{Analiză de Victor Chirilă pentru IPN} Reintegrarea regiunii transnistrene cu un statul special în cadrul Republicii Moldova este una dintre priorităţile fundamentale ale autorităţilor constituţionale moldoveneşti. Pentru a atinge acest obiectiv, Guvernul Republicii Moldova şi-a propus să pledeze pentru retragerea forţelor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul ţării, înlocuirea forţelor de menţinere a păcii cu o misiune internaţională civilă şi soluţionarea conflictului în formatul 5+2, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării. La rândul său, administraţia secesionistă de la Tiraspol respinge ab-initio orice discuţii sau negocieri cu privire la reintegrarea regiunii transnistrene cu un statul special în cadrul Republicii Moldova. Transferul de putere produs în regiune în decembrie 2011, nu a schimbat nimic în acest sens. Noul lider transnistrean Evghenii Şevciuk respinge, la fel de intransigent, idea reintegrării ca şi predecesorul său Igor Smirnov. Însă, spre deosebire de aceasta din urmă, Evghenii Şevciuk şi echipa sa, o fac abil, apelând la diplomaţie, dialog cu partenerii externi, valorificând noile instrumente de comunicare şi difuzare a informaţiei pe care le oferă internetul şi exploatând cu iscusinţă capacităţile societăţii civile de promovare /inoculare a argumentelor, opiniilor şi intereselor regiunii transnistrene în capitalele occidentale etc. Autorităţile moldovene speră că integrarea europeană va spori atractivitatea Republicii Moldova pentru cetăţenii săi din regiunea transnistreană. Speranţele lor sunt contrazise de o serie de realităţi adverse politice, economice şi sociale din regiune. Poate Republica Moldova schimba aceste realităţi? În condiţiile actuale, este aproape imposibil. Politica paşilor mici promovată de Chişinău suferă de o serie de deficienţe care o fac tot mai puţin credibilă atât pe malul stâng, cât şi pe malul drept al Nistrului. Care este soluţia? Soluţia este una singura, recâştigarea încrederii cetăţenilor noştri din regiunea transnistreană. [Pas cu Pas, dar în direcţii opuse] În 2012, Republica Moldova şi regiunea transnistreană au convenit să iniţieze politica paşilor mici de reclădire a încrederii prin soluţionarea comună a problemelor socio-economice. Noua abordare a creat un fundal prielnic pentru organizarea regulată a întâlnirilor în formatul 5+2, a favorizat acordul asupra agendei şi principiile negocierilor, a dinamizat dialogul între Guvernul Republicii Moldova şi administraţia transnistreană şi a contribuit la reluarea transportului feroviar marfar prin regiunea transnistreană. Totodată, Chişinăul şi Tiraspolul au eşuat să redeschidă podul peste Nistru de la Gura Bâcului pentru transportul local şi internaţional, situaţia şcolilor cu predarea în grafia latină din regiunea transnistreană rămâne incertă, legăturile telefonice directe nu au fost reluate, iar administraţia de la Tiraspol a reimpus taxa de 100% la „importul” unui şir de mărfuri din Republica Moldova. Acestea şi alte probleme, precum lipsa de consens cu privire recunoaşterea plăcilor transnistrene de înregistrare a vehiculelor sau deschiderea unui consulat rus la Tiraspol, au scos în vileag existenţa unor obiective contradictorii în spatele politicii paşilor mici. În viziunea autorităţilor moldoveneşti, politica paşilor mici ar urma să contribuie la dezvoltarea unei cooperări practice cu administraţia, mediul de afaceri şi societatea civilă din regiunea transnistreană, creând, astfel, premisele necesare pentru iniţierea negocierilor asupra viitorului statut special al Transnistriei în cadrul Republicii Moldova. Optica Chişinăului nu coincide, însă, cu cea a Tiraspolului, care consideră că Transnistria s-a realizat ca entitate politică distinctă, iar acum trebuie să-şi asigure viabilitatea economică. De altfel, liderul transnistrean Evghenii Şevciuk susţine că Transnistria are deja un statut, doar ca acestuia, deocamdată, îi lipseşte recunoaşterea internaţională. Prin urmare, nu este deloc întâmplător că administraţia transnistreană insistă ca politica paşilor mici să se axeze exclusiv pe soluţionarea problemelor social-economice ale regiunii, refuzând categoric iniţierea negocierilor asupra viitorului său statut politic. În