Analiza IPN: Modificările aşteptate în structura defalcărilor fiscale din Unitatea Teritorial Autonomă Găgăuzia spre bugetul central al Moldovei au provocat discuţii în contradictoriu aprinse despre dezvoltarea economică şi independenţa financiară ale autonomiei. Pe parcursul discuţiilor s-a creat, de fapt, impresia că argumentele părţilor exprimă poziţii care nu prea au nimic în comun cu economia şi finanţele. Care sunt adevăratele motive, de care se conduc reprezentanţii Comratului şi ai Chişinăului, şi ce împiedică dialogul lor constructiv?
Planurile Parlamentului Republicii Moldova de a opera modificări în Legea cu privire la finanţele publice locale au generat un nou val de critică al administraţiei Găgăuziei în adresa autorităţilor centrale. Vorba e că amendamentele la legislaţie propuse pentru aprobare presupun schimbarea modului de efectuare a defalcărilor fiscale din autonomie la bugetul central.
Între altele, noile amendamente presupun că în bugetul Găgăuziei vor rămâne 25% din impozitele pe venit ale cetăţenilor şi 50% ale persoanelor juridice în loc de actualele 100%. Plus la aceasta, se mai propune ca în bugetul autonomiei să se lase numai jumătate din veniturile obţinute din impozitele pe valoarea adăugată şi accize. Amendamentele respective au fost aprobate deja în două lecturi şi, pentru ca ele să intre în vigoare, mai necesită aprobarea în lectura a treia şi ultima care, după cum consideră cei de la Comrat, va vea loc la una dintre primele şedinţe din toamnă ale Parlamentului.
Ca să fim corecţi, vom menţiona că planurile Guvernului nu prevăd vreo reducere oarecare a bugetului autonomiei. Toate mijloacele lipsă vor fi acoperite din contul majorării volumului de transferuri de la Ministerul Finanţelor. Dar anume o astfel de abordare este inacceptabilă pentru Comrat, reprezentanţii oficiali ai căruia au numit-o „consolidare a dependenţei financiare de centru”. Dacă până acum autorităţile autonomiei puteau să acumuleze din contul propriilor resurse circa jumătate din buget, de acum înainte cota respectivă se va reduce până la un sfert.
Viitoarele schimbări în relaţiile interbugetare ale Găgăuziei cu Guvernul Moldovei au avansat în prim-planul discuţiilor publice din autonomie tema potenţialului economic al regiunii. Membrii Comitetului Executiv şi ai Adunării Populare, reprezentanţii organizaţiilor obşteşti îşi pun deja de mai multe săptămâni întrebarea în cadrul emisiunilor de la canalele locale de televiziune: va fi oare în stare Găgăuzia să se asigure de sine stătător? În pofida indicatorilor economico-financiari obiectivi ai autonomiei, care generează dubii în ceea ce priveşte suficienţa potenţialului pentru „navigaţia sa liberă”, mulţi găgăuzi dau la această întrebare un răspuns afirmativ.
De altminteri, ar fi naiv să considerăm că la baza discuţiilor este pusă vreo logică economică. Căci este, pur şi simplu, imposibil să urmăreşti în mod serios clarificările despre cine pe cine prejudiciază şi cine pe cine întreţine, ţinând cont de faptul că Moldova îşi menţine stabilitatea sa economică în mare parte datorită finanţării externe, iar majoritatea covârşitoare a proiectelor de infrastructură şi sociale din Găgăuzia sunt realizate, de asemenea, pe seama donatorilor externi. În realitate, are o loc o confruntare în contradictoriu de cu totul alt ordin.
Istoria reglementării conflictului moldo-găgăuz, care s-a încheiat în anul 1994 prin adoptarea Legii „Cu privire la statutul juridic special al UTA Gagauz Yeri”, are o versiune oficială frumoasă, care este sonorizată în fiecare an de către conducătorii de la Comrat cu prilejul sărbătoririi datelor memorabile. Răsună ea aproximativ astfel: soluţionarea paşnică a conflictului a devenit posibilă graţie înţelepciunii popoarelor moldovenesc şi găgăuz, care au demonstrat lumii un exemplu de civilizaţie şi toleranţă.
