Agenţia Info-Prim Neo continuă ciclul de analize privind prestaţia Parlamentului Republicii Moldova de legislatura XVI, început luni, 9 martie. Această ochire retrospectivă ar putea prinde bine alegătorului în procesul de selectare a celui mai bun concurent electoral pe care ar vrea să-l vadă în Parlamentul nou în calitate de reprezentant al său, însă i-ar putea oferi şi posibilitatea să-şi formeze o privire de ansamblu asupra configuraţiei generale a acestuia. În particular, alegătorul ar putea să se clarifice dacă şi-ar dori sau nu reeditarea modelului de Parlament 2005-2009, sau, poate, modificarea acestui model şi, dacă da, în care direcţie anume.
[Struţo-cămila parlamentară sau câteva trăsături distinctive ale coaliţiei majoritare]
Una din concluziile episodului trecut spunea că Parlamentul nu a controlat în nici un fel Guvernul, declinându-şi responsabilităţile care îi revin în acest sens conform legislaţiei. De aici - discrepanţa dintre calitatea relativ bună a procesului legislativ, pe de o parte, şi calitatea mult mai joasă a vieţii oamenilor, pe de altă parte. Această discrepanţă arată că, în ultimă instanţă, Parlamentul nu a controlat situaţia din ţară. Cu cât mai puţine merite are Legislativul în acest sens, cu atât mai multe responsabilităţi, comparativ cu alte puteri în stat.
În acelaşi timp, fracţiunile majoritare au controlat cu mână de fier situaţia din interiorul Parlamentului timp de toţi patru ani. Dacă parlamentele trecute, exceptând cel de legislatura 2001-2005, când PCRM a avut majoritate constituţională, ajungeau la sfârşitul mandatului măcinate şi epuizate, cu zeci de deputaţi transfugi dintr-o fracţiune în alta, Parlamentul în exerciţiu a menţinut raportul de forţe dintre majoritate şi opoziţie, practic, constant. PPCD a suferit pierderi, dar nu întra-atât ca să dispară ca fracţiune, iar PCRM şi-a menţinut unitatea intactă. Se vorbeşte mult despre metodele mai puţin parlamentare prin care s-a menţinut această unitate în fracţiuni, dar atâta timp cât nu este demonstrată încălcarea legii, unitatea rândurilor pare să fie un merit al fracţiunilor majoritare şi un mai puţin merit al opoziţiei. Este mult mai relevantă pentru examinare stabilitatea relaţiilor de colaborare între cele două fracţiuni majoritare – PCRM şi PPCD.
Pentru prima dată în istoria parlamentarismului Republicii Moldova independente au făcut coaliţie majoritară extremele eşichierului politic moldovenesc, stânga pcrm-istă, cu mesaj preponderent internaţionalist, pro-rusesc şi anti-românesc, cu dreapta ppcd-istă cu mesaj mai mult naţionalist, anti-rusesc şi pro-românesc. Probabil, unor astfel de fenomene, Dimitrie Cantemir le-ar fi zis „struţo-cămile”.
Pentru mai multe genuri de specialişti ar fi interesant să studieze motivele care au încurajat acest concubinaj, nefiresc, la prima vedere. Până acum PCRM nu a avut experienţa unei colaborări cu alte formaţiuni politice în bază de compromis şi a lăsat impresia că nici nu este capabil de compromis. Logica acţiunilor acestei formaţiuni se înscrie în limitele dictonului „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. PPCD, din contra, a avut experienţa mai multor colaborări, mai multor alianţe, dar pe toate le-a spart din interior după ce şi-a atins scopul sau, poate, acesta i-a şi fost scopul. Şi iată, incompatibilităţile incompatibilităţilor s-au făcut compatibile. Mai mult, apropierea lor a fost mai degrabă o legitate decât întâmplare. De ce?
[Duşmani - prieteni]
Mai întâi, pentru că aceste două formaţiuni politice nu sunt duşmani politici şi nici concurenţi politici chiar. Ele nu au de ce să se lupte una împotriva alteia. Segmentele lor de alegători nici măcar nu stau alături, barem să se mai intersecteze sau să suprapună, cum se întâmplă pe polul liberal, de exemplu. Cel care are mesaj pcrm-ist nu poate pretinde să-şi atragă alegători obişnuiţi cu mesaj ppcd-ist şi invers. Dar nici nu se teme că alegătorul său ar putea trece în cealaltă tabără. La moldoveni, cele mai înverşunate lupte politice se dau între formaţiunile apropiate ca mesaj, ca să nu spunem, doctrină. Tot ceea ce a făcut PPCD, mărşăluind cu lozinca „Jos comuniştii” de-a lungul străzilor şi anilor, a fost pentru a-şi ţine treaz şi mobilizat propriul electorat, care tot timpul a fost, numeric, la limita pragului electoral. Tot ce a făcut PCRM până acum în raport cu PPCD nu a fost decât să-şi sperie propriul electorat cu „pericolul românismului”, de asemenea, pentru a-l ţine treaz şi mobilizat. Tot ceea ce trebuia să facă PCRM şi PPCD de la un moment încoace era să nu se mai critice unul pe altul, dar şi mai bine era să se prezinte reciproc în lumină pozitivă şi aceasta fac partidele respective de mai mult timp. Chit că au suficiente resurse mediatice pentru aceasta.
Ambele formaţiuni se ţin pe disciplină dură şi lideri autoritari, care este de ajuns să se înţeleagă între ei şi Vladimir Voronin şi Iurie Roşca asta au făcut. Se zice că ambii lideri pun în aplicare arsenale serioase pentru menţinerea disciplinei de partid şi liniei politice, palmele şi pumnii fiind printre cele mai „copilăreşti” metode. Ambii au demonstrat capacităţi mari de cinism politic şi trecerea de la o doctrină la alta, de la o orientare la alta, de la o promisiune electorală la alta, de la o declaraţie la alta absolut contradictorie sunt iarăşi cazuri din cariera politică reală a celor doi.
PCRM şi PPCD afirmă că acest parteneriat este în numele şi în interesele ţării, pe care alte formaţiuni politice nu sunt în stare să le apere. PCRM şi PPCD văd mereu în alte formaţiuni politice exponenţi ai duşmanilor intereselor ţării, de regulă, din afară, unul găsind-ui în România şi altul în Rusia, sau chiar duşmani direcţi.
Oponenţii politici caracterizează acest stil drept autoritar, nedemocratic, intolerant şi periculos prin imprevizibilitatea lui. Oponenţii mai spun că acest stil-om se mai întâlneşte doar în anumite ţări din spaţiul ex-sovietic, din lumea arabă sau africană. El nu are nimic în comun cu şansele şi aşteptările pro-europene ale moldovenilor.
Întrebarea de moment este dacă alegătorul de modelul 2009 poate şi vrea să decidă cine dintre cele două tabere de oponenţi are dreptate? De care tip de politică şi politicieni are nevoie el personal pentru a avea Europa la el acasă şi câtă răspundere este gata să poarte pentru încă o greşeală în alegeri?
Şi, poate, va veni mai multă înţelegere privind comportamentul Parlamentului vechi, precum şi privind forţele care ar trebui să-l prezinte în Legislativul nou.
Despre alte formaţiuni parlamentare – în episodul următor al analizei Parlamentul … a plecat! Trăiască Parlamentul!
