Susţinătorii schimbării sistemului electoral afirmă că deja a fost atins „consensul larg” şi aduc argumente în favoarea afirmaţiilor, oponenţii, din contra, spun că nu poate fi vorba de consens şi aduc, de asemenea, argumente. Astfel, trebuie să constatăm că, până a discuta despre consens, cele două părţi nu au găsit capacităţi şi voinţă politică de a comunica, elementar, între ele, sau folosesc limbaje diferite atunci când sunt puse în situaţia să comunice. De asemenea, deficitară sau chiar defectuoasă este şi comunicarea partizanilor şi oponenţilor schimbării cu societatea, dar şi cu partenerii externi.
---
Chiar dacă Uniunea Europeană a înaintat guvernării de la Chişinău şi alte condiţii serioase pentru reluarea discuţiilor privind acordarea asistenţei financiare în sumă de 100 de milioane de euro, termenul fixat pentru această reluare este legat de avizul Comisiei de la Veneţia privind schimbarea sistemului electoral. Astfel, problema sistemului electoral pare să fie cea mai importantă pentru relaţiile modo-comunitare de acum şi din viitor, chiar dacă nimeni de la Bruxelles nu a formulat lucrurile atât de tranşant. Respectiv: avizul Comisiei, cu preţul de cel puţin 100 de milioane de euro, este ceea ce contează acum cel mai mult. Pentru UE, acesta este un fel de „memorandum cu FMI”, doar că de data această e vorba de expertiza relaţiilor juridice şi politice din Republica Moldova şi nu din domeniile economic şi financiar-bancar.
Datele problemei
Ce date ale problemei cunoaştem la această etapă despre cum poate arăta varianta finală a eventualului aviz de la Veneţia? Nu foarte multe şi nu foarte clare. Înşişi experţii Comisiei care au fost la Chişinău pentru a se informa nu au spus nimic relevant în acest sens şi nici nu au avut cum sa spună până la decizia finală a instituţiei. Ceea ce au spus partenerii de dialog de la Chişinău, după fiecare întrevedere cu experţii, de asemenea, nu este foarte relevant, pentru că au existat aprecieri variate, chiar diametral opuse, dar previzibile, în funcţie de cum se poziţionează aceştia în raport cu ideea schimbării sistemului electoral. Şi totuşi, există un criteriu important după care putem anticipa unul din elementele cheie ale avizului, de care se va conduce atât Veneţia, cât şi, apoi, Bruxelles-ul. Acesta este „consensul larg” pe care urmează să îl atingă discuţiile din interiorul clasei politice şi al societăţii în ansamblu privind necesitatea şi modalitatea modificării sistemului electoral.
Susţinătorii schimbării afirmă că deja a fost atins „consensul larg” şi aduc argumente în favoarea afirmaţiilor, oponenţii, din contra, spun că nu poate fi vorba de consens şi aduc, de asemenea, argumente. Astfel, trebuie să constatăm că, până a discuta despre consens, cele două părţi nu au găsit capacităţi şi voinţă politică de a comunica, elementar, între ele, sau folosesc limbaje diferite atunci când sunt puse în situaţia să comunice. De asemenea, deficitară sau chiar defectuoasă este şi comunicarea partizanilor şi oponenţilor schimbării cu societatea, dar şi cu partenerii externi.
Deci, consensul este ştirbit pentru că este ştirbită comunicarea pe mai multe planuri şi, dacă lucrurile în această privinţă nu se schimbă, „consensul larg” este puţin probabil, iar soarta schimbării sistemului electoral rămâne incertă până în cel de-al doisprezecelea ceas. Prin extrapolare, aceeaşi concluzie se poate trage şi referitor la relaţiile cu partenerii externi, dar şi la gradul de stabilitate a societăţii, suficient să asigure modernizarea ţării şi sporirea nivelului de trai al oamenilor de aici.
Partizanii schimbării: comunicarea internă, cu societatea şi cu oponenţii
În calitate de promotori ai schimbării sistemului electoral apar acum, cu diferite roluri şi grad de implicare, PDM şi PSRM. Mai mult; PSRM, în calitate de principala forţă de opoziţie parlamentară, s-a transformat recent din oponent în partizan, după ce Legislativul a votat, cu o majoritate largă, anume proiectul său de lege care prevede înlocuirea sistemului electoral actual, proporţional, cu sistemul mixt. Anume acest fapt principalul promotor, PDM, în calitate de principal partid de guvernământ, îl tratează drept „consens larg”, ca şi asigurat.
