Istoria zbuciumată a societății moldovenești a fost marcată de dubla tragedie a refugiaților din 1940 și 1944, atunci când soarta moldovenilor a fost decisă de către marile puteri, reprezentate de un stat agresor, fără ca aceștia să fie întrebați în vreun fel în ce țară vor să trăiască. În prezent există cel puțin două motive operative pentru abordarea acestei teme, unul dintre ele fiind rezultatele recentelor alegeri prezidențiale din SUA. Or, încă în campania electorală președintele american ales promitea un deznodământ mai apropiat al războiului ruso-ucrainean, dar nu a precizat cum anume. Orice schimbare radicală de situație în războiul din vecinătate nu are cum să nu afecteze semnificativ și situația din Republica Moldova, despre aceasta s-a vorbit de nenumărate ori până acum. Al doilea motiv reiese din rezultatele recentului referendum constituțional prin care societatea moldovenească și-a confirmat acordul de a fi parte a Uniunii Europene. Iar aceasta înseamnă că, spre deosebire de anii 1940 și 1944, dar și de anul 1812, s-ar putea ca de data asta moldovenii să aibă un cuvânt de spus de care parte a unei eventuale noi „cortine de fier” vor să se pomenească, dacă se va ajunge la un asemenea scenariu în politica internațională. Care pot fi scenariile pentru Republica Moldova în noile condiții politice și geopolitice, care ar fi motivele lor și ce este de făcut pentru a evita retrăirea unor evenimente tragice din istoria noastră – au discutat invitații dezbaterii publice „Dubla tragedie a refugiaților din 1940 și 1944”, organizată de Agenția de presă IPN.
Igor Boţan, expert permanent al proiectului, a declarat că refugiații sunt persoane, care au fost forțate de circumstanțe să-și părăsească țara de origine din cauza războiului, violenței și persecuției, și au traversat o frontieră internațională pentru a găsi siguranță. „În sensul Convenției ONU de la Geneva din 1951 și al protocolului său special, refugiații, din cauza unei temeri întemeiate de a fi persecutate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau politic, se află în afara țării de baștină și nu pot sau, din cauza acestei frici, nu doresc să beneficieze de protecția țării respective”, explică expertul.
Potrivit lui, deportarea este expulzarea forțată a unei persoane sau a unei întregi categorii de persoane într-un alt stat sau o altă localitate, de obicei sub escortă. Astfel, refugiații își părăsesc locurile sub presiunea circumstanțelor, iar deportații – forțat de autorități sau de ocupanți. „În URSS, deportarea a fost o formă de represiune, acționând ca un fel de instrument al politicii demografice și naționale sovietice. Atât indivizii cât și națiunile întregi recunoscute de autoritățile oficiale ca fiind periculoase din punct de vedere social au fost supuse deportării. Deportarea popoarelor reprezintă relocarea forțată a cetățenilor pe motive naționale și sociale în diferite regiuni ale URSS. În funcție de motivele deportării și de nevoile economice ale statului, locurile de deportare au fost diverse – Siberia, Kazahstan, Asia Centrală și altele. În anii 1942-1945, inguși, kalmâci, germani, finlandezi, tătari din Crimeea, karachais, ceceni, balkari, turci meskheți și alte popoare, care trăiau pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost deportate pentru că, chipurile ar fi cooperat cu ocupanții naziști”, a menționat Igor Boțan.
„Cât ține de sferele de influență, acestea reprezintă pretenția dreptului exclusiv al unor țări sau imperii de a supraveghea o altă țară sau de a participa la stabilirea echilibrului de putere, influențând politicile altor state. Ca atare, aceste zone sunt o manifestare a rivalității internaționale între puteri egale. Istoria arată că marile puteri creează sfere de influență pentru a limita autonomia statelor mai mici și, prin urmare împiedică concurenții să intre pe piețele de desfacere a acestora, privează alte puteri de influență în regiune, întărindu-și propriile poziții, precum și refuză potențialilor adversari oportunitatea de a utiliza strategic teritoriul sau resursele statelor etc.”, a mai spus Igor Boțan.
Anatol Petrencu, doctor habilitat în istorie, președinte al Asociației Istoricilor din Moldova „Alexandru Moșanu”, a declarat că pe 1 septembrie 1939, Germania, după ce semnase mai devreme cu Uniunea Sovietică un tratat de neagresiune cu un protocol adițional secret, prin care cele două puteri ale timpului împărțeau între ele Europa de Est, iată că atacă Polonia, iar polonezii au fost nevoiți să se refugieze. Atunci, în spațiul românesc, inclusiv în Basarabia s-au refugiat foarte mulți polonezi, chiar și militari cu familii
„Noi, românii ne-am pomenit cu acest fenomen din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – în jur de 50 de mii de polonezi au venit pe teritoriul României. Atitudinea autorităților și a populației românești față de acești refugiați a fost foarte pozitivă. Polonia și-a depozitat aici o parte din tezaurul pe care îl aveau polonezii. Astfel România i-a omenit pe acești polonezi. O parte dintre ei s-a refugiat în perspectivă în Marea Britanie, dar în ceea ce privește tineretul, domnișoarele – au fost admise la studii în universitățile din România. Guvernarea României nu se temea că o să aibă de pierdut, pentru că în custodia administrației românești era o parte a tezaurului Poloniei”, relatează istoricul.