acest fel, Tiraspolul speră să normalizeze relaţiile cu Chişinăul pe baze de bună-vecinătate şi a egalităţii de drept, să scoată regiunea din izolarea economică şi politică, asigurându-i, în acest mod, un grad mai mare de simpatie şi înţelegere pe arena internaţională pentru „dreptul său la autodeterminare”. Totuşi, scopul imediat urmărit de Tiraspol este asigurarea stabilităţii şi securităţii economice a regiunii transnistrene prin reducerea maximă a controlului Republicii Moldova asupra dezvoltării relaţiilor sale economice şi comerciale externe. [Reintegrare prin Integrare Europeană: teoretic posibil, dar practic incertă] Autorităţile moldovene sunt conştiente de dificultăţile menţionate, însă, speră că ele vor fi depăşite datorită procesului de integrare europeană, care va spori atractivitatea Republicii Moldova pentru regiunea transnistreană. Ele mizează în particular pe oportunităţile şi beneficiile pe care le vor oferi Republicii Moldova Acordul de Asociere, Zona de Comerţ Liber Cuprinzătoare şi Aprofundată şi liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană (UE). Deşi, teoretic, această ipoteză este verosimilă, materializarea ei practică nu este deloc certă. Actualele realităţi politice, sociale şi economice din regiunea transnistreană contrazic optimismul oficialilor moldoveni, de exemplu: - Elita politică şi economică transnistreană, indiferent de originea etnică a reprezentanţilor săi, este prin excelenţă filorusă şi pro-eurasiatică. Nu există la Tiraspol nici un politician, nici un partid sau mişcare politică care ar promova idea integrării europene. Uniunea Vamala Rusia, Belarus şi Kazahstan şi viitoarea Uniune Eurasiatică sunt modelele integraţioniste spre care aspiră elita transnistreană şi nicidecum spre UE. - Elita transnistreană este preocupată mai presus de orice de propria securitate, protejarea privilegiilor sale şi asigurarea controlului său total asupra regiunii. În acest sens, sunt relevante resursele financiare alocate pentru domeniile apărării, menţinerii ordinii interne şi securităţii. De exemplu, în 2012, bugetul cumulativ al respectivelor domenii a constituit 549 milioane ruble transnistrene (circa 49 milioane dolari) sau 17% din bugetul total al regiunii transnistrene de 3,1 miliarde ruble transnistrene (circa 282 milioane dolari). Pentru comparaţie, în 2012 Guvernul Republicii Moldova a alocat pentru aceleaşi domenii 1,6 miliarde MDL (circa 136 milioane de dolari) sau 7% din bugetul de stat de 22 miliarde MDL (1,8 miliarde de dolari). - Armonizarea legislativă şi instituţională cu legislaţia, politicile şi sistemul instituţional din Federaţia Rusă este obiectivul existenţial al elitei politice transnistrene. Anume această armonizare, în paralel cu autoidentificarea Transnistriei ca parte a lumii ruse, îi asigură elitei transnistrene legitimitate la Moscova, sprijin politic, economic, financiar şi militar necondiţionat din parte Rusiei, fără de care nu ar putea supravieţui. - Administraţia de la Tiraspol deţine în prezent mai multe prerogative politico-instituţionale decât le oferă Republica Moldova prin proiectul său de reintegrare sau politica sa de integrare europeană. Ea are la dispoziţie şi controlează nelimitat tot instrumentarul de pârghii politice, administrative, economice şi de securitate esenţiale pentru promovarea separatismului şi prezervarea statutului său privilegiat. Integrarea europeană implică, după cum se ştie, reforme politice, economice şi sociale care ar atrage după sine transferul, difuzia sau cedarea de varii competenţe de la Tiraspol către Chişinău sau Bruxelles. Analizată din această perspectivă, devine cât se poate de clar că integrarea europeană în tandem cu Republica Moldova este mai degrabă un pericol existenţial la adresa actualei elite transnistrene. - Republica Moldova nu are în regiunea transnistreană nici un partener real, care ar milita pentru reintegrarea ţării şi integrarea europeană. Deşi moldovenii constituie o treime din populaţia regiunii, iar 250 mii de locuitori ai regiunii au cetăţenia Republicii Moldova, Chişinăul nu a întreprins nimic pentru a-i convinge să susţină politica sa de reintegrare şi aspiraţiile sale europene. Mai rău decât atât, ei sunt demoralizaţi, indiferenţi