[Notă Info-Prim Neo: „Grigore Vieru n-a murit, noi am murit” - este una din inscripţiile din cartea de condoleanţe de la biserica Teodora de la Sihla, lăsate acum un an, când destinul ne-a lipsit de cel mai mare poet al contemporaneităţii, Grigore Vieru. La 18 ianuarie 2009, a avut loc o tragedie care a marcat neamul întreg, lăsându-ne orfani pe toţi. După un an de la accidentul sinistru, colega Angela Chisnencu a vizitat-o pe doamna Raisa Vieru pentru a afla cum îşi poartă durerea şi ce evenimente de comemorare a marelui poet ne aşteaptă. Interviul a durat mult mai mult decât ne-am propus, pentru că lacrimile din ochii văduvei lui Grigore Vieru nu mai conteneau.] [ -Aţi avut parte de un an tragic, cum reuşiţi să treceţi peste această durere?] - Pentru mine anul 2009 nu a fost un an tragic, ci fatal. Mi-am pierdut soţul, a fost o moarte stupidă. Medicii anterior nu o dată i-au salvat viaţa, îngrijindu-l încontinuu în spitale, sanatorii, dar soarta a decis să se stingă în urma unui accident. Nu vreau să fiu rea cu unele persoane, însă nu voi uita niciodată cine i-a apropiat moartea. Primul infarct Grigore l-a avut după ce a citit un articol scris în ziarul de buzunar a lui Iurie Roşca. I s-a întâmplat când a citit aberaţiile că Vieru ar fi vrut să-l împuşte pe Roşca şi că ar fi spion român. Grigore se întreba cu durere în piept, cum ar putea fi spion al limbii sale materne şi al ţării sale. Era o fire de poet foarte sensibilă şi cel mai mult îl afecta neadevărul. Roşca ştia ce armă să folosească ca să-l lovească mai tare ca glontele. Al doilea infarct i l-a adus iar aberaţiile unei persoane josnice care scria la comandă. Îl rugam să nu citească această presă, iar el continua să cumpere si să citească ziarele, ca să ştie ce se mai scrie despre el. Era batjocorit mult în presa guvernamentală de atunci şi a aliaţilor comuniştilor. Inima poetului cu greu rezista acestor provocări neruşinate. După al doilea infarct a fost nevoie de a interveni cu 5 stenturi ca inima să funcţioneze normal. Medicii mi-au spus că al treilea infarct nu există şi orice accident îi poate deveni fatal. Aşa şi s-a întâmplat. Inima lui Grigore n- a rezistat accidentului. Medicii din România mi-au propus ajutorul lor, însă nu-mi puteau garanta nimic. Au spus că poate muri oricând, când va fi urcat în avion, în timpul zborului sau la coborâre şi am hotărât să nu-l chinui. Am plâns mult la căpătâiul lui, când era în comă, şi mă rugam să-l mai binecuvânteze Dumnezeu cu câţiva ani de viaţă. [ - Anul 2009 ar fi trebuit să devină pentru Dumneavoastră un an al mai multor împliniri. Urma să sărbătoriţi şi nunta de aur...] - Este adevărat, la 8 iunie 2009 urma să marcăm 50 de ani de căsătorie. Dar n-a fost să fie. Acum am un singur scop – să-i păstrezi cu sfinţenie tezaurul pe care l-a lăsat poporului român. La aniversarea a 70-a am încercat să-l bucur cu o carte şi am rugat colegii lui Grigore, prietenii lui, să scrie câte ceva despre el, să-şi amintească din întâmplările interesante pe care le-au trăit împreună. Astfel a apărut cartea „Un discipol al lui Orfeu”, pe coperta căreia am pus portretul făcut de talentata pictoriţă Valentina Rusu-Ciobanu. Textul de pe ultima copertă l-am luat din prefaţa pe care a făcut-o Marin Sorescu la cartea lui Grigore „Izvorul şi clipa”, apărută în ediţia „Cele mai frumoase