Din punct de vedere politic, totul este corect şi legal, chiar dacă oponenţii ar avea dreptate că între PDM şi PSRM ar fi existat o înţelegere politică mai veche, despre care se vorbeşte foarte demult, să se ajungă anume acolo unde s-a ajuns, de exemplu, pentru că anume această schimbare le-ar asigura perpetuarea la putere anume lor, în detrimentul altor partide, în special mai mici. Doar că acest „consens larg parlamentar” s-a făcut în afara oricărei comunicări, oficiale şi transparente, dintre promotorii schimbării şi a acestora cu oponenţii şi cu societatea moldovenească. Şi atunci consensul este mult mai îngust la nivelul întregii clase politice, dar şi al societăţii.
Aceasta pentru că sistemul mixt a fost votat, practic, pe neaşteptate, fără anunţuri şi dezbateri preliminare. Ceea ce a fost discutat sau promovat până atunci a fost altceva şi s-a numit sistemul uninominal. Or, elementele cheie ale uninominalului despre care s-a informat şi s-a discutat – posibilitatea revocării deputatului în circumscripţii uninominale în calitate de mecanism de responsabilizare a alesului – a rămas în afara proiectului de lege adoptat. Şi atunci putem admite că discuția anterioară a fost, eventual, o perdea de fum după care să fie aranjate interesele adevărate. În orice caz, comunicarea în interiorul clasei politice şi cu societatea privind sistemul uninominal nu poate înlocui comunicarea, încă necesară, pentru sistemul mixt. Afirmaţia este valabilă şi pentru cele 800 de mii de semnături pe care PDM susţine că le-a adunat în teritoriu în favoarea uninominalului. În caz contrar, ar trebui să admitem că un anumit gen de consens a fost obţinut luându-se la bază datele din altă problemă, obținând drept rezultat un fel de ”uninominal-mixt” drept bază a consensului. Sau că acest consens declarat are un anumit grad de legalitate, dar legitimitatea încă trebuie serios dovedită.
Promotorii schimbării sistemului electoral nu au reuşit să atragă în discuţii, eventual, pentru obţinerea unui consens, forţele politice, dar şi reprezentanţii acelei părţi a societăţii civile care nu acceptă schimbarea. Nu a rezolvat această problemă nici măcar seria de dezbateri pe platforma parlamentară care s-a vrut să fie largă, reprezentativă, dar nu a fost şi pentru că dezbaterile au avut loc la altă temă, dar şi pentru că au fost, boicotate, practic, de oponenţii cu anumită pondere. La partea de responsabilitate a opoziţiei ne vom referi mai jos, aici trebuie să constatăm deficitul de capacitate, de voinţă politică în ale comunicării veritabile cu toate părţile interesate într-o chestiune pe care ei înşişi o consideră de maximă urgenţă şi importanţă. Iar fără comunicare veritabilă este greu, dacă este posibil în general, consensul veritabil şi larg.
Agenţia IPN şi-a oferit în două rânduri platforma de discuţii pentru dezbateri corecte şi echilibrate privind schimbarea sistemului electoral, cu participarea largă a trei reprezentanţi ai promotorilor şi tot atâţia din partea oponenţilor, dar de fiecare dată s-a ciocnit de refuzul elementului cheie al uneia dintre părţi - PDM. De fiecare dată, IPN s-a văzut nevoită să retragă şi invitaţiile acceptate de către ceilalţi participanţi, cu riscurile indispensabile pentru imaginea sa. Mă întreb, dacă am putea trata refuzul şi ca un test picat la capitolul voinţei şi sincerităţii politice privind consensul larg? Dacă este vorba în acest caz de un accident în relaţia cu mass-media sau de o legitate, când forţele politice „cu pâinea şi cuţitul” preferă să comunice cu oponenţii şi cu societatea doar de pe propriile platforme mediatice şi aşa-zise mediatice, pe care tot ele şi le trag? Să înţelegem că după acelaşi calapod principalele forţe politice preferă să comunice şi cu societatea civilă?
