„Nu e de loc întâmplător că partide parlamentare de opoziție menționate refuză categoric să-și exprime public atitudinea față de agresiunea rusească împotriva Ucrainei. Este dovada lipsei complete de discernământ și a empatiei față de milioanele de suferinzi și sutele de mii de oameni uciși. În mare măsură de vină este și nostalgia după trecutul comunist măreț, care ia forme obsesive...”
---
Goana după glorie și dorința de a influența sorții lumii
Odată cu disoluția URSS, în 1991, s-a format un vacuum ideologic în spațiul fostului imperiu comunist. După ieșirea de sub tutela fratelui mai mare, fostele republicii sovietice s-au preocupat de renașterea națională a societăților și au purces la realizarea aspirațiilor seculare – construirea statelor naționale în hotarele moștenite după destrămarea URSS. După aderarea noilor state la Organizația Națiunilor Unite (ONU), în 1991-1992, cu excepția Ucrainei și Belarusului (1945), hotarele respective au fost recunoscute și consfințite prin tratate bilaterale.
Rusia post-sovietică nu s-a mulțumit cu rolul de stat obișnuit, deși foarte influent. Elitele rusești nu au putut accepta transformarea țării lor în putere regională, fără vreo misiune globală, după ce timp de aproximativ 70 de ani URSS avusese pretenția mesianică – fericirea omenirii prin intermediul comunismului. Orgoliile rănite au motivat cercurile naționaliste rusești să recurgă la exploatarea mitului despre Moscova – a treia Romă, salvatoarea a creștinismului, care treptat a pus bazele conceptului de “Russkii Mir”, îmbrățișat oficial de președintele Vladimir Putin, în 2006, ca premisă pentru restabilirea măreției Rusiei în raport cu Occidentul.
Biserica Ortodoxă Rusă și-a asumat rolul uneia dintre scoabele ce unesc conceptele Moscova – a treia Romă și Russkii Mir. Respectiv, o altă scoabă a devenit ideologia oficială a partidului de guvernământ al președintelui Putin, “Edinaya Rossia” – conservatorismul. Îmbrățișarea oficială a noii ideologii a avut loc după publicarea așa-zisului manifest al conservatorismului iluminat, care a fundamentat renunțarea Rusiei la democrația liberală și transformarea acesteia în imperiu continental, condus de un guvern atotputernic, care numește guvernatorii și primarii (renunțarea la federalism) și susține rolul deosebit al Bisericii în viața publică.
După îmbrățișarea de către președintele Putin a ideii Russkii Mir, a fost anunțată pretenția Rusiei de a redeveni pol al lumii multipolare. S-a întâmplat în cadrul conferințe de la Munich, din februarie 2007, dedicată problemelor de securitate. Treptat, s-au făcut vizibile consecințele pretențiilor de restabilire a măreției: a) invadarea Georgiei, în 2008; b) anexarea Crimeii care a inspirat războiul din Donbass, în 2014; c) anunțarea, în 2020, a pretențiilor președintelui Putin de anexare a unui șir de teritorii ale republicilor ex-sovietice, pe motiv că acestea ar fi cadouri ale poporul rus; d) agresarea directă a Ucrainei, în februarie 2022, de-a lungul, practic, a întregului perimetru. Așa arată modalitatea aleasă de Rusia pentru a-și restabili statutul de pol al lumii multipolare și țară ce influențează sorțile lumii.
Sic transit gloria mundi...
S-ar putea afirma că toată responsabilitatea pentru politica agresivă a Rusiei din ultimii 15 ani îi revine președintelui Putin, elitei politice rusești și propagandiștilor, care au spălat creierii cetățenilor și au incitat la ură. Dar ar fi prea simplist să se creadă așa. Vorba e că exact în perioada când președintele Putin anunța despre îmbrățișarea conceptului de Russkii Mir, în 2007, angajându-se solemn să promoveze expansionismul rusesc, a fost realizat un șir de cercetări sociologice, care au scos în evidență dorințele nostalgice ale cetățenilor ruși. Conform cercetărilor, aproximativ ¾ din cetățenii Rusiei tânjesc după restabilirea măreției, pierdute odată cu disoluția URSS. Respectiv, lucrurile trebuie privite prin prisma dorinței de revenire la statut pe putere globală care influențează sorțile lumii.
Concluziile care se impun se rezumă la faptul că elitele politice rusești s-au pliat pe așteptările nostalgice ale majorității cetățenilor de restabilire a măreției de altă dată a URSS sau a Rusiei imperiale. În acest context este oportună invocarea discuțiilor despre vinovăția colectivă a popoarelor, care a fost declanșată imediat după invadarea Ucrainei la 24 februarie a.c. de diverse cercuri de intelectuali. Într-adevăr, catastrofa aventurii militariste din Ucraina s-a produs pe fundalul sentimentelor nostalgice a aproximativ ¾ din cetățeni de restabilire a măreției Rusiei. Majoritatea cvasitotală a cetățenilor ruși a salutat anexarea Crimeii și agresarea Ucrainei. Invadarea directă a Ucrainei nu este altceva decât o nouă fază a anexării Crimeii și a războiului din Donbass, provocat de Rusia, lucru confirmat de recent de justiția din Olanda, care a demonstrat cine și cu ce armament a luptat timp de 8 ani de partea separatiștilor.
