Anul acesta, ţara noastră ar urma să marcheze 14 ani de neutralitate permanentă, statut consfinţit în Articolul 11 al Constituţiei Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994. De atunci şi până în prezent, neutralitatea permanentă a devenit un refren constant al independenţei şi statalităţii Republicii Moldova. Acest lucru nu este deloc întâmplător, dacă ne gândim la faptul că în viziunea Guvernării actuale, precum şi a acelora de până la 2001, statutul de neutralitate este considerat cea mai indicată modalitate de a asigura şi consolida stabilitatea şi securitatea ţării noastre. În ultimul timp, această percepţie a fost reiterată de către Preşedintele Vladimir Voronin în cadrul Conferinţei Internaţionale cu privire la Politica de Securitate, organizată de Alianţa Nord-Atlantică (NATO) la Munchen, în perioada 8-10 februarie, de asemenea, în interviul acordat publicaţiei ruse Kommersant la 11 martie a.c., şi, cu certitudine, va fi reiterată la Summitul NATO de la Bucureşti, din 2- 4 aprilie a.c., la care Preşedintele moldovean şi-a anunţat deja participarea.
Atât pentru Guvernarea comunistă, precum şi pentru Guvernările ce au precedat-o, principalul argument utilizat pentru a motiva raţiunea de a fi a statutului de neutralitate permanentă al ţării noastre a fost şi continuă să rămână necesitatea convingerii Federaţiei Ruse să-şi retragă necondiţionat şi cât mai curând posibil forţele sale armate şi echipamentul militar de pe teritoriul Republicii Moldova. În acelaşi timp, asumarea unilaterală a statutului de neutralitate permanentă este percepută ca fiind un important instrument tactic în vederea obţinerii acordului Federaţiei Ruse pentru o soluţionare favorabilă a problemei transnistrene, altfel spus, cât mai aproape de interesele ţării noastre.
După 14 ani de neutralitate neîntreruptă, Republica Moldova a acumulat o experienţă unică ce îi permite să facă un “audit aprofundat” al impactului pe care statutul de neutralitate permanentă l-a avut şi continuă să îl aibă asupra stabilităţii şi securităţii Republicii Moldova, iar pornind de la posibilele concluzii formulate de audit să întreprindă, de ce nu, unele corectări, rectificări sau revizuiri impuse de contextul schimbător al geopoliticii regionale. Nu intenţionăm şi nici nu e cazul să facem în limitele restrânse ale acestui articol o analiză comprehensivă a neutralităţii noastre, totuşi, credem ca a sosit timpul să spargem tabuul în chestiunea neutralităţii şi să începem să analizăm pragmatic, critic şi la rece întrebările ce s-au adunat la acest subiect pe parcursul celor 14 ani.
Pentru început este oportun să ne întrebăm, fiecare din noi, dacă neutralitatea permanentă a adus ţării noastre şi mai ales nouă, cetăţenilor ei, mult dorita stabilitate şi securitate. Sunt sigur că răspunsul la această întrebare va varia de la om la om, cu toate acestea, mulţi dintre noi nu vor putea să facă abstracţie de trupele ruse alcătuite din 1300 militari şi 21 mii de tone de muniţii şi echipament militar rusesc care continuă să rămână în regiunea trasnistreană, încălcând, astfel, în mod flagrant Articolul 11 al Constituţiei RM prin care ţara noastră şi-a proclamat neutralitatea sa permanentă şi a declarat că nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său. De asemenea, este aproape imposibil să treci cu vederea peste faptul că, sub umbrela neutralităţii noastre, în locul fostei Armate Sovietice a 14-cea dislocate la Tiraspol, a fost creată şi echipată o întreagă armată transnistreană cu un efectiv de peste 10 mii de soldaţi. Desigur, este adevărat că în perioada 1999 – 2003 Federaţia Rusă a distrus sau a retras de pe teritoriul Republicii Moldova aproape tot echipamentul militar greu şi aproximativ 20 mii tone de muniţii, dar, cum bine este ştiut, acest succes se datorează aproape în totalitate presiunilor concertate exercitate asupra Moscovei de către Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi, mai ales, de statele membre ale Alianţei NATO, care au condiţionat ratificarea versiunii adaptate a Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa (FACE) de retragerea necondiţionată a trupelor şi muniţiilor ruseşti din Moldova şi Georgia.
