Op-Ed
	Cu cât mai mult partide politice discreditate vor vorbi despre integrarea europeană, cu atât mai multă repugnanță față de UE va fi generată în societate, inclusiv printre cetățenii care, în mod tradițional, se opun vectorului ruso-euroasiatic...
Dionis Cenuşa

Înființarea unei platforme naționale pentru integrare europeană, care să adune forțele politice pro-europene, constituie o idee bună și necesară, dar cu o componentă de risc extrem de înaltă având în vedere imprevizibilitatea și inconsistența actorilor politici din Moldova.

Din punct de vedere politic, lipsesc lideri consacrați demersului european ce ar promova necondiționat întregul set de valori europene (incluzând drepturile omului) chiar și cu riscul de a fi taxați dur de către electorat. Totodată, nu există unitate în interiorul forțelor politice de orientare vestică. Acestea se află pe baricade opuse, urmărind mai întâi scopul distrugerii politice reciproce după care realizarea intereselor naționale. Mai mult ca atât, pe dimensiunea sociologică se constată o puternică discordanță în opțiunile geopolitice ale cetățenilor, vectorul ruso-euroasiatic oscilând drept o alternativă politică acceptabilă pentru publicul larg. Aceste circumstanțe sunt totalmente neprietenoase pentru o bună funcționare a unei platforme sau parteneriat politic cu adevărat pro-european. 

Ignorând aceste aspecte, majoritatea parlamentară condusă de Partidul Democrat, inclusiv Partidul Liberal, împreună cu reprezentanții Partidului Popular European din Moldova, condusă de Iurie Leancă, au votat Declarația cu privire la Parteneriatul național în domeniul integrării europene (29 iulie 2016). Este o inițiativă inspirată din experiența statelor din Europa Centrală și de Sud-Est (România, Slovacia etc.), unde mobilizarea majorității forțelor politice a fost crucială pentru aderarea la Uniunea Europeană. Însă Moldova reprezintă cu totul altceva. Nici UE nu oferă o perspectivă europeană clară și nici țara nu se află în condiții politice și economice satisfăcătoare pentru a impune schimbarea realității geopolitice regionale, în care Balcanii de Vest fac parte din agenda extinderii, nu și țările semnatare ale Acordurilor de Asociere/DCFTA.

De la guverne pro-europene compromise la parteneriate naționale pro-europene “minoritare”

Sarcina actualei guvernări este de a ieși din izolare politică internă și externă. Fără aceasta, nicio guvernare nu se poate menține la putere. În mod ideal, legitimitatea externă și cea internă trebuie să coexiste în mod armonios pentru ca o guvernare să fie în siguranță, iar în cazuri de criză acestea pot să se complementeze. Actuala guvernare nu beneficiază de niciuna dintre cele două variante. Iar o simplă auto-proclamare ca și partid pro-european nu mai este credibilă nici pentru publicul de acasă și nici pentru cel de la Bruxelles.

Trebuie să ținem cont de faptul că europenii le-au cerut partidelor de la guvernare să nu mai abuzeze de simbolistica europeană, compromisă considerabil în ultimii 3-5 ani. Prin urmare, guvernarea este în căutarea unor noi instrumente pentru a atrage simpatii, iar parteneriatul pentru integrare europeană corespunde acestei intenții.

Este însă destul de naiv să consideri că un parteneriat, din care fac parte trei partide - PDM, PL și PPEM, primul fiind acuzat de monopolizarea puterii și capturarea instituțiilor în stat, și un grup de deputați neafiliați, poate să schimbă percepția generală, extrem de negativă, față de guvernare.

La fel, este imposibil ca alte partide parlamentare și cele din opoziție (PLDM, PAS, Platforma Civică “DA”, Dreapta etc.), orientate spre Vest, să intre în parteneriate cu guvernarea pe care o califică drept „coruptă” sau chiar „criminală”. Același tip de reticență este valabilă pentru reprezentanții societății civile.

