadă modificarea tratatelor UE.
Evident, principalii oponenți ai scenariului Europei cu mai multe viteze sunt Polonia și Ungaria, unde erodarea instituțiilor democratice este cea mai vizibilă. Aceste țări nu vor să reducă decalajul existent în raport cu vest-europenii. Principala cauză este consolidarea forțelor politice care preferă să-și impună voința și să refuze compromisul, în detrimentul interesului public și în contradicție cu principiile UE (stat de drept, drepturile omului). Cu toate acestea, Polonia, Ungaria și alte țări membre central-europene cu viziuni eurosceptice, sunt deja parte a Zonei Schengen – una din vitezele de bază ale UE.
Cei mai vulnerabili membri ai UE sunt România și Bulgaria, deoarece nu fac parte din principalele viteze ale UE – zona euro și Schengen. Spre deosebire de acestea, Irlanda, Cipru sau țările Vîșegrad folosesc euro și/sau sunt parte a spațiului Schengen. Chiar și așa, este eronată percepția că România și Bulgaria ar fi în afara oricăror viteze. Odată cu aderarea la UE, se demarează un proces de aproximare și integrare europeană, proces sprijinit prin fonduri structurale și de coeziune. Intrarea în alte viteze (zona euro, Schengen) este în strictă corelație cu îndeplinirea condițiilor tehnice, dar, totodată, depinde de voința și calitatea elitelor politice, precum și cea a instituțiilor democratice naționale.
Europa mai multor viteze și vecinătatea estică a UE
Europa cu mai multe viteze nu reprezintă nicidecum scenariul ideal, dar este unul necesar într-o situație de o serie de crize suprapuse, când mai multă Europă este imposibilă, iar mai puțină Europă este periculoasă. Aprofundarea vitezelor existente, în particular a zonei euro, ar permite consolidarea fundamentelor UE. Fixarea proiectului european trebuie să aibă loc pe fiecare din viteze. Din asemenea eforturi ar face parte aprofundarea Uniunii Monetare și definitivarea mecanismelor de suspendare pentru zona Schengen. La fel, Europa cu mai multe viteze ar servi pentru inițierea unei cooperări în domeniul apărării sau în alte domenii, care necesită intervenție urgentă.
Totodată, Europa mai multor viteze nu poate să aibă efecte negative asupra vecinătății europene, deoarece aici prerogativele UE sunt strâns legate de consensul guvernelor naționale ale UE. Cu toate acestea, țările UE pot crea grupuri de prieteni pentru țările de vecinătate, precum a făcut-o România și Franța în cazul Moldovei în anul 2010.
Multiplele viteze reflectă într-o măsură similară relația dintre EU și proximitatea sa. Astfel, vecinătatea sudică a beneficiat mereu de o atenție mai mică, decât vecinătatea estică. Iar Uniunea pentru Mediteraneană este o dimensiune amorfă comparativ cu Parteneriatul Estic, unde unele țări au agreat să transpună legislația europeană (țările semnatare ale Acordurilor de Asociere cu UE). Așadar, țările din vecinătatea europeană au dezvoltat relații distincte cu UE, în funcție de prioritățile politice, dar și de particularitățile geopolitice individuale. Principiul de “diferențiere” între vecinii Europei a fost subliniat în Noua Politică Europeană de Vecinătate, publicată în noiembrie 2015 (IPN, Noiembrie 2015). Astfel, țările din vecinătate nu sunt impuse să aibă dialoguri identice cu UE, ci să rezulte din natura intereselor naționale atunci când decid gradul de profunzime a parteneriatului cu UE. Această flexibilitate creează oportunități pentru toate țările, atât pentru cele care au aspirații europene (Moldova, Ucraina, Georgia) cât și pentru cele care vor doar cooperare sectorială (Azerbaijan, Armenia, Belarus).
În cele din urme, vitezele distincte în vecinătatea europeană, la fel ca și cele din interiorul UE, evidențiază cum diversitatea țărilor membre influențează politicele interne și externe ale UE. Atât în cadrul UE, cât și în vecinătatea acesteia, multiplele viteze nu sunt impuse, ci derivă din deciziile adoptate în mod unilateral de către guvernele naționale. Altfel, Moldova, Ucraina sau Georgia nu ar fi semnat Acorduri de Asociere cu UE, mai ales având în vedere presiunea enormă exercitată constant de Rusia.
În loc de concluzie…
Fiecare țară are posibilitatea să treacă la un nivel mai avansat de integrare europeană. Dacă nu o face, atunci nu vrea din cauza elitelor eurosceptice, fie nu îndeplinește criteriile (tehnice, politice, economice etc.) din cauza eșecurilor clasei politice.
Foarte rar, avansarea pe o viteză mai înaltă atât în interiorul UE cât și în vecinătatea acesteia depinde strict de deciziile adoptate la Bruxelles. De cele mai multe ori, intervin factorii naționali de decizie de la Budapesta, Varșovia, Paris sau Berlin, iar până la Brexit și de la Londra.
În vecinătatea europeană, pe lângă guvernele naționale la fel intervine factorul rusesc.
Chiar și în asemenea situații, UE s-a poziționat de partea țărilor Parteneriatului Estic și a dreptului lor suveran asupra propriei politici externe.
Europa cu mai multe viteze a existat mereu, dar niciodată nu a împiedicat funcționarea UE. Orice integrare lăuntrică este mai degrabă benefică decât destructivă. Dacă ceva va înceta să funcționeze, atunci va fi din cauza autoizolării și a egocentrismului regimurilor politice.
Același lucru este valabil și pentru vecinătatea europeană. Atât Republica Moldova, cât și alte țări, au beneficiat de pe urma vitezelor multiple, aplicate de UE în vecinătatea sa. Cu toate acestea, avansarea dialogului cu UE, stagnarea sau lipsa de progres, depinde, în primul rând, de performanța internă și de propriile decizii politice. Este însă esențial ca atât în cazul Europei, cât și a vecinătății cu mai multe viteze, Bruxelles-ul să manifeste determinare și principialitate.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.