Potrivit Partidului Comuniştilor (PCRM), de opoziţie, astăzi, 16 iunie urma să fie dizolvat Parlamentul Republicii Moldova. Formaţiunea vedea în felul acesta depăşirea crizei constituţionale după nereuşitele în procesul de alegere a preşedintelui ţării de către Legislativ. PCRM a făcut presiuni mari în susţinerea punctului său de vedere, iniţial a avut sprijinul societăţii civile interne, ţărilor şi organismelor europene. Alianţa pentru Integrarea Europeană (AIE), de guvernământ, a insistat asupra propriului scenariu de soluţionare a crizei constituţionale care presupune referendum privind modificarea Constituţiei, urmat de alegeri prezidenţiale şi parlamentare anticipate.

Dizolvarea Parlamentului urmează să se producă ceva mai târziu. Societatea civilă, ţările şi organismele europene au trecut total sau parţial, declarat sau nedeclarat, de partea AIE. AIE consideră că în această dispută a repurtat victorie în faţa PCRM pentru că a fost mai tare din punct de vedere juridic, politic, organizatoric. Acest punct de vedere are dreptul la viaţă, dar se cere completat printr-un element esenţial, dacă nu chiar primordial, al confruntărilor politice moldoveneşti din ultimul timp.

Pe lângă aspectele juridic, politic şi organizatoric, liderii clasei politice din Moldova s-au manifestat diferit sub aspectul instinctului autoconservării. Respectivul instinct, de regulă, dă semnale de alertă maximală atunci când riscul, inclusiv politic, aduce pericole pentru însăşi existenţa celui care riscă. Mai mult, comportamentul în acest domeniu va dicta regulile jocului şi pe viitor, pentru că s-a sfârşit o bătălie, nu şi lupta în ansamblu.

„Pe viata si pe moarte...”

Orice s-ar spune, miza bătăliei a fost şi este puterea – menţinerea sau (re)preularea. Părţile au aruncat în luptă aproape toate fortele, au utilizat aproape toate pârghiile, de multe ori – la limita permisului şi nepermisului, la limita existenţei şi inexistenţei. De multe ori se părea (şi se mai pare) că ba o tabără, ba alta, a pierdut simţul realităţii sau chiar instinctul autoconservării. Se confirma diagnoza pusa de un bun cunoscător al vieţii politice moldoveneşti, Reprezentantul Special al UE pentru Republica Moldova Kalman Mizsei, potrivit căruia provocarea critică a clasei politice de la noi constă în faptul că „la ambele extreme ale spectrului politic, oamenii se tem că cealaltă tabără le vrea anihilarea. Şi aceasta se întâmplă pe fundalul unei societăţi, altminteri, extrem de tolerante în Moldova”. Este adevărat ceea ce spune Kalman Mizsei, atâta doar că, se pare, acest comportament de „terminator” este caracteristic nu doar extremelor, ci, în mare parte, întregului eşichier politic moldovenesc, ba chiar fiecărei formaţiuni politice în raport cu propria existenţă. După principiul „toţi împotriva tuturor” şi fiecare riscând cu propria existenţă.

La această etapă, clasa politică moldovenească nu a ajuns să considere dialogul, negocierile cu oponenţii şi partenerii drept instrument de bază al luptei politice. În acest sens, soluţia cu referendumul privind modificarea Constituţiei este bună nu atât pentru depăşirea crizei constituţionale propriu-zise, cât pentru „educarea” elitelor politice, care cred că deţin adevărul în ultimă instanţă, nu au nevoie de dialog şi negocieri. Pentru prima dată după declararea Independenţei, aceste elite au avut de însuşit lecţia că decizia supremă şi ultimul cuvânt îi aparţine în mod real poporului, astfel încât poziţia rigidă este contraproductivă.

Vladimir Voronin si PCRM – totul sau nimic

PCRM s-a purtat în această confruntare conform propriului stil, esenţa căruia, adusă până la absurd, este „totul sau nimic” şi care denotă pierderea instinctului autoconservării. Este o pierdere irecuperabilă pentru că ceea ce a făcut formaţiunea şi liderul acesteia Vladimir Voronin până acum, inclusiv după alegerile parlamentare din aprilie 2009, nu poate fi calificat altfel decât un act de autodistrugere. PCRM şi Vladimir Voronin nu au fost capabili să negocieze un singur vot parlamentar pentru a se menţine la guvernare încă cel puţin patru ani. Anteriorii opt ani au fost marcaţi şi ei de aceeaşi rigiditate şi incapacitate politică de dialog şi negocieri.

