[Articol Info-Prim Neo din ciclul „20 de ani de la începutul războiului. Când va fi pace?”]
Republica Moldova nu avea nicio şansă să câştige conflictul armat de la Nistru. Luptele s-au dat doar în aparenţă între forţele constituţionale şi cele separatiste. În realitate, a fost un război între Moldova şi Rusia, notează istoricul, analistul politic Anatol Ţăranu, directorul Centrului de cercetări strategice şi consultanţă politică „Politicon”.
Referindu-se la evenimentele care au dus la începerea conflictului transnistrean, Anatol Ţăranu a menţionat că, încă în anul 1989, mai multe colective de muncă ale întreprinderilor industriale direct subordonate Moscovei şi majoritatea locuitorilor din regiunea transnistreană erau împotriva introducerii limbii române şi a alfabetului latin şi au declanşat greve de protest.
În lunile decembrie – ianuarie 1989, sunt organizate referendumuri nelegitime la Tiraspol şi Râbniţa pentru obţinerea statutului de „teritoriu autonom” al regiunii transnistrene. Anatol Ţăranu susţine că regimul separatist a încălcat mai întâi legile Uniunii Sovietice, prin declararea la 2 septembrie 1990 a „Republicii Moldoveneşti Sovietice Socialiste Nistrene”, când separatiştii au desfăşurat „Congresul al II-a extraordinar al deputaţilor poporului din Transnistria”. Mai apoi, au fost încălcate şi legile RSSM, prin instituirea regimului secesionist.
Potrivit directorului „Politicon”, în Parlamentul moldovenesc din 1990 regiunea transnistreană era reprezentată în mare parte de către deputaţi cu viziuni pro imperiale dure. Tensiunile au ajuns la maximum în vara anului 1990 şi deputaţii transnistreni au părăsit Parlamentul. Minorităţile vorbitoare de rusă nu au fost de acord cu ieşirea Moldovei din URSS. Elitele „rusolingve” aveau impresia că au multe de pierdut şi în plan economic, nu doar în cel ideologic.
[Separatiştii aveau nevoie de vărsări de sânge pentru a înspăimânta populaţia]
Separarea teritoriului transnistrean a fost stimulat şi de factorul extern. Conflictului elitelor vorbitoare de română şi rusă i s-au adăugat uneltirile Kremlinului de a împiedica ieşirea Moldovei din URSS. Separatismul de peste Nistru mereu a fost îndemnat de către centrul imperial, notează Anatol Ţăranu.
Pe măsură ce URSS nu rezista, separatiştii deveneau tot mai interesaţi de un conflict armat de amploare. Dispărea liantul de bază care îi unea pe separatişti şi le conferea un soi de legitimitate: nevoia păstrării Uniunii Sovietice. „Ei aveau nevoie de vărsări de sânge ca populaţia să se înspăimânte şi să se antagonizeze . Era nevoie de conflict armat pentru a fixa divizarea republicii. Aceasta i-a determinat pe separatiştii transnistreni să recurgă la provocări majore. Pe parcursul anului 91 nu s-a făcut nimic altceva decât preluarea nelegitimă a puterii de stat în Transnistria de către separatişti”, a relevat directorul „Politicon”.
De la începutul anului 1991 au loc mai multe acţiuni în forţă de eliminare a autorităţilor constituţionale din regiune. Beneficiind de pasivitatea autorităţilor moldoveneşti, separatiştii îşi organizează propria forţă armată - garda republicană, miliţia, detaşamentele teritoriale de salvare, cazacii, cu statut de „voluntari”, diverşi mercenari. Toate aceste formaţiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport şi maşini de luptă din dotarea Armatei a 14-a rusă care era dislocată în regiune.
Anatol Ţăranu notează că forţa militară a separatiştilor era enorm multiplicată de susţinerea făţişă a Armatei a 14-a cu un efectiv de luptă categoric superior Chişinăului şi care includea o divizie motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, altul de rachete şi o escadrilă de elicoptere. Prin comparaţie, Republica Moldova la momentul declanşării conflictului încă nu finalizase procesul constituirii armatei, beneficiind doar de un efectiv de câteva mii de poliţişti.
[Chişinăul suferea eşec după eşec]
Moscova avea o atitudine loială faţă de separatişti, mereu i-a simpatizat. Guvernarea de la Chişinău suferea eşec după eşec în tentativele de a restabili controlul constituţional în regiune. Cel mai des acţiunile Chişinăului se limitau doar la declaraţii. În toamna anului 1991 toate organele de stat de peste Nistru şi din Bender au fost subordonate prin forţă regimului separatist. Tot atunci au fost înregistrate şi primele ciocniri armate între forţele constituţionale şi detaşamentele paramilitare separatiste. Conflictul armat ca atare a început încă în '91, dar luptele au luat amploare cu începere din 2 martie 1992, a menţionat Anatol Ţăranu.
Aşa, încă la 13 decembrie 1991 are loc un atac armat al gardiştilor la podul de la Dubăsari, soldat cu moartea a patru poliţişti moldoveni şi cu pierderi umane din partea gardiştilor. La 2 martie 1992 începe războiul la scară largă, prin declanşarea de către separatişti a conflictului armat la Dubăsari. Confruntările armate au durat până la 21 iunie 1992, când este semnată Convenţia de la Moscova de către preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi cel al Federaţiei Ruse, Boris Elţin. „Războiul a fost practic dintre Moldova şi Federaţia Rusă, acordul semnat între Snegur şi Elţin ne demonstrează aceasta”, a subliniat Anatol Ţăranu.
În conflictul de la Nistru au decedat circa o mie de oameni, iar alţi 30 de mii s-au refugiat, mulţi până azi nu au putut să se întoarcă pe la casele lor. Anatol Ţăranu spune că după conflictul armat regiunea transnistreană a fost prefăcută într-o enclavă separatistă, aici au înflorit diverse scheme „gri” de care au profitat nu doar persoanele interesate din republica nerecunoscută, ci şi din Rusia şi Ucraina. Analistul menţionează că şi o parte a elitei din Chişinău s-a folosit de situaţia din regiune pentru a se îmbogăţi, iar aceasta s-a transformat într-o regiune pentru contrabandă, afaceri de trafic cu arme şi stupefiante şi este în interesul unor forţe oculte să menţină regimul separatist în continuare.
[Mariana Galben, Info-Prim Neo]