De asemenea, după cum a fost remarcat anterior nu o singură dată, statutul de neutralitate al Moldovei creează un mediu propice pentru promovarea unei politici externe de pendulare constantă între Vest şi Est, ce a fost poreclită nu fără temei ca “politica mielului ce încearcă să se alăpteze concomitent de la două oi”. Pentru mulţi din noi, o astfel de politică externă este păguboasă pentru viitorul şi credibilitatea Republicii Moldova, mai ales din cauza incoerenţei şi imprevizibilităţii sale. Exemplu relevant în acest sens este dezastrul diplomatic cunoscut ca “Memorandumul Kozak” ce a fost urmat de o schimbare bruscă spre Vest a cursului de politică externă de către actuala guvernare. De altfel, în opinia mai multor experţi, aceasta reorientare bruscă a fost una mai mult de faţadă, decât de conţinut. Nu întâmplător, începând cu anul 2006 politica noastră externă revine treptat, dar sigur, în albia “normalităţii ambigue” de până la “Memorandumul Kozak”. Un alt exemplu, ce confirmă caracterul inconsecvent al politicii noastre externe, este şi evoluţia sinusoidală a relaţiilor noastre cu unicii noştri vecini Ucraina şi, mai ales, România.
În viziunea unora dintre noi, neutralitatea se asociază cu stabilitatea politică, în timp ce în viziunea altora, neutralitatea este sinonimă cu rămânerea Republicii Moldova în “zona cenuşie” a geopoliticii regionale. Altfel spus, suntem într-o zonă cu ape tulburi şi cu perspective sumbre de dezvoltare, unde marile puteri îşi dispută supremaţia. Rămânerea în această zonă este acompaniată de repercusiuni directe, în mare parte nefaste, asupra vieţii interne a statelor din zona dată, căci cum spune zicala “unde elefanţii se confruntă sau se hârjonesc, suferă, în primul rând iarba”. În consecinţă, statele din aceasta zonă se caracterizează prin instabilitate politică, instituţii politice fragile, funcţionare defectuoasă a sistemului politic consfinţit în Constituţie, tranziţii prelungite spre o veritabilă democraţie şi economie de piaţă funcţională, amestec abuziv al politicului în sfera economică, climat investiţional precar şi neatrăgător, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi nerespectarea valorilor şi principiilor democratice, precum libertatea presei, libertatea întrunilor şi independenţa justiţiei etc. Într-o anumită măsură, putem admite că în ultimii 7 ani Republica Moldova a beneficiat de o relativă stabilitate politică, însă, mesajele ce vin actualmente, mai ales, de la Comisia Europeană şi Consiliul Europei cu referire la realităţile noastre în astfel de domenii, precum mediul de afaceri, democraţia şi funcţionarea instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului sau independenţa justiţiei, par mai degrabă să confirme că această stabilitate este în esenţă o perpetuare latentă a unor deficienţe sistemice proprii statelor aflate în “zona cenusie” a geopoliticii regionale.
În acelaşi timp, unii politicieni locali consideră că neutralitatea oferă Republicii Moldova oportunitatea de a se afirma ca “Pod de legatură între Vest şi Est”. Desigur, în acest context, apar în mod logic o serie de întrebări pertinente, şi anume: Poate ţara noastră să-şi asume rolul de aşa-zis “Pod între Vest şi Est” în condiţiile în care relaţiile cu România, la nivel politic, sunt aproape în comă, iar relaţiile cu Ucraina sunt departe de buna lor funcţionare?; Este capabilă Republica Moldova să joace rolul respectiv fără a lua în considerare interesele pe care le au în regiune Ucraina, Rusia şi UE?; Este dispusă Rusia să accepte şi să susţină dorinţa Moldovei de a deveni o punte de legătură între ea şi lumea euro-atlantică, în timp ce Moscova ar prefera mai degrabă să vadă Moldova o zonă-tampon în calea extinderii NATO şi UE în pretinsul său areal geopolitic?; Poate ţara noastră să-şi permită luxul de a deveni o zonă-tampon între Vest şi Est, într-o eră a globalizării?; Poate Moldova să devină o punte de legătură între Vest şi Est în timp ce ea este ocolită de cele mai importante artere energetice şi de transport ce leagă UE şi Rusia?; Poate ţara noastră să devină o punte ce ar favoriza comerţul între Vest şi Est, în timp ce Zonele de Liber Schimb din spaţiul CSI sau GUAM sunt în continuare nişte proiecte virtuale şi nicidecum realităţi funcţionale, iar atât Ucraina, cât şi Rusia doresc să semneze Acorduri separate de Liber Schimb cu UE?. Dacă ne-am răspunde sincer la aceste întrebări, atunci am putea descoperi că, în lipsa unui şir întreg de condiţii schiţate mai sus, “regele este gol”, altfel spus neutralitatea noastră ar putea apărea fără conţinut sau interpretată ca fiind, mai curând, un exerciţiu de autoizolare.