PCRM şi Vladimir Voronin şi-au demascat această incapacitate de dialog şi în raport cu organismele europene. Liderul PCRM nu şi-a putut stăpâni iritarea în legătură cu ceea ce a numit „virajuri neclare”, după ce organismele europene au acceptat argumentele AIE privind depăşirea crizei constituţionale. El a lăsat să se înţeleagă că actuala guvernare a Moldovei ar fi putut atrage europenii de partea sa prin metode nu tocmai cinstite, eventual prin corupere. Se pare că Vladimir Voronin judecă după propria experienţă cum pot fi folosite avantajele aflării la guvernare în relaţiile externe. Pe parcurs de opt a mandatului său, aproape toţi oficialii străini veniţi în Moldova s-au ales cu cadouri, cu decoraţii, cu vizite la sălile de degustare a vinurilor moldoveneşti. PCRM şi Vladimir Voronin nu au ajuns să înţeleagă esenţa transformărilor politice în spaţiul european modern, unde actul guvernării este realizat în special de coaliţii guvernamentale, unde podurile în dialogul politic nu se ard definitiv, unde principiul „totul sau nimic” a fost înlocuit de principiul „toţi diferiţi, toţi egali”.

Vladimir Voronin si PCRM învinşi cu propria armă

Şi liderii AIE s-au purtat foarte dur în relaţiile cu PCRM. În acest sens, ei s-au dovedit a fi buni învăţăcei ai liderului PCRM Vladimir Voronin. Îndeosebi a insistat în intoleranţă liderulu Partidului Liberal Mihai Ghimpu, preşedinte al Parlamentului, preşedinte interimar al ţării. Esenţa acestei maniere a expus-o ceva timp în urmă disidentul găgăuz Ivan Burgugi: „Lui Ghimpu îi revine misiunea istorică de exterminare politică a lui Vladimir Voronin, numai Ghimpu este capabil s-o facă”. Cred că despre asemenea situaţii se spune că cine seamănă vânt culege furtună. Mai cred că la asemenea situaţii se referă Kalman Mizsei.

Lecţia „Alexandru Lăpuşneanu” însuşită de liderii AIE

Formaţiunile constituante ale AIE şi liderii lor s-au purtat în această confruntare politică într-un mod mai diferit, dar au manifestat şi ele simptome grave de „pcrm-ism”, respectiv, comportament periculos pentru existenţă. Atât în raport cu PCRM, dar şi cu partenerii de coaliţie, şi coaliţia de guvernare în ansamblu. De multe ori, vocile separate au răsunat în disonanţă cu cele convenite cu partenerii de Alianţă, de multe ori se ajungea foarte greu şi foarte târziu la depăşirea disonanţelor, de multe ori s-au strecurat atacuri directe sau camuflate la adresa partenerilor de coaliţie. Cu siguranţă, aceste „emoţii negative” făcute simpatizanţilor AIE (sau nesimpatizanţilor PCRM) îi va costa mult pe liderii AIE şi formaţiunile constituante în viitoarele scrutine electorale. Totuşi, liderii AIE Vlad Filat, Mihai Ghimpu, Marian Lupu şi Serfaim Urecheanu au ştiut să depşească divergenţele, să adopte o poziţie unică, un rol important având în aceasta capacităţile lor politice, juridice, organizatorice, cu care s-au lăudat ulterior.

Însă divergenţele din cadrul AIE au fost depăşite în mare parte şi datorită instinctului autoconservării încă neatrofiat definitiv de putere al liderilor Alianţei. Fiecare dintre cei 4 lideri a avut suficiente motive politice, dar şi personale, să se teamă de revenirea la putere a lui Vladimir Voronin, pe care l-au „călugărit” în urma alegerilor parlamentare anticipate şi evenimentelor din centrul capitalei de la începutul lunii aprilie 2009. Cei 4 lideri au avut totdeauna în subconştient avertismentul domnitorului Moldovei medievale Alexandru Lăpuşneanu „De mă voi scula, pre mulţi voi popi şi eu...”. Amintim că domnitorul Lăpuşneanu a fost otrăvit de boieri, cu mâna propriei soţii, pentru despotism. Mai nou, aceasta s-ar numi spirit autoritar, lipsa capacităţii de dialog, nerespectarea intereselor altora. Fraza celebră „De mă voi scula...” Lăpuşneanu a rostit-o atunci când i-a revenit cunoştinţa pentru scurt timp şi s-a văzut îmbrăcat în straie de călugăr. În acest sens, cariera politică a lui Vladimir Voronin ar fi mai potrivit să fie asociată cu cea a lui Alexandru Lăpuşneanu şi nu cu a lui Ştefan cel Mare sau „Bogdan Întemeietorul”, cum se pare că a vrut el să rămână în istorie.

P.S.: Simţul autoconservării este sau trebuie să fie caracteristic organismelor fiziologice, dar şi celor sociale. Pierderea acestui instinct comportă riscuri enorme, până la riscul autodistrugerii. Numai că organismul fiziologic riscă doar cu propria viaţă, iar organismul social, cum este o formaţiune politică, pune pe cântar şi viaţa întregii societăţi pe care pretinde să o guverneze.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo