Recent s-au împlinit 83 de ani de la primul val de deportări pe care fostul regim sovietic l-a întreprins în raport cu populația din fosta Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Acest val, împreună cu altele câteva care au urmat, precum și alte represiuni în masă, a constituit o mare și profundă tragedie, care a afectat, după unele calcule prezentate anterior, nu mai puțin de o treime din întreaga populație. Din aceste considerente poate fi vorba despre un adevărat act de genocid împotriva poporului. Care au fost scopurile declarate și scopurile reale ale deportărilor, care categorii de populație au fost țintite în special și de ce, precum și care este impactul tragediei asupra trecutului, prezentului și viitorul neamului au discutat participanții la dezbaterea publică „Decapitarea și dezrădăcinarea neamului prin deportări”, organizată de Agenția de presă IPN.

Expertul proiectului, Andrei Curăraru, a precizat că deportările se referă la înlăturarea în masă a persoanelor dintr-un teritoriu. Noțiunile mai noi implică și alte aspecte, cum ar fi de exemplu cele legate de munca forțată, de deposedarea de bunuri, efectele asupra familiilor extinse. Conform acestor definiții moderne, numărul persoanelor care sunt vizate de deportări crește.

„Deportările reprezintă o parte integrantă a infracțiunii de genocid. Acest fapt este confirmat ulterior, după manifestările pe care le-am văzut în Uniunea Sovietică, dar nu numai, prin articolul 49 al Convenției de la Geneva, dar și Statutul Curții Penale Internaționale. De asemenea, sunt condamnări în legătură cu infracțiunile de genocid prin formula deportărilor în masă în legătură cu Tribunalul pentru fosta Iugoslavie”, susține expertul.

Potrivit lui, în cazul deportărilor se are în vedere înlăturarea persoanelor, după anumit criterii – etnice, religioase, de apartenență politică sau de clasă. Toate au fost utilizate într-un fel sau altul în cazul Republicii Moldova. „Putem să evidențiem cel puțin 4 categorii distincte. Pentru Republica Moldova, de relevanță sunt administratorii, așa-numiții colaboratori ai fostului regim și orice persoană care a ocupat funcții publice în cadrul autorităților române. Doi – intelectualitatea legată de culte, școli, organizații de cercetare etc. Până și angajații muzeelor erau deportați pentru a nu transmite firele narative legate de istorie. Trei – oamenii selectați după criteriul averii, așa-numiții chiaburi și patru – anumite grupuri etnice care au fost țintite în special în legătură cu potențialul de răzvrătire sau de colaborare cu anumite forțe”, explică Andrei Curăraru.

Expertul a precizată că, în contextul URSS, deportările au început cu mult înainte de anexarea Basarabiei, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov și au vizat o serie de grupuri etnice din toată Uniunea Sovietică – finlandezi, coreeni, tătarii din Crimeea etc. Iar în cazul Republicii Moldova, acestea au avut și un aspect etnic bine pronunțat, dar și un aspect de clasă, fiind preferențial deportați reprezentanții așa-numitor elite locale, care au rămas pe teritoriul țării după ocuparea cu forța a Basarabiei, dar și acele persoane care s-au refugiat pe teritoriul Basarabiei, fugind într-un fel de regimul sovietic.

„În total estimările pentru Uniunea Sovietică, vorbesc despre o cifră colosală de circa 6 milioane de persoane care au fost deportate în diferite valuri și aceste estimări sunt absolut conservative, confirmate documentar. Ceea ce știm și în cazul Republicii Moldova este că aceste liste nu au fost complete niciodată. Și capacitățile de transport mobilizat pentru deportări demonstrează faptul că numărul persoanelor deportate a fost cu mult mai mare decât cel pe care îl regăsim în documentele oficiale. Avem surse indirecte care ne vorbesc despre faptul că persoanele deportate erau cu mult mai multe decât cele prevăzute de aceste liste în baza cărora s-au făcut deportăile. Este vorba și despre raportarea defectuoasă la diferite niveluri și dorința de a prezenta o situație cât mai bună”, a mai spus Andrei Curăraru.

Doctorul în istorie Lidia Pădureac, prorector, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, a menționat că, prin dictat, în anul 1940 a fost creată RSS Moldovenească. Aceasta, după ce două regimuri totalitariste, Germania nazistă și Uniunea Sovietică comunistă, au încheiat în 1939 un protocol secret numit Molotov-Ribbentrop. Realizarea în practică a acestui protocol secret a prevăzut și extinderea sferei de influență și dominație a Uniunii Sovietice.

„În urma celor două ultimaturi înaintate de către Uniunea Sovietică României, în data de 26 și 28 iunie, Basarabia – teritoriul dintre Nistru și Prut, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ocupate de către Uniunea Sovietică. Este un regim care s-a instalat forțat. Ce urmează? Urmează, exact ca după un algoritm, ceea ce se întâmpla în toate teritoriile ocupate de către Uniunea Sovietică – deportări, foamete, colectivizare, industrializare. Atunci când ne referim la anul 1940 și instaurarea puterii sovietice trebuie să ținem cont de faptul că statul sovietic avea în plan deja deportările, deoarece instaurarea puterii sovietice vine odată și cu multe alte aspecte ce țin de instaurarea acestui regim. În 1941 a fost organizat primul val de deportare și care a fost scopul statului sovietic de a deporta oamenii din RSS Moldovenească? Deci, scopul era ca nu cumva să apară o mișcare de rezistență aici. Cine putea să organizeze? Oamenii care în principiu în perioada anterioară au avut un anumit statut politic sau oamenii care reprezintă intelectualitatea, care își dau seama ce înseamnă puterea sovietică”, a notat doctorul în istorie.

Lidia Pădureac a declarat că în 1941, cei care au nimerit pe listele persoanelor ce urmau a fi deportate erau persoanele care au făcut parte din anumite partide politice în perioada interbelică, au activat în cadrul administrației române, foști primari, preoți, profesori etc. „Noi vorbim de circa 22 de mii de oameni care au fost deportați în anul 1941, nemijlocit din RSS Moldovenească, fiindcă în aceeași perioadă au fost deportați și din Bucovina, și din Ținutul Herța. Oamenii care erau deportați în 1941, într-adevăr o mare parte din ei au avut un anumit statut, era vorba de intelectualitate. Și această noțiune este valabilă și pentru anul 1949. Ceea ce a urmărit puterea sovietică în 1941 – era să nimicească orice potențial rezistent din partea populației. Statul sovietic îi privea ca pe criminali – o parte din ei au fost arestați și duși în lagărele de concentrare”, menționează prorectorul.

Lidia Pădureac susține că un alt specific al valului de deportări din anul 1941, constă în faptul că erau deportați capii de familie, în special, bărbații tineri, care au fost rupți de restul familiei. Ceilalți membri ai familiilor urmau să fie folosiți la muncă zilnică în Siberia și pentru a popula acele zone. Tragedia acestor familii a fost mare – femei cu copii, persoane în vârstă etc.

Editorialistul Alecu Reniță, deputat în Primul Parlament, semnatar al Declarației de Independență, a povestit despre drama familiei sale, menționând că bunicii de pe mamă au fost deportați în valul din anul 1949. Ei au fost deportați în regiunea Tiumen, dar el a avut norocul să-i prindă în viață când s-au întors acasă pe rând în 1957 și 1958. „Cel mai strașnic lucru pe care îl țin minte s-a întâmplat în 1963-1964, când urma să fie dat jos Hrușciov. Bunica a venit și l-a întrebat pe tata, el fiind director de școală, dacă se începe foametea ca în 46-47? Tata nu a spus nimic, doar după asta, ea a zis – „ce mai vor să ne ia, că ne-au luat totul – și casă, și masă, și familii, și iarăși ne dau în valul ăsta al foametei”, își amintește Alecu Reniță.

Potrivit lui, de rând cu deportările oamenilor care s-au produs în 1941, 1949 și 1951 de fapt a fost deportată și memoria colectivă, a fost deportată și identitatea și tot ceea ce a însemnat un mod de viață până ca această parte de teritoriu să fie ocupată de Uniunea Sovietică. „Acest exil al memoriei a generat atâtea interpretări. Și, da, o componentă a regimurilor totalitare a fost dintotdeauna propaganda. Și îmi amintesc că, poate cel mai dureros ce era pentru oamenii din sat, și din satul nostru au fost deportate 74 de persoane, era că multă lume care avea în spate case confiscate, aveau morți în Siberia, aveau durere – interpretau altfel lucrurile. Comunitatea nouă care apăruse după 1950-1960 deja își interpreta greșit chiar și rudele, și neamurile. Oamenii care au suferit pe nedrept erau interpretați după modelul de propagandă care le infiltra că dacă cineva a fost deportat, înseamnă  că statul a avut motive să o facă. Lucrul acesta a fost cel mai greu pe care l-au suportat cei care au fost deportați”, a declarat semnatarul Declarației de independență.

Alecu Reniță spune că deportații au suportat, dincolo de Siberia, de foamete, de mari nedreptăți și umilințe, reîntoarcerea lor acasă. De exemplu, în cazul bunicilor săi, o anumită perioadă casa lor fusese transformată în școală. Casa le-a fost reîntoarsă înainte de moarte în 1968 – și ei, și unul și altul, au murit pur și simplu de „inimă rea”. „Și aceasta pentru că ei au fost oameni cinstiți. A fost o familie mare. De multe ori se întrebau „Noi ce am furat ceva? Am luat de la cineva măcar un capăt de ață? Am umilit pe cineva?”. Aceste răbufniri ale lor arată o mare traumă colectivă și individuală”, opinează deputatul în Primul Parlament.

El spune că în anul 1990 o parte din deputații din Primul Parlament a încercat să reabiliteze moral măcar aceste categorii de oameni. Au reușit abia în 1992, deși legea s-a dovedit până la urmă destul de trunchiată, pentru că erau diferite opinii, inclusiv existau opinii că unii dintre deportați erau criminali, în realitate fără de vină. „Am încercat să-i aducem în circuitul public, să le întoarcem din demnitatea din care le-a fost răpită. Nu s-a reușit, pentru că mentalul colectiv, o parte din societate era în defavoarea lor. Unii spuneau că „dacă i-au dus în Siberia, cred că au făcut ceva”. Încercai să-i întrebi ce au făcut și îți răspundeau – „statul știe mai bine”. Și această dominantă că statul nu poate greși arată de fapt esența unui regim totalitar în care comunitățile consideră că dacă statul îți face o mare nedreptate, de fapt, tu ești vinovat, și nu regimul sau partidul de la guvernare”, mai spune Alecu Reniță.

Dezbaterea publică la tema „Decapitarea și dezrădăcinarea neamului prin deportări” este a 38-a ediție de dezbateri din ciclul „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu cu sprijinul Fundației germane „Hanns Seidel”.