„De ce e important să revenim peste 98 de ani la evenimentele produse în cadrul congresului al XIV-lea au PCR(b)? Răspunsul e simplu – fiindcă trăim vremuri, când în Rusia putinistă și agresoare cultul denunțului și frica a atins proporții amețitoare. Am putea afirma că nu ne privește, se întâmplă în Rusia! Ba da, ne privește...”
---

Începutul stalinizării societății sovietice

La 18 decembrie se împlinesc 98 de ani de la deschiderea lucrărilor celui de al XIV-lea congres al Partidului Comunist al întregii Rusii (bolșevic) – PCR(b). A fost cel de al doilea congres de după moartea, în ianuarie 1924, a liderului bolșevic, Vladimir Lenin, și primul congres la care raportul politic a fost prezentat de Iosif Stalin, care din aprilie 1922 deținea funcția de secretar general al Comitetului Central al PCR(b). Congresul a demonstrat că, după moartea liderului bolșevic, funcția de secretar general a devenit cea mai importantă datorită controlului asupra selectării și promovării cadrelor comuniste în diferite funcții.

Iosif Stalin a înțeles: „cadrele hotărăsc totul” cu mult înainte de a-și face publică descoperirea, în 1935, după ce și-a atins scopul. Anume cadrele promovate de Stalin i-au asigurat acestuia din urmă victoria asupra elitelor bolșevice, care au fost nimicite rând pe rând. În acest sens, congresul al XIV-lea al PCR(b) a fost crucial, marcând începutul regrupării radicale a forțelor în cele mai înalte eșaloane ale conducerii comuniste – scoaterea la periferia Olimpului politic a celor mai importante figuri și colaboratori ai lui Lenin, – Troțki, Kamenev și Zinoviev, menționați în Scrisoarea către congres, din ianuarie 1923. După moartea liderului bolșevic, favoriții acestuia s-au încăierat în lupte intestine pentru putere. Învingător a ieșit Stalin, care a știut cum să selecteze participanții la congres, care l-au reales secretar general, asigurându-i ulterior susținerea pentru declanșarea terorii împotriva foștilor camarazi. De fapt, Stalin a procedat conform formulei leniniste „voința a zeci și sute de mii poate fi exprimat și de o singură persoană”. Pentru asta a folosit cu iscusință contradicțiile dintre favoriții lui Ilici, exterminându-i gradual pe toți. În perioada 1923-1924, Stalin împreună cu Zinoviev și Kamenev l-au marginalizat pe Troțki, apoi, în perioada 1925-1926, Stalin împreună cu Buharin a distrus opoziția din Leningrad a tandemului Zinoviev-Kamenev, apoi i-a nimici fizic pe toți, fie în cadrul faimoaselor procese din 1936-1937, fie brutal, cum a fost în cazul lui Troțki, care a fost ucis cu un piolet la comanda lui Stalin, în 1940, în Mexic, de serviciile secrete. Aici se potrivește să reamintim și despre faptul că, în 1926, peste aproximativ un an după congresul a XIV-lea, consoarta lui Lenin, Nadejda Krupskaia, în cercul unor prieteni, afirmase că „Dacă Ilici ar fi în viață, ar fi în închisoare acum”.

Datorită lui Stalin, în doar opt ani de la puciul din octombrie 1917, o parte semnificativă a conducerii de vârf a URSS s-a birocratizat și era interesată de susținerea liderului care i-a promovat și care le putea oferii în continuare protecție si putere. Birocrația a făcut ușor abstracție de Scrisoarea către congres a lui Lenin, care îi caracteriza pe membrii Comitetului Central și avertiza despre pericolele concentrării puterii în mâinile lui Stalin. În 1925 birocrația sovietică devenise o forță impunătoare, numărând 1,85 milioane, dintre care aproximativ 4 mii constituiau nouă clasă – nomenclatura, inclusiv 767 de posturi în aparatul Comitetului Central al PCR(b). Asta într-o societate pretins fără clase. Interesul nomenclaturii era să-și asigure privilegiile prin susținere necondiționată a binefăcătorului, care a instaurat-o la butoanele puterii. Iar birocrația știa să-l citeze pe Lenin, care afirmase că “voința clasei muncitoare poate fi exercitată uneori și de un dictator... avem nevoie de autocrație și mână forte”. Și a obținut exact ce și-a dorit.