sau ghidaţi de asociaţii şi persoane care susţin separatismul şi promovează existenţa unei identităţii sau naţiuni transnistrene. - Câştigarea alegerilor din decembrie 2011, în condiţiile existenţei de alternative şi competiţie politică, a oferit actualului lider transnistrean Evghenii Şevciuk şi echipei sale credibilitatea reprezentativă în ochii partenerilor occidentali. Expresia practică a acestei realităţi sunt vizitele tot mai frecvente la Tiraspolul ale oficialilor europeni. Din ianuarie 2012 şi până în prezent, Transnistria a fost vizitată oficial sau neoficial de Jean-Claude Mignon, Preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Lamberto Zannier, Secretarul general al OSCE, Knut Vollebaek, Înaltul Comisar al OSCE pentru minorităţile naţionale, Lucinda Creighton, Ministrul de Stat pentru Afaceri Europene al Irlandei, Carl Bildt, Ministrul de Externe al Suediei, Radoslaw Sikorski, Ministrul de Externe al Poloniei. În acelaşi timp, întâlnirile diplomaţilor europeni cu reprezentanţii administraţiei transnistrene a devenit un lucru obişnuit. Aceasta schimbare de atitudine din partea mai multor state şi organizaţii europene, inspiră încredere elitei transnistrene că recunoaşterea Transnistriei ca entitate politică separată este un obiectiv realizabil, este nevoie doar de puţină răbdare şi persistenţă. Speranţele lor nu sunt fără temei. Repetarea unor alegeri asemănătoare în viitor ar putea duce la transformarea treptată a credibilităţii reprezentative în legitimitatea reprezentativă, nu doar a liderului, dar a întregului sistem juridic, politic şi administrativ construit în regiune, iar acest fapt va face practic inevitabilă, inclusiv, recunoaşterea ulterioară a statutului existent al regiunii transnistrene. De altfel, întâmplător sau nu, dar concluziile şi recomandările făcute de recentul raport al Misiunii OSCE „şcolile cu predare în grafie latină, administrate de Moldova, în Transnistria”, precum şi de raportul elaborat de Thomas Hammarberg, expert ONU pentru drepturile omului, cu privire la respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, pornesc de la constatarea şi acceptarea de facto a realităţilor instituţionale din regiune în domeniile vizate de ele. - Comunitatea economică transnistreană, deşi profită de aproape cinci ani de privilegiile comerciale autonome pe care le oferă UE Republicii Moldova, nu a devenit o susţinătoare /promotoare activă a participării regiunii transnistrene la crearea zonei de comerţ liber aprofundate şi cuprinzătoare cu UE. Dimpotrivă, ea este dominată şi controlată în mare parte de capitalul rusesc care a privatizat întreprinderile strategice ale industriei transnistrene, precum Combinatul metalurgic de la Râbniţa, deţinută de corporaţia rusă Metalloinvest, Centrala hidroelectrică moldovenească de la Cuciurgan, care aparţine Inter RAO EES, Fabrica de ciment de la Râbniţa, cumpărată tot de Inter RAO EES, Uzina de maşini şi construcţii (Mashinostroitelny Zavod) de la Bender, preluată de corporaţia rusă Salyut, Fabrica de pompe de la Râbniţa şi Uzina Moldavkabeli de la Bender. - Stabilitatea şi viabilitatea Transnistriei ca entitatea politică separată, inclusiv protejarea privilegiilor elitei locale, sunt dependente în totalitate de susţinerea politica, economică şi financiară acordată de Federaţia Rusă. În ultimii cinci ani, Moscova a acordat Transnistriei asistenţă financiară, în formă de granturi nerambursabile sau acumularea datoriilor pentru gazele naturale consumate, în valoare de 2,29 miliarde dolari sau 4580 dolari pe cap de locuitor din regiune. Pentru comparaţie, în aceiaşi perioadă, UE a alocat Republici Moldova asistenţă financiară de aproximativ 600 milioane dolari sau aproximativ 164 dolari pe cap de locuitor. Începând cu 2008, datoria regiunii transnistrene pentru gazele naturale importate din Rusia s-a majorat cu peste 2,2 miliarde dolari, atingând cifra totală de 3,7 miliarde dolari. Acest lucru se întâmplă, desigur, cu îngăduinţa tacită a autorităţilor ruse. În plus, sub paravanul asistenţei umanitare, Rusia acordă regulat regiunii transnistrene suport financiar direct. Începând cu anul 2008, Moscova a transferat în regiune peste 90 milioane dolari sau 180 de dolari pe cap de locuitor. Doar în 