 |
|
| Anatol Țăranu | |
Războiul din Ucraina, atrocitățile comise de armata rusă împotriva poporului ucrainean a readus în spațiul public dezbaterea privind enigma spiritului rus, descrisă cel mai reușit în una din poeziile lui Fiodor Tiutcev - ”Умом Россию не понять, aршином общим не измерить”. Adică Rusia nu poate fi cuprinsă cu mintea și nu poate fi măsurată cu același etalon. De aceea poporul rus deseori apare pentru lumea din jur în ipostaza unui mister neînțeles, iar una din cele mai mari neînțelegeri ale comportamentului rusului de rând este energia fără vector. Spre deosebire de multe alte popoare, rușii nu prea pun în valoare partea materială a vieții lor și chiar nici însăși viața apropiaților lor. Potrivit sondajelor de opinie, majoritatea rușilor sunt cei mai mândri nu de realizările științei sau ale culturii naționale, ci cel mai mult sunt mândri de istorie, de trecut. Iar în conștiința istorică de azi a poporului rus victoria în Marele Război Patriotic ocupă în mod constant cel mai semnificativ loc.
Atitudinea nostalgică a rușilor determină acțiunile regimului Putin
Nostalgia după trecutul măreț este o particularitate a mentalului național rus, cultivată cu multă tenacitate de toate regimurile politice din Rusia istorică pe parcurs de secole. Uneori pare că predispoziția rusului pentru politica imperialistă a devenit cu timpul parte a codului genetic al comunității ruse per ansamblu. Altfel, cum de explicat aprobarea de către majoritatea societății ruse a războiului din Ucraina, cruzimea cu care soldații ruși îi tratează pe ucraineni, inclusiv populația civilă. Anume această atitudine nostalgică a societății ruse față de trecutul imperial îl face pe rusul de rând imun la suferințele altora, determinând decisiv acțiunile regimului Putin în prezent. Drept consecință, în versiunea actualului regim politic de la Moscova nu există suficientă motivație istorică pentru dăinuirea noilor state independente, apărute după destrămarea imperiului sovietic, iar popoarelor acestor state li se contestă dreptul la existență ]n calitate de comunități culturale și politice independente și autosuficiente. Și aceasta nu este doar și nu atât speculație ideologică sau trucuri de propagandă, ci este o parte integrantă a unei viziuni asupra lumii care nu este susceptibilă de argumentare rațională sau standarde morale. Rădăcinile acestei viziuni a Moscovei de azi asupra lumii străpung timpul și se adâncesc în solul secular al Rusiei imperiale, lăsând amprente profunde în mentalul colectiv al societății ruse.
Implozia URSS este percepută de Rusia cu crescânde ambiții revanșarde, ca o uriașă catastrofă geopolitică. Renașterea imperială a Moscovei este însoțită de acțiuni sporite privind acoperirea ideologică a acestui proces. Printre aceste acțiuni în spațiul geopolitic revendicat de Moscova ca influență preferențială a sa, un loc aparte ocupă tratarea trecutului istoric după calapoadele imperiale ruse. De aici multiplele încercări ale diverșilor actori ai statului rus, de la politicieni până la reprezentanții lumii academice, de a impune în spațiul post-sovietic o viziune unitară asupra interpretării istoriei, îndeosebi a istoriei imperiului rus și sovietic. Cu o deosebită osârdie Moscova a încercat unificarea gândirii istorice în spațiul post-sovietic la nivel de manuale școlare, pe bună dreptate crezând că un „manual de istorie unic” pentru acest spațiu ar fi fost cea mai reușită soluție de păstrare a influenței sale ideologice. Interesul Moscovei pentru istoria didactică comună se legitimează perfect prin ideea de a ține împreună la nivel de mentalitate colectivă popoarele fostului imperiu, unindu-le din nou prin conținutul unui manual de istorie comun, pe coperta căruia trebuia să fie scris „Istoria statului rus”.
Lege penală împotriva Istoriei
Însă această intenție a Moscovei privind impunerea unei interpretări unice a istoriei a eșuat în majoritatea fostelor republici sovietice, inclusiv în Republica Moldova. În Ucraina vecină s-a declanșat un adevărat război ideologic cu fosta metropolă pe tema istoriei, bătălia decisivă în acest război dându-se pe marginea problemei Holodomorului din 1932-1933, devenit punctul nevralgic al procesului de consolidare a identității naționale ucrainene. O lovitură deosebit de gravă pentru ideologia imperială rusă a venit din partea istoriografiilor naționale din spațiul post-sovietic, care au supus unei revizuiri cardinale în special interpretările sovietice ale rezultatelor celui de Al Doilea Război Mondial. In această nouă viziune istoriografică trupele sovietice au adus nu doar eliberarea de nazism, dar și o nouă formă de aservire a popoarelor intrate în zona de influență sovietică, această ultimă constatare fiind completată de teza egalizării regimurilor nazist și comunist.