Suporterii fervenţi ai ideii de neutralitate cred că toate deficienţele neutralităţii Republicii Moldova ar dispărea peste noapte dacă Rusia, Ucraina, SUA, UE şi OSCE ar recunoaşte şi garanta, printr-un document internaţional, neutralitatea permanentă a ţării noastre. De altfel, au existat deja încercări de a promova ideea garantării statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova prin intermediul “Memorandumului Kozak” din 2003, precum şi prin iniţiativa Preşedintelui Voronin din 2004 privind semnarea unui Pact de Stabilitate şi Securitate pentru ţara noastră de către aceiaşi actori internaţionali. În ambele cazuri, această idee nu s-a bucurat de susţinerea nici a SUA şi nici a UE. De ce? Pentru că atât SUA cât şi UE respectă de facto şi de jure neutralitatea Republicii Moldova consfinţită în Constituţia sa; pentru că ideea respectivă miroase respingător de puternic a naftalină, ea fiind scoasă din sertarele prăfuite ale secolului XIX, când marile puteri ale vremii decideau fără drept de apel soarta popoarelor mici; pentru că ideea garantării neutralităţii permanente a Republicii Moldova contravine Declaraţiei sale de Independenţa din 27 august 1991 unde este scris, negru pe alb şi cu majuscule, că [“REPUBLICA MOLOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCARTIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ...”] , un răspuns mai concis şi clar la întrebarea de mai sus nici nu se poate.
La conferinţa NATO de la Munchen, Preşedintele Vladimir Voronin a declarat că Republica Moldova nu mai are nevoie de garanţii externe pentru neutralitatea sa, ci, mai curând, de recunoaşterea ei internaţională. În viziunea dlui Voronin, formulată şi în mai sus amintitul interviu acordat ziarului rus Kommersant, recunoaşterea internaţională a statutului de neutralitate permanentă a ţării noastre ar urma să fie materializată prin semnarea unei Declaraţii la acest subiect de către Rusia, Ucraina, OSCE, SUA, UE şi, Republica Moldova. Semnarea unei asemenea Declaraţii, prin care respectivii actori internaţionali ar lua notă, ar recunoaşte şi, mai cu seama, respecta neutralitatea permanentă a Republicii Moldova, ar putea atrage după sine, volens-nolens, asumarea unor responsabilităţi juridice de către fiecare semnatar în parte, responsabilităţi ce prin natura lor ar limita dreptul suveran al cetăţenilor Republicii Moldova de a fi singurii în drept să-şi decidă destinul. Or, în acest caz, prima întrebare ce ar trebui sa o adresam politicienilor şi, mai ales, noua înşine va rămâne aceeaşi, şi anume: Va fi această eventuală Declaraţie de recunoaştere a neutralităţii permanente a Republicii Moldova, în concordanţă cu Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii Moldova în care este consfinţit dreptul nostru, al cetăţenilor Republicii Moldova, de a ne HOTĂRÎ PREZENTUL ŞI VIITORUL FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ?
Răspunsul la această întrebare va trebui sa-l dăm împreună cu toţii….
[Pentru INFO-PRIM NEO –
Victor CHIRILĂ, director de programe în cadrul Asociaţiei pentru Politică Externă]