Noi întrezărim în acest tablou o anumită doză de şiretenie din partea conducătorilor Мoldovei şi Găgăuziei. Deşi o atare reprezentare a istoriei şi este justificată din punctul de vedere al calmităţii relaţiilor sociale, totuşi este greu să crezi că Moldova, care pierduse cu doi ani în urmă controlul asupra unei părţi a teritoriului său, a acordat de bună voie şi „cu înţelepciune” uneia dintre regiunile sale o suveranitate suplimentară. Fără a clarifica în mod detaliat evenimentele anilor 1990-1994, vom menţiona doar că un stat unitar va accepta crearea unei autonomii etnice pe teritoriul său doar fiind constrâns, sub presiunea unor circumstanţe invincibile. De asemenea, ar fi greu să admitem că regiunea găgăuză s-ar fu putut pretinde să se rupă definitiv de Moldova, după modelul Transnistriei, fără sprijin extern, care i-a lipsit atunci, spre deosebire de Transnistria.
Aşa sau altfel, experienţa anilor care au trecut de atunci ne demonstrează că comportamentul şi logica acţiunilor elitei politice găgăuze şi moldoveneşti indică asupra unor vectori de orientare diferită. Dacă politica Guvernului moldovenesc urmăreşte scopul de a încadra funcţionarea formaţiunii autonome în sistemul unitar, atunci partea găgăuză se ţine cu tot dinadinsul de Legea adoptată în anul 1994, indicând asupra nerespectării sale.
La această etapă istorică, ce se deosebeşte de condiţiile de acum 20 de ani, ar fi de dorit ca relaţiile dintre Comrat şi Chişinău să depăşească formatul „care pe care?” Măcar şi din considerentele că, în caz contrar, se vor găsi în mod obligator „binevoitori” externi, care vor fi în stare să transforme o chestiune internă de stat într-o problemă de confruntare internaţională. Cu siguranţă, o astfel de perspectivă nu satisface nici Găgăuzia şi nici Moldova.
Moldova şi Găgăuzia dispun, practic, de tot ca în relaţiile lor, în schimbul confruntării, să se instaureze interacţiunea de parteneriat. Există practica unor ţări europene cu autonomii care se dezvoltă în mod prosper. Există funcţionari responsabili care-şi dau seama de faptul că dialogul este mai preferabil presiunilor, ultimatumurilor şi, cu atât mai mult, baricadelor. Există, în sfârşit, şi experienţa negativă a relaţiilor bilaterale (să ne amintim de anul 2002 şi de destituirea başсanului Dmitri Croitor), care ne demonstrează că acţiunile radicale nu dau rezultate pozitive. Nu există o resursă - şi cea mai principală – încrederea reciprocă.
Obţinerea acestei încrederi constituie, indiscutabil, o sarcină pentru ambele părţi. Pentru ca găgăuzii să aibă încredere în politica autorităţilor moldovene, reprezentanţii lor trebuie să fie integraţi în elita politică naţională, să participe la elaborarea şi realizarea politicii interne şi externe. Dar pentru ca clasa politică moldovenească şi – mai pe larg – populaţia să aibă încredere în autorităţile găgăuze şi să nu întrezărească în ele un pericol pentru suveranitatea naţională, activiştii politici şi obşteşti din regiune trebuie să participe de facto la construcţia de stat a ţării şi să se distanţeze de puţinii radicali care continuă să trăiască cu iluziile „Republicii Găgăuze” date uitării.
În ultima instanţă, principala forţă motrice a politicii îl constituie interesul. Iată de ce relaţiile dintre UTA Gagauzia şi Republica Moldova vor păşi pe făgaşul nonconflictual doar atunci, când conducătorii aleşi ai unei şi ai celeilalte părţi vor interpreta şi vor înţelege în mod similar interesele naţionale ale populaţiei. A rămas doar puţin de tot – să fie în stare să conştientizeze comunitatea acestor interese sau să creeze condiţii care să facă aceste interese să fie comune.
Veaceslav Craciun pentru IPN