Actualmente, când războiul a intrat într-o fază incertă, când armata rusă suferă înfrângeri pe diferite segmente ale frontului din Ucraina, regimul putinist se vede nevoit să anunțe mobilizarea parțială, după care, cel mai probabil, va fi anunțată și mobilizarea generală. Respectiv, cetățenii ruși încet-încet își schimbă atitudinea față de regimul pe care l-au susținut orbește pentru că ar fi ridicat Rusia din genunchi și i-ar fi restabilit măreția mult râvnită. Oricum, și în astfel de circumstanțe, este puțin probabil ca segmente largi ale cetățenilor să ajungă la concluzia că e necesară asumarea vinovăției colective, urmată de pocăința pentru actul de agresiune și crimele comise în Ucraina, unde deja: au fost omorâți mai bine de o sută de mii de oameni – militari de ambele părți și civili nevinovați; populația este periodic supusă terorii prin intermediul bombardamentelor; a fost distrusă economia și infrastructura critică în proporție de peste 59%; aproximativ 1/3 din cetățeni au devenit refugiați sau strămutați; peste 10 milioane trăiesc fără servicii comunale elementare etc., șirul nevoilor și lipsurilor urmând să se extindă odată cu perioada rece a anului.
Homo sovieticus nu s-a pocăit pentru crimele comunismului – zeci și zeci de milioane de oameni uciși, deși a fost chemat extrem de inteligent s-o facă, cu atât mai mult nu se va pocăi homo postsovieticus nostalgicus. Setea de măreție și pocăința sunt incompatibile. Respectiv, propagandiștii putiniști nu obosesc să repete că o putere nucleară, angajată într-un război nu-și poate permite să-l piardă, fiind dispusă să recurgă la ultima ratio, principalul argument fiind declarația președintelui Putin – la ce bun ar exista această lume fără Rusia?
Recurgerea la șantaj adesea este una din formele de manifestare a neputinței. Astfel, în goana după măreție Rusia: a devenit țara supusă celor mai severe sancțiuni din partea comunității internaționale; a pierdut cele mai importante piețe de desfacere a produselor sale; a demonstrat întregii lumi înapoierea sa și dependența tehnologică cvasitotală de Occident; a demonstrat slăbiciunea armatei și ineficiența armamentului său convențional, consecințele fiind pierdere piețelor internaționale de armament; a devenit extrem de dependentă de China, știrbindu-și din suveranitatea fetișizată; a distrus prestigiul țării, îngreunând dramatic revenirea la normalitate; a condamnat viitoarele generații la incertitudine și la muncă pentru despăgubirea daunelor de trilioane de dolari pricinuite Ucraine etc. Nu în zădar un vechi proverb afirmă că cine râvnește faima măreției nu mai ajunge să se scalde în razele ei, dimpotrivă…
Lipsa de discernământ a nostalgicilor moldoveni
Potrivit cercetărilor sociologice, nostalgia după restabilirea măreției Rusiei este caracteristică pentru susținătorii tuturor partidelor parlamentare rusești, care susțin necondiționat regimul putinist: Edinaya Rossia – 78%, LDPR-ul lui Jurinovski – 79%, Partidul Rodina (Spravedlivaia Rossia) – 74%, Partidul Comunist al lui Ziuganov – 62%. În Republica Moldova toate partidele parlamentare de opoziție întrețin relații oficiale de prietenie și parteneriat cu partidele respective din Federația Rusă, susținând tacit pretențiile de măreție ale Rusiei.
Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) are acorduri de cooperare cu Spravedlivaia Rossia și cu Edinya Rossia. Cooperarea respectivă a ajuns să ia forma bizare. De exemplu, PSRM a renunțat la propria doctrină politică pentru a îmbrățișa ideologia conservatorismului putinist. Evident, PSRM este și onorat de faptul că unii dintre liderii Edinaya Rossia pledează în favoarea utilizării armelor nucleare împotriva oponenților Rusiei. Pe de altă parte, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) pretinde că ar rămâne fidel doctrinei marxist-leniniste, alături de Partidul Comunist din Federația Rusă al lui Ziuganov, în cadrul așa-zisei Uniuni a Partidelor Comuniste (UPC-PCUS), în care se clocește nostalgia după defuncta URSS. Ironia sorții e că în UPC-PCSU nu a rămas nici umbră a pretinselor valori – internaționalismul și prietenia popoarelor, doar șovinism velicorus și nostalgie după măreție. În sfârșit, Partidul Șor s-a învrednicit de prietenia LDPR lui Jurinovski, cu care ar fi discutat livrarea gazelor în raionul Orhei la prețuri preferențiale.
Nu e de loc întâmplător că partide parlamentare de opoziție menționate refuză categoric să-și exprime public atitudinea față de agresiunea rusească împotriva Ucrainei. Este dovada lipsei complete de discernământ și a empatiei față de milioanele de suferinzi și sutele de mii de oameni uciși. În mare măsură de vină este și nostalgia după trecutul comunist măreț, care ia forme obsesive.