Oponenţii schimbării: comunicarea internă, cu societatea şi cu promotorii
Oponenţii schimbării sistemului electoral afirmă că proiectul propus reduce potenţialul reprezentativ democratic al societăţii moldoveneşti, care este mult mai diversă decât sistemul unipartit sau bipartit spre care ar ţinti partizanii schimbării. Însă au refuzat din start să participe la dezbaterea temei alături de iniţiatorii ei. Ulterior, s-a dovedit că această tactică a avantajat mai mult tabăra promotorilor, care a fost lăsată să influenţeze, practic, de una singură şi chiar să manipuleze minţile cetăţenilor moldoveni. Este adevărat că oponenţii nici pe departe nu pot concura cu potenţialul administrativ, financiar şi organizatoric al promotorilor ideii, ceea ce ar fi provocat, poate acelaşi rezultat în privinţa „informării” şi manipulării, însă este una să pierzi în luptă şi alta e să eviţi lupta directă.
La modul practic, principalele partide care se opun schimbării au coalizat prin semnarea unei declaraţii comune, însă, practic, mai departe nu au mers. În condiţiile create, au ieşit în prim-planul acţiunilor un grup de organizaţii ale societăţii civile, care au un potenţial bogat de analiză şi expertiză la care apelează, de regulă, partenerii internaţionali de dezvoltare, dar nu au şi nu pot avea un potenţial administrativ, financiar, mediatic şi organizatoric care să se compare cel al promotorilor schimbării. În principal, ong-urile respective se adresează unui cerc restrâns de simpatizanţi, fără a avea posibilitatea să ajungă prea mult în interiorul societăţii. Aceasta situaţie face, pe de o parte, lupta inegală, şi, pe de altă parte, menţine o stare de durată de non-consens în interiorul societăţii.
Forţele sunt cu atât mai inegale, cu cât promotorii schimbării sistemului electoral, în loc de a accepta sau chiar a provoca comunicarea sinceră cu acea parte a societăţii civile, recurg la tot felul de tertipuri, de regulă, mediatice, cu scopul de a o discredita prin insinuări de afiliere la interesele unor partide politice. Se întâmplă ca insinuările respective să prindă şi pentru aceasta există cel puţin două motive. Unu: Partidele de opoziţie au capacităţi mai slabe de confruntare cu cele care dispun de resurse administrative şi de alt gen mai mari şi în sensul acesta nu pot fi de mare folos societăţii civile. Doi: Ideea unei societăţii civile puternice a fost diminuată după ce Platforma Demnitate şi Adevăr, care în calitate de platformă civică aduna la acţiunile de protest sute de mii de oameni, a fost transformată în partid politic. Drept rezultat, în Moldova a mai apărut încă un partid politic, poate unul necesar şi cu pondere, dar a dispărut o largă platformă civică, ce nu poate fi refăcută uşor, dacă se poate în general. Doar timpul va arăta ce a avut de câştigat şi de pierdut societatea moldovenească, în special în sensul platformelor largi de comunicare şi de realizare a consensurilor largi.
Promotorii şi oponenţii: comunicarea cu partenerii internaţionali
Dacă promotorii schimbării sistemului electoral au câştigat mai mult teren în comunicarea din interiorul societăţii moldoveneşti, oponenţii s-au dovedit mai credibili în comunicarea cu partenerii exteriori. Iar aceasta însemna că deficitul de consens s-a extins şi în afara hotarelor Republicii Moldova. Pare să aibă dreptate unul din analiştii de la noi care spunea recent că „Moldova, o ţară mică şi săracă, a reuşit să provoace disensiuni tocmai în sânul Parlamentului European”. Iar noţiunea „disensiune” este antonimul noţiunii „consens”.
Este de aşteptat că promotorii vor dori să-şi ia revanşa şi în comunicarea din exterior, fiecare în felul său. De exemplu, preşedintele Igor Dodon a spus că în lipsa susţinerii financiare din partea Uniunii Europene, condiţionată de „consensul larg”, ar putea asigura o susţinerea din altă parte, fără a preciza de unde, în valoare de până la un miliard de dolari pe an. Respectiv, se poate deduce, că lipsa consensului larg nu ar fi o problemă gravă pentru Moldova.
Pe de altă parte, este de aşteptat că liderul PDM, Vlad Plahotniuc, să încerce să influenţeze deciziile europenilor de după ocean, pentru că altfel de ce să-şi fi programat o vizită tocmai în SUA, cu care se pare că nu avem pe moment niciun fel de probleme vizibile, atunci când este suficient de fierbinte pe „frontul european”? Sau cel puțin va vrea să folosească această oportunitate de a înclina în favoarea partidului său balanţa confruntărilor cu partenerii/oponenţii europeni. Poate crede că aşa ar fi mai ieftin şi mai sigur decât să obţină „consensul larg” aici, acasă, prin comunicare suficientă?
Valeriu Vasilică, IPN