[Interviu Info-Prim Neo din ciclul „Moldova-20! Încotro?”, cu jurnalistul Igor Guzun, autorul blogului „aiciscriu.eu”]
[ – Care este primul lucru care vă trece prin minte când auziţi numele Republica Moldova?]
– Când mă gândesc la numele M O L D O V A, îmi place mai mult DO, mai puţin – МОL (Л) şi deloc – VA. Pentru că fiecare dintre cele trei silabe care compun numele Moldovei exprimă ceea ce ni s-a întâmplat fiecăruia în parte şi ţării împreună în ultimii 20 de ani.
Atunci când o trupă rock a descoperit că Ziua Naţională a României, scrisă în cifre, este numărul de telefon al apelului de urgenţă: 112 (01.12), care se potriveşte pentru un popor mereu în stare de urgenţă, m-am gândit că şi numele Moldovei ascunde un mare adevăr despre noi.
Îmi place silaba DO din cuvântul „Moldova”, mai întâi, pentru că sugerează muzicalitate, oricum am cânta Mol-do-va – cu do de sus sau cu do de jos. Apoi – pentru că exprimă, în engleză, cel mai important verb de acţiune: „to do” – a face. În Mol-DO-va am făcut atâtea, facem multe, am putea face altele, însă mai eficace şi mai raţional ca până acum.
Silaba МОЛ din numele Moldovei, dacă o rostim în rusă, înseamnă „chipurile”, „cică”, „ca şi cum”. „Chipurile, în Moldova se poate trăi”. „Cică, Moldova avansează…”. „Ca şi cum justiţia în Moldova face dreptate omului simplu”. Iată de ce silaba МОЛ, spre deosebire de silaba DO, îmi place mai puţin în МОЛ-DO-VA.
Şi nu-mi place deloc acest VA, care ţine de un viitor incert: „MOL-DO-VA-fi-bine”. Iar dacă rostim acest VA! în franceză, o facem cu sensul interjecţiilor: „fie!”, „fie aşa!”, „accept!”.
Acum, când avem în faţă câteva sensuri pentru fiecare dintre silabele care compun MOL-DO-VA, accept că fiecare dintre noi poate afirma că el este Moldova: „I - A M - O L D O V A”. Pentru că fiecare, probabil, îşi poate asuma, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi silaba DO – a face, şi silaba МОЛ – a se face că face bine, şi silaba VA – cu promisiunea că va face bine.
Iată de ce evoluţia ţării din 1991 până în 2011 o văd ca pe un timp în care reuşitele sunt ale noastre, ale tuturora, iar neîmplinirile sunt personale şi se datorează fiecăruia în parte.
[ – Credeţi că Moldova a ajuns în aceşti 20 de ani acolo unde trebuia să ajungă?]
– Cred că în aceste două decenii oamenii din Moldova au ajuns mult mai departe decât a ajuns Republica Moldova şi nu rămâne decât ca ei să tragă după sine ţara. Şi mai cred că atunci când spunem, îndreptăţiţi, că Moldova nu a ajuns unde trebuia să ajungă, ne lipseşte răbdarea proverbială şi este firesc: o viaţă de om e prea scurtă pentru atâtea aşteptări. Iar atunci când afirmăm, tot pe bună dreptate, că, dimpotrivă, am reuşit atâtea, exagerăm de fapt – întotdeauna este loc de mai bine. Şi exemplul unor ţări cu care ne-ar plăcea să fim comparaţi sau în care ne-am dori să trăim demonstrează asta.
[ – În opinia dvs. cine sunt oamenii care au lăsat urme adânci în istoria Republicii Moldova după independenţă?]
– Unii dintre aceştia s-au aflat pe primele pagini de ziare, alţii, mai nou, sunt în News Alerts sau Breaking News la televiziuni. O parte sunt deja în manualele de istorie, iar altă parte sunt în altă parte. Mulţi dintre toţi aceştia chiar au influenţat mersul, de-mersul sau întârzierea lucrurilor în Republica Moldova. Vreau însă să omagiez în acest interviu aniversar oamenii care, în toţi aceşti cel puţin douăzeci de ani, au făcut lucruri bune în ţară şi pentru ţară şi care, din păcate, nu au ajuns în ştiri din simplul motiv că nu au făcut lucruri rele.
[ – Ce vă inspiră când scrieţi un subiect pe blog?]
– Oamenii şi cuvintele. Şi nu că mă inspiră, ci pur şi simplu, dacă nu le scriu, ele nu mă lasă să fac alte lucruri uneori mai importante, alteori mai necesare decât scrisul. Asta-i povestea din spatele blogului meu. Iar una dintre motivaţii o reprezintă şi ecourile, de multe ori entuziasmate, pe care scrisul meu le are din partea celor care citesc. La un mesaj pe care l-am adresat Antoniţei Fonari (lider ONG, n.r), ea mi-a răspuns: „Mulţumesc, Stăpânul Cuvintelor!”. Deci, aleg să continui în stilul lui Eminescu: „Iar noi blogului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.
[ – În ce măsură mesajele pe care le postaţi pe blog au tangenţă cu persoanele din prim-planul vieţii publice?]
– Încerc să fac astfel ca să nu aibă prea mult. Cel puţin acum. Pentru că, dacă aş scrie mai mult despre persoanele din prim-planul vieţii publice, aş contribui la extinderea notorietăţii lor. Într-o lume a link-urilor, like-urilor, tag-urilor şi etichetelor, simpla menţionare a unui nume îi aduce acestuia un plus de popularitate.
Atunci când oamenii din media sau din on-line scriu despre un om care nu le place, atunci când îl ironizează, îl critică sau îl combat, atunci când fac dezvăluiri despre el ori când îl etichetează pentru că nu are rezultate, îi adaugă acestuia notorietate şi îl transformă în subiect de discuţie, în fenomen. Îi schimbă destinul în bine printr-un link. „Eu nu pot face cadou cărţile pe care le scriu, pentru că, atunci când merg la un cizmar sau la un magazin de încălţăminte, nimeni nu-mi dăruieşte o pereche de pantofi. Eu cumpăr pantofii” – ceva de genul acesta spune Paulo Coelho.
La fel ca pantofii cizmarului sau producătorului de încălţăminte, la fel ca volumele lui Coelho, şi link-urile mele au un preţ. Îl putem discuta.
[ – Cum şi unde vedeţi Republica Moldova peste 20 de ani?]
– Poate întrebăm oamenii de la „Viitorul”?
{Igor Guzun este lector superior la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării la Universitatea de Stat din Moldova. Blogger, jurnalist, autor al mai multor manuale de jurnalism şi comunicare, expert în comunicare. Director „Urma Ta” - motor de comunicare.}
[Vasile Dosca, Info-Prim Neo]