Această abordare istoriografică a consecințelor războiului, diferită de cea tradițională sovietica, a provocat o reacție virulentă din partea Moscovei, adusă până la adoptarea unei legi în Duma de Stat, care prevede pedeapsă penală pentru așa-numita denaturare a istoriei în versiunea oficială rusă. Prin adoptarea acestei legi Rusia a deschis un adevărat front în lupta pentru o „istorie corectă” cu aproape toți vecinii săi. În acest scop regimul de la Moscova a înființat organizații de stat cum sunt Russkiy Mir și Rossotrudnichestvo, iar principiile lor declarate de activitate semnalează o întreagă strategie pentru crearea unei iredente rusești în fostele republici sovietice, actualmente state suverane. Concomitent, delegația Rusiei la ONU a lansat un adevărat maraton de inițiative cu durată de peste zece ani pentru a condamna glorificarea „colaboratorilor naziști”, care vizează în primul rând țările baltice și Ucraina. Actualmente, teza luptei cu „nazismul”, probată de ruși în cadrul ONU, devine pretext oficial pentru declanșarea războiului în Ucraina.
Propaganda naște militarism
Interpretarea tendențioasă a istoriei preluată de către propaganda rusă, în primul rând, prin crearea în societatea rusă a falsului cult al „marii Victorii”, s-a transformat progresiv într-un cult al militarismului și al „furiei victoriei”, exprimat în cea mai radicală formă în sloganul „putem repeta”. Acoperindu-se cu falsa teză despre continuarea luptei cu nazismul, militarismul rus încercă să acrediteze idea că în războiul din Ucraina armata rusă continuă lucrarea de 9 mai, că ceia ce nu i-a reușit să termine în 1945, termină acum – în lupta cu fasciștii, urmașii lui Bandera. În așa fel, o interpretare falsificată a istoriei celui de al Doilea Război Mondial s-a transformat în ideologia unui război imperialist pe scară largă împotriva Ucrainei.
În același timp, a ieșit la suprafață și „proiectul Novorossiya”, care vizează nu doar teritoriul Ucrainei, dar și Republica Moldova. În acest context își are o deosebită semnificație conținutul articolului programatic al lui Putin din vara anului 2021, întitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, care a devenit un fel de compendiu al tuturor declarațiilor și argumentelor sale anterioare: despre ruși și ucraineni ca un singur popor, despre o istorie a lor comună, despre drepturile speciale ale rușilor din Ucraina, despre „naționaliștii naziști” ucraineni, despre teritoriile donate de Rusia Ucrainei. Este semnificativ că în acest articol Putin afirmă că Ucraina, printre alte teritorii a obținut și pământuri românești, făcând aluzie la Bucovina și ținutul Herța, anexate de sovietici în conformitate cu prevederile pactului Ribbentrop-Molotov. Însă dacă e să urmăm această logică a liderului rus, însemnă că și Basarabia anexată de sovietici în baza aceleiași înțelegeri sovieto-naziste din 1939, este pământ românesc. O concluzie neașteptată și neplăcută pentru un lider politic care încearcă să jongleze cu date istorice în scopul de a mușamaliza adevărul istoric.
Fără investiții nu există Istorie, există doar propagandă
Deci, revenirea în forță pe scenă a militarismului rus a fost pregătită ideologic de interpretarea eronată a istoriei de către propaganda Kremlinului, în primul rând, prin dezinformarea masivă a opiniei publice privind adevăratele motive și obiective ale armatei ruse în războiul din Ucraina. Faptul că dimensiunile efectului falsificării adevărului istoric în societatea rusă este de proporții atotcuprinzătoare, își are explicația sa în caracterul autoritar al regimului politic de la Moscova, care nu permite pluralismul de opinii. Însă faptul că există zone masive de influență a propagandei ruse în societatea moldovenească, ce se manifestă prin ratingul înalt al președintelui rus Putin printre cetățenii moldoveni, tot așa cum și printr-o susținere îngrijorătoare a poziției Rusiei în războiul împotriva Ucrainei, vorbește de lacune serioase în propagarea adevărului istoric în Republica Moldova, despre o securizare nesatisfăcătoare a spațiului informațional național. Explicația acestor lacune în mentalul colectiv al societății moldovenești trebuie căutată în deficitul de susținere la nivel de politică de stat a necesităților dezvoltării istoriografiei naționale, inclusiv prin lipsirea scandaloasă de finanțare instituțională a procesului de cercetare istorică pentru perioada istoriei contemporane. În lipsa unei istoriografii naționale viguroase devine imposibil să contracarezi falsificarea istoriei în favoarea revanșei imperialiste ruse, să asiguri reziliența informațională a statului în condițiile desfășurării unui război sângeros la hotare.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