2012, administraţia transnistreană a recepţionat două tranşe de granturi în valoare de peste 30 milioane de dolari, plus 30 de milioane de dolari pentru completarea rezervelor valutare ale băncii centrale de la Tiraspol. Aproximativ 136 mii de pensionari transnistreni primesc lunar din partea Guvernului rus un adaos la pensie în valoare de 15 dolari. Rusia este principalul partener economic şi comercial al regiunii transnistrene. În 2012, comerţul exterior al regiunii cu Federaţia Rusă a atins cifra de 1 066 358 595 dolari, ceea ce constituie 42% din volumul total al importurilor şi exporturilor efectuate de agenţii economici transnistreni pe parcursul anului trecut. În aceeaşi perioadă, comerţul exterior al regiunii transnistrene cu statele membre ale UE plus Croaţia a constituit 483 408 173 dolari sau 26.8% din volumul total. Atâta timp cât aceste realităţi vor persistă, este puţin probabil că integrarea europeană a Republicii Moldova să aibă vreun impact simţitor asupra regiunii transnistrene. Actualmente, clasa politică şi autorităţile moldovene nu sunt pregătite să facă faţă acestor provocări, ele nu au nici viziune comună, nici susţinerea politică, nici resurse, nici pârghii de acţiune în regiune, iar politica paşilor mici nu este în măsură să se ridice la nivelul unei politici credibile şi atractive de reintegrare a ţării din mai multe considerente: - Administraţia de la Tiraspolul a reuşit să limiteze politica paşilor mici doar la „promovarea încrederii” între prim-ministrul Republicii Moldova Vladimir Filat şi liderul transnistrean Evghenii Şevciuk, deşi nici aceasta nu mai e sigură acum. În acelaşi timp, Tiraspolul a redus la minim implicarea autorităţilor locale şi comunităţii de afaceri, iar societatea civilă transnistreană este supusă unei monitorizări stricte de către structurile de securitate ale noii administraţii. - Agenda politicii paşilor mici a fost redusă de Tiraspol şi Moscova la soluţionarea selectivă a unor probleme economice esenţiale, în primul rând, pentru asigurarea securităţii şi independenţei economice a elitei şi regiunii transnistrene faţă de Chişinău. În acelaşi timp, Tiraspolul refuza abordarea chestiunilor politice, de securitate şi de respectare a drepturilor omului în regiune. - Politica paşilor mici, promovată aproape exclusiv de prim-ministrul Filat şi partidul său, PLDM, nu se mai bucură de susţinerea necondiţionată a partidelor pro-europene, Partidul Democrat şi Partidul Liberal. În ultimele şase luni, atât Marian Lupu, Preşedintele Parlamentului şi liderul Partidului Democrat, cât şi Mihai Ghimpu, liderul Partidului Liberal, au criticat voalat sau deschis rezultatele politicii paşilor mici, promovată de Guvern. În opinia şefului Legislativului de la Chişinău, Moldova nu a înregistrat progrese în procesul de rezolvare a conflictului, iar la moment se bate pasul pe loc în cadrul formatului 5+2. La rândul său, liderul liberal susţine că toate acţiunile întreprinse până în prezent de prim-ministrul Vlad Filat nu au făcut decât sa-l prezinte pe Evghenii Şevciuk ca pe un lider important în sud-estul Europei, iar încercările Guvernului şi ale partenerilor europeni au adus foloase doar Rusiei şi prejudicii financiare Republicii Moldova. - Chişinăul nu are un plan de acţiuni pe termen scurt şi mediu, care să ghideze ministerele în procesul de implementare a politicii paşilor mici. Mai mult decât atât, în lipsa unor analize actualizate, ministerele sunt rupte de realităţile sectoriale din regiunea transnistreană. În aceste condiţii, majoritatea lor au un comportament reactiv, fără viziune şi iniţiativă, în dialogul sectorial cu administraţia transnistreană. - Resursele financiare alocate de Chişinău şi UE pentru realizarea politicii paşilor mici sunt infime în comparaţie cu asistenţa financiară şi economică rusă de zeci de milioane de dolari recepţionată anual de Tiraspol. În ultimii patru ani, Guvernul Republicii Moldova a alocat anual aproximativ 800 mii dolari (10 milioane MDL) pentru activităţile de reintegrare implementate, exclusiv, în localităţile din Zona de Securitate aflate sub autoritatea Chişinăului. La rândul lor, UE şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) au acordat 13 milioane de euro pentru promovarea