Încotro şi cum a pornit Moldova? Analiză Info-Prim Neo, episodul I

Programul de guvernare, aprobat de către Parlamentul Republicii Moldova la sfârşitul săptămânii trecute, are principala semnificaţie de a indica direcţia de dezvoltare a ţării în perioada următoare şi, eventual, într-o perspectivă istorică. În mod sigur, am fi avut un alt program şi o altă direcţie de dezvoltare, dacă la guvernare ajungea o altă coaliţie de formaţiuni politice, cea de centru-stânga. În acest sens, Programul denumit „Libertate. Democraţie. Bunăstare” reprezintă primul şi principalul document prin care a fost instituţionalizată juridic coaliţia de centru-dreapta - Alianţa pentru Integrare Europeană – 2.

Aceasta în condiţiile când Acordul de constituire a AIE nici nu a fost dat publicităţii, nici nu face parte din categoria documentelor prevăzute de legislaţia ţării. În context, Programul aprobat este unul de guvernare mai degrabă al AIE, decât doar al noului Cabinet de Miniştri. De aceea, Programul de guvernare mai are semnificaţia de a consemna finalizarea de facto a procesului de constituire a noii alianţe de guvernământ, respectiv, finalizarea negocierilor politice fără precedent, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat până acum. Acum, după ce apele negocierilor aproape că s-au limpezit, se merită să revenim la ele în condiţii mai calme, precum şi la efectele de moment şi de perspectivă pe care le-au produs acestea.

Negocieri post-electorale: sfârşitul erei unitare

 Procesul negocierilor politice privind gestionarea rezultatelor ultimului scrutin parlamentar au fost ample, multidimensionale, dramatice, primele de felul acesta în istoria modernă a ţării. Ele au consemnat sfărşitul de facto al erei de guvernare unitară a ţării, cu rădăcini încă sovietice, dacă nu şi ţariste, şi începutul perioadei de guvernare coaliţională, care, la rândul său, a consemnat începutul procesului de modernizare politică a ţării. După cum s-a dovedit în procesul aceloraşi negocieri, ceea ce s-a întâmplat după alegerile din iulie 2009, când a fost formată AIE – 1, nu a însemnat negocieri conştiente cu adevărat, de aceea şi procesul de guvernare în perioada unui an şi ceva nu a fost unul cu adevărat coaliţional.

Necesitatea modificării modelului de guvernare a ţării de la unitar la coaliţional a fost recunoscută şi acceptată de toţi actorii politici importanţi care, după 28 noiembrie 2010, au intrat în negocieri serioase cu mize reale foarte mari. Aceasta în condiţiile când până acum o lună şi ceva Partidul Comuniştilor (PCRM), formaţiunea cu cele mai multe mandate în ultimele parlamente, spera să revină la guvernare unitară şi din această perspectivă îşi construia comportamentul în Legislativ, relaţiile cu adversarii politici, dar şi cu potenţialii parteneri. Astfel, s-au spulberat toate iluziile precum că ar mai fi posibilă o revenire la guvernarea ţării de către un singur partid: „bun”, „puternic”, „care îi reprezintă pe toţi”. Aşa ceva nu mai poate exista pentru că şi societatea, în calitate de bază socială pentru partide, este fragmentată şi diferită. Negocierile post-electorale au demonstrat că abia acum s-a încheiat „unitatea partidului (unicul) şi poporului”.

Două modele de negocieri

S-a negociat „pe centru-dreapta” şi s-a negociat „pe centru-stânga”. Negocierile de pe centru-dreapta au durat mult, au „gâdilat” nervi, au fost chiar iritante pentru societate. De multe ori, liderii celor 3 formaţiuni – PLDM, PDM şi PL – au riscat cu propria imagine şi cu imaginea partidului pentru felul în care au înţeles să negocieze, să ia decizii sau să amâne luarea acestora. Aşteptările susţinătorilor alianţei de centru-dreapta au fost foarte mari şi liderii întârziau să le realizeze. Dacă în acea perioadă s-ar fi întâmplat alegeri parlamentare noi, toate trei formaţiuni ar fi avut de suferit din cauza incertitudinii în care au aruncat societatea timp de mai mult de o lună.

Negociatorii de centru-dreapta au lăsat de multe ori impresia că trişează în faţa publicului când le venea rândul să explice ce este de negociat atât de mult şi ce s-a mai negociat de această dată. În cazul acestor negocieri am avut o transparenţa trunchiată, formală, care sugera de multe ori că politicienii continuă să ne socoată pe toţi ceilalţi de „prostime”.

Şi totuşi, acest model de negocieri este unul preferabil, poate pentru o perioadă iniţială, celui de pe centru-stânga, în care au fost antrenaţi PCRM şi PDM. Aici am avut şi mai puţină transparenţă, şi mai puţină sinceritate, dar şi o altă abordare a dreptului societăţii la informaţie şi, în particular, a dreptului electoratului de a cunoaşte cum îi va fi utilizat votul. În cazul negocierilor de pe centru-dreapta ziua, ora şi locul negocierilor erau cunoscute din timp, iar liderii politici acceptau jocul democratic să vină de fiecare dată în faţa presei, respectiv, a societăţii, pentru explicaţii, chiar dacă s-au simţit de fiecare dată „ca pe tigaie”.

Pe centru-stânga, pe mai tot parcursul negocierilor, liderii ne-au tot convins că lucrurile merg „foarte bine”, că au fost trecute „cu succes” mai toate problemele, că negocierile „au avansat”, că „iată-iată” va fi semnat documentul de constituire a coaliţiei de guvernământ. Ieşirile în faţa presei nu au avut regularitate, despre anumite întâlniri nici nu s-a ştiut din timp, inclusiv despre vizita pe care i-a făcut-o liderul PCRM Vladimir Voronin, liderului PDM Marian Lupu, la sediul partidului. Această vizită pare să fi fost una istorică (fără ghilimele) după semnele fără precedent care au fost transmise prin ea.

Acest model de negocieri provine, în mare parte, din trecutul autoritar, când un singur om sau un singur partid-stat decidea în locul nostru ce trebuie să ştim, când trebuie să ştim şi cât trebuie să ştim. În limbaj popular aceasta ar însemna că politicienii, în acest caz, au continuat „să ne aibă de proşti”. Dacă totul a mers aşa de bine, de ce a fost constituită o altă alianţă de guvernământ, până la urmă?. Până la urmă, doar după negocieri una dintre formaţiuni a recunoscut că şi în cazul de pe centru-stânga, divergenţele au fost mari şi principiale.

Avem însă siguranţa că ni s-a spus tot, că ştim până unde a mers „târgul” dinte PCRM şi PDM, că societatea nu a fost ameninţată de pericole mari în cazul unei coaliţii dintre aceste formaţiuni?

Alte semne distinctive ale negocierilor post-electorale 2010 vor fi abordate în episodul 2 al analizei Info-Prim Neo „Încotro şi cum a pornit Moldova?”

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo

Dvs. folosiți o componentă de ADS Blocker.
IPN e menținut din publicitate.
Susțineți presa liberă!
Unele funcționalități pot fi blocate, vă rugăm să dezactivați componenta de ADS Blocker.
Mulțumim pentru înțelegere!
Echipa IPN.