poezii”, din 1981, la Bucureşti. De fapt, acest text m-a inspirat pentru titlul pe care l-am ales. Ca o binecuvântare, primul text din cartea „Un discipol al lui Orfeu” a fost scris de Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, care îl numea „fratele Grigorică”. Următoarele texte au fost puse în ordinea alfabetică după numele autorilor. Cartea înserează mărturii şi poezii ale lui Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Petru Cărare, Arhip Cibotaru, Alexei Marinat, Constantin Tănase şi alţii. Lui Grigore i-a plăcut foarte mult acest dar al meu şi unele mărturii le-a inclus în ultima lui carte „Taina care mă apără”. Acum vreau să editezi o culegere asemănătoare, în care va fi inclus tot ce a fost scris despre Vieru după moartea lui, dar şi textele care au venit după apariţia primei culegeri. De exemplu, amintirile şi mesajele lui Victor Ciutac, colegul lui de şcoală, Adrian Păunescu, prietenul lui şi alţii. Atunci i-am promis că la aniversarea a 75-a voi reedita cartea şi o voi completa. Este de datoria mea să-i păstrezi memoria şi să fac tot posibilul ca opera lui Grigore Vieru şi personalitatea lui să fie păstrate pentru generaţii. [ - Cred că multe din ceea ce aţi făcut după moartea poetului era făcut cu măsurătoarea lui…] - Exact. Când a trebuit să-l duc pentru ultima dată la biserică, l-am dus acolo unde ne duceam împreună, pe când era în viaţă, la Sfânta Teodora de la Sihla, deşi ni s-a propus Catedrala Naşterii Maicii Domnului. Întruna mă gândesc, iar fi plăcut oare lui Grigore ce fac sau nu. Permanent iau în consideraţie gusturile lui. Nu-i plăcea culoarea neagră. Prefera culorile albastră şi albă. Purta mai mult cămaşe albe. Chiar şi scurta de iarnă era de o culoare gri-albuie şi nicidecum nu vroia să se despartă de ea. [ - Este firesc să vă fi apăsat amintirile în perioada aceasta şi sunt sigură că aţi avut parte şi de cele mai frumoase clipe trăite împreună cu domnul Vieru. Cum e să fii soţie de poet şi să-ţi fie spuse cele mai frumoase cuvinte de dragoste?] - Da, am fost răsfăţată. Mi-a dedicat versuri şi cărţi. Când ne-am cunoscut, Grigore scria doar versuri pentru copii. La o săptămână după ce ne-am cunoscut mi-a adus un ziar cu o poezie pe care mi-a dedicat-o - „Copii, eu nu mai sunt acasă”. Cartea „Numele tău” a fost prima carte de succes cu poezii de dragoste pentru maturi. Multe poezii din această culegere au fost inspirate din iubirea noastră. Eram foarte îndrăgostiţi unul de altul, zburam pe aripile vântului, visam, ne înţelegeam din priviri. Pe inelele noastre de logodnă ne-am scris numele – pe al meu era zugrăvit „Grigoraş 8 iunie 1959”, iar pe al lui „Raisa 8 iunie 1959” şi cred că acel lucru l-a impresionat mult şi l-a inspirat să scrie poeziile „Inelul cu numele tău” şi „Joc de familie”. A scris multe poezii de dragoste. L-am iubit mult şi acest sentiment va rămâne până la moarte şi dincolo de ea. [ - Cu siguranţă, Grigore Vieru este considerat cel mai mare poet al contemporaneităţii în spaţiul limbii române şi păstrarea memoriei lui depinde în mare măsură de eforturile Dumneavoastră. Multe din idealurile, doleanţele poetului pot fi împărtăşite cu cei care îl apreciază înalt şi îi iubesc opera …] - După înmormântare mi-am dat seama că păstrarea memoriei lui Grigore depinde în mare parte de mine. În primele 40 de zile sufletul lui era