măsurilor de consolidare a încrederii între ambele maluri ale Nistrului în perioada 2011-2013, o bună parte a cărora vor fi valorificaţi pe malul drept al Nistrului. - Politica paşilor mici nu este sprijinită de o strategie de informare şi comunicare constantă cu cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului. Ca rezultat, şi unii, şi alţii sunt apatici faţă de idea reintegrării şi cunosc foarte puţin, practic, deloc, despre statutul special pe care-l oferă Republica Moldova regiunii transnistrene. Conform Barometrelor de Opinie Publică, realizate periodic de Institutul de Politici Publice de la Chişinău, doar un procent din cetăţenii moldoveni de pe malul drept al Nistrului consideră soluţionarea conflictului transnistrean o prioritate majora a statului. - Biroul pentru reintegrare din cadrul Cancelariei de Stat nu dispune de capacităţile instituţionale, tehnice şi financiare necesare pentru îndeplinirea eficientă a misiunii şi funcţiilor sale. Conform regulamentului de organizare, Biroul este responsabil de implementarea politicii Guvernului de reintegrare teritorială, politică, economică şi socială a Republicii Moldova; de desfăşurarea consultărilor şi negocierilor pentru soluţionarea diferendului transnistrean; de elaborarea cadrului legislativ dictat de implementarea politicii de reintegrare; de coordonarea activitatăţii autorităţilor administraţiei publice în vederea realizării politicilor de reintegrare; elaborează şi promovează politica de întărire a încrederii şi securităţii; coordonează activitatea grupurilor de lucru sectoriale; monitorizează evoluţia situaţiei din Zona de Securitate, precum şi activitatea mecanismelor de pacificare etc. Pentru îndeplinirea acestor sarcini, Biroul dispune oficial de un staff de 20 de unităţi, în realitate activează doar zece persoane, o treime din care sunt tineri angajaţi. În plus, aceasta nu are un buget autonom, iar acesta este la latitudinea Cancelariei de Stat. Pentru comparaţie, Nina Ştanski, reprezentanta Tiraspolului la masa de negocieri, are în subordine 80 de angajaţi, beneficiind în anul 2012 de un buget de circa 850 mii dolari, dintre care 500 mii dolari pentru aparatul intern şi aproximativ 350 mii dolari pentru activitatea internaţională. În primul trimestru al anului curent, dna Ştanski are la dispoziţia sa un buget de două ori mai mare, decât în perioada respectivă a anului 2012. Astfel, dacă în primul trimestru al anului 2012 bugetul a fost de 295941 ruble transnistrene (circa 26 mii dolari), în primul trimestru al anului 2013, acesta reprezintă 603372 ruble transnistrene (circa 54 mii dolari). De asemenea, Biroul pentru reintegrare nu dispune de o politică de reintegrare teritorială, politică, economică şi socială a ţării pe care să o pună în practică împreună cu instituţiile de resort. O astfel de politică ar trebui să fixeze clar obiectivele generale şi sectoriale pe termen mediu şi lung, să definească mecanismele de implementare şi coordonare, să stabilească capacităţile instituţionale şi resursele de finanţare, să traseze responsabilităţile şi planurile de acţiuni pentru fiecare minister şi domeniu în parte. Biroul pentru reintegrare nu are nici resurse umane, nici de expertiza sectorială necesară pentru elaborarea şi implementarea unei astfel de politici multidimensionale de reintegrare, care ar trebui să fie concepută, în mod cert, de un grup interinstituţional (guvern, ministere, parlament, preşedinţie) cu participarea societăţii civile şi asistenţa experţilor internaţionali. În plus, Biroul este lipsit de o strategie de informare şi comunicare, iar capacităţile sale interne disponibile pentru acest domeniu sunt infime, doar un singur angajat în cadrul secţiei relaţii cu publicul. [Concluzii şi recomandări] Elita politică şi economică transnistreană este preocupată, în primul rând, de propria sa securitate şi protejarea actualilor sale privilegii politice şi economice. Status quo-ul actual, sponsorizat politic, financiar şi militar de Federaţia Rusă, îi asigură condiţiile optime pentru apărarea intereselor sale şi supravieţuirea separatismului. În schimb, reintegrarea cu Republica Moldova, în baza unui statut special, reprezintă un risc existenţial la adresa statutului său şi, prin