Industrializarea și militarizarea

Congresul al XIV-lea fost crucial și din alte considerente. După înfrângerea mișcărilor comuniste revoluționate într-un șir de țări – Germania, Ungaria, Bulgaria etc., la congres a fost declarat cursul politic spre edificarea socialismului într-o singură țară. În raportul politic adresat congresului, Stalin a menționat că edificarea socialismului într-o singură țară poate fi realizată doar industrializând-o. Pentru a apăra socialismul, evident, era necesară fortificarea armatei, echiparea acesteia cu armament performant. Deci, era necesară găsirea unor aliați externi, care erau avansați din punct de vedere industrial, tehnologic și militar. În astfel de circumstanțe, în calitate de aliat era văzută Germania, care după înfrângerea în Primul Război Mondial urma să achite reparații învingătorilor, fiind supusă și unor restricții drastice privind dezvoltarea forțelor sale armate.

Ideea cooperării Rusiei Sovietice cu Germania i-a aparținut lui Karl Radek, fostul trimis al lui Lenin în Germania pentru ațâțarea revoluției comuniste în această țară. După înfrângerea Germaniei în război și înăbușirea revoluției, Radek a ajuns la concluzia că Rusia Sovietică și Germania ar putea să se ajute reciproc, prima fiind sursă de materie primă, iar cea din urmă furnizor de tehnologii. Cooperarea a început încă în 1922, cu acceptul lui Lenin, pentru a eluda prevederile Tratatului de la Versailles. În consecință, pe teritoriul URSS, în secret, au fost construite uzine pentru producerea armamentului în baza tehnologiilor germane, iar la Lipețk și Kazani au fost construite poligoane pentru antrenamentele aviatorilor și tanchiștilor germani și sovietici. Detalii despre această cooperare pot fi găsite în lucrarea „Spada fascistă a fost forjată în URSS”.

Așadar, la congresul al XIV-lea din anul 1925 Stalin doar a fundamentat ceea ce, de fapt, era în curs de realizare – cooperarea cu Germania pe toate dimensiunile industrializării, inclusiv cea militară. Pentru procurarea tehnologiilor străine URSS avea nevoie de multă valută forte, care putea fi obținută exploatând nemilos o țară în care țăranii constituiau peste 80%. Evident, de dragul industrializării a urmat dezicerea de Noua Politică Economică (NPE), colectivizarea forțată la sate, urmată de Holodomor etc.

Fundamentarea necesității denunțurilor

În cadrul congresului al XIV al PCR(b) a fost dezbătută problema „cultului denunțului”, care a atins „asemenea forme, un astfel de caracter, când un prieten al lui nu poate spune gândurile sale sincere unui prieten”. Unul dintre delegați, Matvei Șkiryatov a contribuit la delimitarea bârfelor nevinovate de denunțurile necesare: „Tovarăși, există denunțuri și denunțuri, dacă denunțurile înseamnă că membrii de partid se spionează reciproc despre cum își trăiesc viața privată, atunci nu e nevoie să facem denunțuri. Dar dacă un membru al partidului observă că alți membrii doresc să creeze grupuri ce împărtășesc anumite idei, și el știe despre asta, dar nu raportează organelor superioare de partid, atunci procedează greșit. Acesta nu este un denunț, este o obligație a fiecărui membru de partid”. Această abordare a fost susținută, citându-l le Lenin: „fiecare membru de partid trebuie a fi un agent al CEKA, adică să vegheze și să raporteze, să nu rămână victimă a moralei burgheze ”.