încă în casă şi îl simţeam mereu. Odată, m-am trezit brusc la 4 dimineaţa şi în gând mi-au venit nişte distihuri. Mi-am dat seama că era stilul lui Vieru şi am luat un pix şi le-am scris: „Pe boltă stele cât zile,/hei, ce faceţi fără mine?”, „Caut casa cea frumoasă,/greu de nimerit acasă.”, „Nu mai ştiu ce e cu mine,/vreau la tine, vreau la tine.”, „Zile scurte, zile scurte,/ astea-s, n-am avut mai multe…” Atunci am înţeles că am responsabilitate enormă faţă de Grigore. Chiar la înmormântare s-a apropiat de mine Iuliana Gorea-Costin, împreună cu ministrul culturii al României, şi mi-a propus să organizăm un concert de comemorare la Bucureşti. M-am bucurat mult că pot realiza una din dorinţele pe care le-a avut. [ - Cum s-a întâmplat că cele mai multe evenimente de comemorare au avut loc în România şi nu la baştina poetului – concertul de comemorare, descoperiri de busturi, denumiri de străzi şi altele?] - Cei care l-au iubit mult şi i-au apreciat opera au organizat multe evenimente importante. Colaboratorii Bibliotecii Naţionale au fost iniţiatorii Salonului Internaţional de carte „Grigore Vieru”, Uniunea Scriitorilor a desfăşurat la Chişinău şi Iaşi Festivalul Internaţional de poezie „Grigore Vieru”. Însă denumirea străzilor, ridicarea monumentelor este competenţa statului. În Iaşi şi Alba Iulia, de Ziua naţională a României, au fost deja inaugurate busturile poetului şi redenumite străzile, la care am participat eu şi fiul Călin. La Bucureşti, în incinta bibliotecii „Mihail Sadoveanu” s-a deschis Centrul cultural „Grigore Vieru”. M-au telefonat sute de persoane care mi-au transmis condoleanţe şi s-au oferit să facă ceva pentru păstrarea memoriei lui Vieru. Preşedintele diasporei românilor din Spania, Florin Bojor, m-a invitat, în martie 2009, la Barcelona pentru deschiderea Centrului cultural român „Grigore Vieru”. Pe 14 februarie, de ziua poetului, voi pleca în Italia, Veneţia, la lansarea cărţii bilingve, în română şi italiană, a lui Grigore Vieru „Făgăduindu-mă iubirii”, traducerea este făcută de o basarabeancă ce s-a stabilit acolo cu traiul, Olga Irmiciuc. [ - Îndată după moartea poetului, Consiliul municipal Chişinău s-a oferit să redenumească şi o stradă din capitală, însă intenţia a rămas la nivel de vorbe, de ce?] - De fapt, au intrat cu toţii în impas când au discutat care stradă s-o redenumească. Mi-ar fi plăcut şi bulevardul Renaşterii, chiar mă gândeam că într-o parte din clădirea fostului cinematograf „Moscova”, pe lângă teatrul „Eugen Ionescu”, ar fi putut exista şi Centrul de cultură „Grigore Vieru”. Însă prea mulţi se zbat pentru acel sediu şi nu ştiu dacă le pasă atât de mult de Vieru acelor persoane. [ - Se discută şi redenumirea străzii Puşkin. Ce spuneţi de această propunere?] - Mi-ar plăcea ca una din străzile principale să-i poarte numele, însă nu ştiu dacă ar fi fost de acord Grigore. Pe acestă stradă urmele lui Vieru şi acuma sunt proaspete. Pe aici foarte des trecea pragul redacţiilor din Casa Presei şi a fost oaspete drag la Palatul Naţional, deseori vizita librăriile de pe această stradă, la liceul „Gheorge Asachi” au învăţat copii noştri şi de când s-a deschis biserica Sfânta Teodora de la Sihla, se ducea duminicile să se roage. Însă până se va lua vre-o decizie privind redenumirea străzii, deja s-a hotărât ca în ziua lui de naştere, să fie