Președintele Asociației Istoricilor din Moldova „Alexandru Moșanu” a menționat că URSS se implică în al Doilea Război Mondial pe data de 17 septembrie 1939, respectiv, sovieticii au promovat politici pe care le mai avusese în trecut, inclusiv aplicând metoda deportărilor. „În privința Basarabiei, Punctul 3 al Protocolului adițional secret prevedea că Uniunea Sovietică are interes față de acest teritoriu. Și iată că după căderea Franței pe 22 iunie 1940, la patru zile, pe data de 26 iunie, Uniunea Sovietică înaintează României prima notă ultimativă, pe 27 – a doua notă ultimativă, iar pe 28 iunie, tancurile sovietice au trecut frontiera pe Nistru”, spune Anatol Petrencu.
„Istoricii știu foarte bine că regele Carol al II-lea, care era și comandant suprem al trupelor militare, nu a luat măsuri pentru ca să anunțe populația, să organizeze evacuarea. Deși era această teamă, frică, autoritățile îi linișteau pe oameni. Și iată că pe 28 iunie se întâmplă ceea ce s-a întâmplat, dar autoritățile române nu erau pregătite ca să evacueze populația în condiții cât de cât acceptabile. Cu greu, a fost retrasă armata română. După 3 iulie, frontiera impusă de sovietici pe Prut a fost închisă, iar valul de refugiați a fost oprită. Astfel, în prima categorie de refugiați sunt cei care au reușit să fugă între 28 iunie-3 iulie, istoricii au numărat peste 100 de mii de oameni, inclusiv militari, persoane din administrație, oamenii înstăriți care au avut posibilități să se deplaseze etc. Autoritățile române de la București nu au reușit să efectueze în condiții cât de cât acceptabile această evacuare, pentru că trupele rusești au devansat retragerea și populației civile, și a militarilor de pe teritoriul Basarabiei”, explică Anatol Petrencu.
La dezbateri a participat și scriitorul Iulian Ciocan, autorul romanului „Iar dimineața vor veni rușii”, care a văzut lumina tiparului acum aproape 10 ani. Cu titlu de ipoteză, romanul descrie un eventual scenariu de reeditare a anului 1940.
„Lucrurile nu s-au schimbat chiar foarte mult. Și acum atitudinea Federației Ruse pare în primul rând disprețuitoare. Nici măcar nu agresivă, dar disprețuitoare. Rusia ne-a privit atunci și ne privește acum disprețuitor. Senzația mea este că Rusia se crede undeva sus, iar noi suntem undeva jos, pe un palier inferior. Ea ne privește de sus în jos, ca o putere mare, ca o forță, care pur și simplu pândește momentul în care să te strivească. Mie îmi plăceau distopiile și m-am gândit să scriu o distopie. M-am gândit că istoria se repetă și în fond este posibilă o nouă invazie a Federației Ruse din simplul motiv că Rusia are convingerea că acest teritoriu îi aparține de drept. Și în clipa în care ai această convingere că acest teritoriu îți aparține, tu revii atunci când ai posibilitatea și îl recuperezi”, a declarat Iulian Ciocan.
Scriitorul s-a referit și la diferența dintre fenomenul refugierii care i-a marcat pe cei plecați în România și fenomenul deportărilor care i-a marcat pe foarte mulți rămași acasă. „S-ar părea la o primă vedere că soarta refugiaților a fost un pic mai bună, mai suportabilă decât cea a deportaților, pentru că ei cumva au evitat gulagul. Dar au avut și ei parte de foarte multe probleme. În familia mea, bunăoară, au existat oameni care au trebuit să plece în martie 1944 din cauză că aveau această convingere că Rusia va veni și vor fi deportați în Siberia. Deci, au devenit refugiați pentru a nu deveni deportați. Și au fugit, iar un verișor de al meu, în vârstă de doar un an, a rămas cu o mătușă pentru că părinții sperau că se vor întoarce și îl vor recupera. Nu s-au mai întors. Și el abia în 1964, cu permisiune autorităților sovietice, a ajuns în România și și-a văzut părinții”, povestește Iulian Ciocan.
Scriitorul a menționat că și refugiații care au venit în România puteau avea mari probleme. De exemplu, o rudă de a sa a trebuit să-și falsifice actele și să spună că s-a născut în România, pentru a putea obține un loc de muncă, dar și pentru a nu putea fi repatriat în URSS. Or, într-un astfel de caz, exista riscul să ajungă în Siberia.
„Impresia mea este că noi aici trăim într-un spațiu extrem de periculos, iar una dintre fricile noastre profunde este că rușii vor veni și ne vor ocupa, așa cum au făcut-o în 1812, în 1940. A mai existat și acest război din 1992, care tot a alimentat niște frici. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că nu există oameni care au alte perspective, și care nu l-ar întâmpina pe Putin cu pâine și sare. Ei există, dar există și oameni cu mai mult discernământ, care au această frică. Și chiar cred că o revenire a Rusiei este foarte posibilă”, mai opinează scriitorul.
Dezbaterea publică la tema „Dubla tragedie a refugiaților din 1940 și 1944” este organizată în cadrul ciclului de dezbateri „Dezvoltarea culturii politice în dezbateri publice”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu cu sprijinul Fundației germane Hanns Seidel.