urmare, este respins ab-initio. Tiraspolul şi Moscova consideră că Transnistria s-a realizat ca entitate politică separată, iar în prezent trebuie să se realizeze ca entitate economică distinctă şi autosuficientă. Administraţia transnistreană condusă de Evghenii Şevciuk intenţionează să atingă acest obiectiv, inclusiv, prin politica paşilor mici de „normalizare a relaţiilor de bună vecinătate” cu Republica Moldova, ceea ce, în realitate, înseamnă asigurarea controlului său exclusiv asupra activităţii comercial-economice cu partenerii externi, excluzând autorităţile de la Chişinău. Autorităţile moldovene speră că integrarea europeană va spori atractivitatea Republicii Moldova pentru cetăţenii săi din regiunea transnistreană. Speranţele lor sunt contrazise de o serie de realităţi adverse politice, economice şi sociale din regiune. Elita transnistreană respinge procesele integraţioniste promovate de UE, precum participarea la crearea zonei de comerţ liber comprehensiv şi aprofundate cu UE, pledând, în schimb, pentru integrarea euro-asiatică şi armonizarea legislaţiei regiunii cu cea a Federaţiei Ruse, declarată vector strategic de consolidare a statalităţii transnistrene. Recent, Institutul de Cercetări Strategice de la Moscova s-a angajat să asiste administraţia de la Tiraspol în vederea elaborării unei strategii de integrare euro-asiatică. Poate Republica Moldova schimba aceste realităţi? În condiţiile actuale, este aproape imposibil. Politica paşilor mici, promovată de Chişinău, suferă de o serie de deficienţe care o fac tot mai puţin credibilă atât pe malul stâng, cât şi pe malul drept al Nistrului, cum ar fi: lipsa unei politici conceptualizate şi a unui plan de acţiuni pe termen scurt şi mediu; susţinere politică limitată; resurse financiare infime; lipsa unei strategii de informare şi comunicare; şi capacităţi instituţionale de coordonare şi implementare reduse. Care este soluţia? Soluţia este una singura, recâştigarea încrederii cetăţenilor noştri din regiunea transnistreană. Politica paşilor mici, în forma ei actuală, este incapabilă şi insuficientă pentru a realiza acest deziderat. Aceasta se axează aproape exclusiv pe dialogul, negocierile şi interacţiunea cu administraţia centrală de la Tiraspol, iar comunicarea cu cetăţenii simpli, comunitatea de afaceri şi societatea civilă din regiunea transnistreană este controlată sau redusă la minim de aceeaşi administraţie. Având în vedere realităţile descrise mai sus, se impune elaborarea unei ample politici de reintegrare a ţării pe termen lung care ar cuprinde toate domeniile de activitate şi ar fi destinată susţinerii cetăţenilor simpli, comunităţii de afaceri, lumii culturale, lumii academice şi societăţii civile. Aceasta politică trebuie să aibă o abordare pro-activă şi să fie implementată în paralel cu negocierile politice în formatul 5+2, urmând să realizeze următoarele obiective: - să angajeze toate instituţiile statului, cele mai importante resurse mass-media, comunitatea de afaceri şi societatea civilă într-un efort comun, constant şi coordonat de comunicare/cooperare cu cetăţenii noştri din stânga Nistrului; - să echipeze Guvernul moldovean cu instrumente credibile de apărare a intereselor cetăţenilor noştri, precum şi de proiectare a influenţei şi a mesajelor sale în regiunea transnistreană; - să identifice stimulentele şi resursele economice, comerciale, financiare şi fiscale optime pentru încurajarea comunităţii de afaceri din regiune să susţină participarea regiunii transnistrene la zona de comerţ liber aprofundată şi cuprinzătoare cu UE; - să creeze un Fond Naţional de Reintegrare resursele cărora vor fi destinate pentru susţinerea în regiunea transnistreană a paturilor social vulnerabile, comunităţii de afaceri, lumii academice, studenţilor, jurnaliştilor, societăţii civile, etc..; - să stabilească punţi independente de comunicare multidimensională cu societatea din regiunea transnistreană. Sunt capabile autorităţile moldovene să elaboreze o astfel de politică? Au ele viziune şi voinţă politică să facă acest lucru? Acestea sunt întrebări cheie la care nu există un răspuns cert. [Victor Chirilă, director executiv, Asociaţia pentru Politică Externă, pentru Info-Prim Neo] {Chişinău,4 martie 2013}