Despre ruptura de realitate

Prevederile Parteneriatului național demonstrează că acesta corespunde foarte puțin realității. În primul rând, partidele politice, de la guvernare și din opoziție, nu sunt pregătite să pacteze de dragul unui viitor european pentru țară. Or, partidele de la guvernare și-au pierdut autoritatea, deși depun eforturi pentru a o restabili. În același timp, opoziția parlamentară este mixtă și include partide pro-ruse anti-europene, la fel ca și opoziția extra-parlamentară.

În al doilea rând, nimeni la Bruxelles nu vorbește despre viitoare extinderi. Șirul de crize prin care trece UE face ca supraviețuirea proiectului european să fie în topul priorităților și nu extinderea acesteia. Prin urmare, demersul în favoarea un calendar pentru aderarea Moldovei la UE pare neserios.

Nu în ultimul rând, prevederea din Parteneriatul național privind instituirea unei Misiuni EU-Just pentru reforma justiției din Moldova denotă o înțelegere eronată a politicilor europene. Primul EU-Just a fost lansat la solicitarea Georgiei în 2004, finalizând peste un an îndată după ce a contribuit la elaborarea strategiei pentru reformarea legislației penale georgiene. Așadar, o misiune EU-Just are, de regulă, obiective foarte punctuale și nu poate dura în timp după modelul celei EUBAM, care este funcțională din 2005 (reînnoită de patru ori până în 2017). Mai mult ca atât, UE oferă deja suficientă asistență tehnică prin consilieri și experți, în particular pentru sectorul justiției. Totodată, nimeni altcineva decât partidele de la guvernare nu dispune de instrumentele politice și instituționale necesare pentru a finaliza reforma justiției sau combaterea corupției, mai ales că au acces la asistență financiară europeană.

UE nu poate și nu trebuie în niciun caz să înlocuiască autoritățile naționale suverane, responsabile în fața alegătorilor. Devierea de la această regulă comportă riscuri pentru imaginea UE și sustenabilitatea valorilor și viziunilor pro-europene în Moldova. Cu toate acestea, UE este obligată să auditeze cu strictețe banii europeni cheltuiți în Moldova, impunând condiționalitate severă și apelând la blocarea imediată a asistenței în cazul unor abuzuri.

În loc de concluzie

Reieșind din modul cum Parteneriatul pentru integrare europeană a fost inițiat, putem constata că PPEM și majoritatea parlamentară nu și-au propus drept scop să atragă cât mai mulți actori de partea lor. Or, nu poți pretinde că e vorba de un parteneriat național, implicând doar câteva formațiuni politice (3 entități), cu sprijin public de circa 10% în sondaje. Astfel, fără alte partide de orientare pro-europeană din opoziție, inclusiv cele extra-parlamentare, dar și în absența sprijinului sectorului asociativ, parteneriatul pentru integrare europeană se rezumă la a fi unul politic minoritar și în niciun caz unul național.

Bineînțeles, retorica pro-europeană este indispensabilă pentru o țară semnatară a Acordului de Asociere/DCFTA. Dar mesajele pro-aderare la UE sunt premature atunci când o guvernare nu este capabilă să desfășoare reforme credibile pe dimensiunea justiției, deși controlează toată puterea și toate instituțiile în stat.

În mod obligatoriu, mesajele eurofile trebuie să vină de la actorii politici cu autoritate politică și morală incontestabilă. În caz contrar, simpatiile pro-europene se vor reduce în loc să se multiplice. Din aceste considerente, Parteneriatul național pentru integrare europeană pare a fi o formalitate politică inutilă, dar nu un act politic logic, asumat și realist.

În fine, cu cât mai mult partide politice discreditate vor vorbi despre integrarea europeană, cu atât mai multă repugnanță față de UE va fi generată în societate, inclusiv printre cetățenii care, în mod tradițional, se opun vectorului ruso-euroasiatic.
 

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.