instalat bustul poetului pe Aleea Clasicilor lângă bustul lui Liviu Rebreanu. Ieri a fost ales modelul bustului care va fi turnat din bronz şi instalat pe Aleea Clasicilor. [ - Ce evenimente de omagiere a poetului vor mai avea loc?] - Pe 18 ianuarie se va împlini un an de la trecerea lui în nefiinţă. În această zi la mormântul poetului va avea loc un parastas de pomenire, iar mai târziu şi o masă de pomenire. În ajun, sâmbătă, pe 16 ianuarie, la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla voi face ridicarea de un an. Iar pe 10-11 februarie, în ajunul zilei de naştere a lui Grigore Vieru, voi organiza la Chişinău împreună cu Ministerul Culturii un concert mare pe care poetul şi l-a dorit la 75 de ani. Banii acumulaţi din vânzarea biletelor vor fi direcţionaţi spre acopereirea cheltuielilor pentru ridicarea monumentului lui Grigore Vieru la mormântul poetului. În primăvara aceasta trebuie să mai îndeplinesc încă o dorinţă a lui Grigore – să o aducem la Chişinău şi s-o înmormântăm pe mama poetului lângă el. Cu sprijinul Ministerului Culturii vom reface şi casa părintească a poetului din satul Pererita, raionul Briceni, în muzeul „Grigore Vieru”. Vom repara şi restabili casa aşa cum a fost ea cândva. Vom scoate chiar şi ardezia şi o vom înlocui cu şindrilă. …După o jumătate de an de la moartea lui Grigore, m-am întâlnit cu o prietenă de-a noastră din România, Maria Timuc, tot poetă, care stătea la îndoială să-mi spună sau nu nişte lucruri pe care nu era sigură că le voi înţelege corect. A spus că s-a pomenit scriind numele lui Vieru pe o pagină curată „Grigore...”. Apoi a urmat „... spune-i Raisei că eu mă simt bine aici, m-a întâlnit Tudor (soţul verişoarei poetului) şi mai spune-i că în casa de la ţară pe perete era un covor ţesut din lână, iar în mijlocul covorului era un cui pe care atârna un tablou...”. Cred că era vorba despre o ramă cu multe fotografii de familie, cum se obişnuia cândva. Eu am crezut-o şi ştiu că era un semn de la Grigore. Acum nu mai sunt acele covoare, mama lui le-a vândut în timpurile grele de foamete, nu ştiam de acest covor, dar am să caut un covor ţesut din lână din regiunea respectivă şi voi restabili interiorul. Ţin minte soba care a fost distrusă şi o vom reface, blidarul. Tavanul casei a rămas intact, aşa cum a fost zugrăvit cu mâinile mamei, n-am permis acoperirea lui cu altă zugrăveală, aşa că ştiu ce am de făcut. [ - În Chişinău intenţionaţi să deschideţi un muzeu în memoria poetului?] - Neapărat. În Centrul de cultură „Grigore Vieru” despre care am vorbit mai devreme, aş fi vrut să deschid o bibliotecă, un muzeu şi o sală de recitaluri: fie de poezie, fie de cântece. [ - Aţi avut un an greu, plin de griji şi emoţii, totuşi, vă întreb, aţi reuşit să ajungeţi la arhiva poetului, poate aţi găsit ceva despre care nu se cunoaştea nimic?] - Cu părere de rău, încă nu am reuşit, dar voi lucra şi cu arhiva. Vreau să public aparte poeziile poetului, aforismele, dialogurile, publicistica. Oficialii de la Academia de Ştiinţe au spus că intenţionează să editeze opera Omnia a lui Vieru. Aş mai vrea să lansez şi un album cu muzica lui Grigore, el are multe cântece, inclusiv colinde, la care a scris nu numai versul, dar şi muzica. [ - Să vă ajute Dumnezeu să reuşiţi, ca memoria poetului să rămână veşnic vie.] [Pentru conformitate – Angela Chisnencu]