În consecință, denunțurile, de cele mai multe ori făcute în secret, în absența unor dovezi sau măcar a unor dezbateri, au căpătat un caracter atotcuprinzător. Chiar în cadrul aceluiași congres numeroși delegați s-au dedat la acuzații reciproce, invocând abatere de la învățătura și cauza lui Lenin etc. Primele victime ale noii teorii a denunțului au devenit cei 65 de delegați ai congresului, care au refuzat să susțină candidatura lui Stalin la funcția de secretar general. În consecință, peste doar 10-15 ani, mai mult de jumătate din delegații congresului al XIV-lea au fost exterminați.

Astfel, bolșevicii revoluționari, care în zorii secolului al XX-lea pledau în programele lor politice în favoarea libertății nelimitate de exprimare, a egalității tuturor cetățenilor, a inviolabilității persoanei etc., în mai puțin de un sfert de secol au devenit groparii propriilor idei revoluționare, care s-au dovedit a fi periculoase pentru statutul și bunăstarea lor. Recurgerea la denunț a devenit un instrument pentru a-și apăra privilegiile. Respectiv, peste doar o jumătate de an de la congresul al XIV-lea, în iunie 1926, Codul penal al URSS a fost modificat, fiind introdus articol 58, care prevedea pedepse deosebit de aspre, inclusiv pedeapsa capitală, pentru activitatea contrarevoluționară, inclusiv pentru nedenunțarea la timp.

Ulterior, deținuții condamnați în temeiul articolului 58 erau numiți „deținuți politici” pentru a-i deosebi de infractorii obișnuiți. După eliberare, deținuții politici nu aveau dreptul de a se stabili la mai puțin de 100 km de orașele mari (în termenele specificate de instanță). Frica a devenit un teren propice pentru denunțarea politică. Denunțurile au fost scrise atât voluntar, cât și forțat, sub presiunea anchetei. Astfel, denunțul a căpătat proporții uluitoare, descrise în documente, dar și în literatura artistică, mai ales despre cazurile când persoanele ajungeau să scrie denunțuri împotriva unui vecin, pentru a-i ocupa spațiul de locuit eliberat în cazul arestării acestuia. E suficient să ne amintim de renumitul roman „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, în care este descrisă denunțarea Maestrului de către vecinul său, jurnalistul Mogarîci, pentru a-i lua locuința. Se presupune că epizodul a fost inspirat de cazul fostului său coleg, Serghei Ermolinskii, care a fost denunțat pentru că ar fi avut relații amicale cu Bulgakov.

Concluzii

De ce e important să revenim peste 98 de ani la evenimentele produse în cadrul congresului al XIV-lea au PCR(b)? Răspunsul e simplu – fiindcă trăim vremuri, când în Rusia putinistă și agresoare cultul denunțului și frica a atins proporții amețitoare. Am putea afirma că nu ne privește, se întâmplă în Rusia! Ba da, ne privește. Avem în Parlamentul Republicii Moldova o fracțiune a Blocului comuniștilor și socialiștilor (BCS), care susține, fie tacit, fie explicit, agresiunea rusească împotriva Ucrainei și metodele utilizate de regimul putinist, inclusiv denunțurile, împotriva cetățenilor ruși care condamnă războiul.

Mai mult, avem deputați care fac parte din frontul imperialist rusesc sau care merg la întâlnirile cu Putin pentru a se linguși pe lângă acesta, întrebându-l despre soarta Moldovei. Pentru a-și da aere intelectualiste îl citează pe scriitorul Serghei Dovlatov, dându-se drept admirator al acestuia, dar prefăcându-se că știe despre atitudinea acestuia față de denunțători și turnători: „Îl blestemăm la nesfârșit pe tovarășul Stalin și, bineînțeles, pentru că merită. Și totuși vreau să întreb: cine a scris 4 milioane de denunțuri?”. Ca admirator al lui Dovlatov, era firesc să-l întrebe pe Putin cine a declanșat actualul val de denunțuri în Rusia și pe cine îl copie în activitatea sa, nu cumva pe „managerul eficient”?