[Analiză de Tudor Cojocariu, Centrul Român de Politici Europene, pentru Info-Prim Neo]
Relaţiile dintre România şi Republica Moldova au avut, odată cu recunoaşterea internaţională a independenţei celei din urmă, o evoluţie constant de inconstantă.
Încă de la începutul anilor 90, cooperarea dintre cele două state a stat sub semnul unor „poduri de flori” care au reprezentat mai mult decât un eveniment simbolic, ci un tip de abordare în sine, care s-a dovedit a fi un soi de paradigmă în care a funcţionat ani de-a rândul România. Spun că a funcţionat doar România, pentru că doar de la ea se aştepta toată lumea să vină cu soluţii, resurse şi asistenţă, în toate sensurile. Şi totuşi, necesitatea de schimbare, sau dacă vreţi, de o resetare a relaţiei, se simţea de mai multă vreme.
Anume din această perspectivă, recentele iniţiative ale celor două guverne, fortificate în cadrul şedinţei comune de la Iaşi, reprezintă un semnal că treptat ieşim din paradigma podurilor de flori şi ne încadrăm în cea a podurilor de beton, gazoducte şi reţele electrice.
În ceea ce priveşte podurile propriu-zise peste Prut, discuţiile au căpătat o consistenţă mai mare odată cu anunţarea celor 100 de milioane de Euro nerambursabile din partea statului român. Idei privind cheltuirea banilor au fost mai multe, de la dotarea IT a şcolilor şi până la construirea unor poduri. Din păcate, în acest moment chestiunea este cu totul vagă – există neînţelegeri atât între Bucureşti şi Chişinău, cât şi între diverse ministere din fiecare ţară (Transporturi versus Dezvoltare în România) privind localizarea exactă a acestor poduri. Diverşi oficiali implicaţi aruncă nume de localităţi în interviuri şi declaraţii de presă (Leuşeni, Leova, Nisporeni, Ungheni), asta înainte de a exista nişte studii de fezabilitate sau măcar nişte criterii de principiu privind alegerea sau natura podului – proiect mare de infrastructură europeană sau pod de interes local? Există, totuşi, speranţe întemeiate că vom avea, în curând, unul sau mai multe poduri de beton peste Prut, care ar fluidiza transportul de persoane şi mărfuri între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte alternativa alimentării cu gaz din România, raportul Centrul Român de Politici Europene vine să arate că avem motive să fim mai optimişti.
Cei doi premieri au anunţat după şedinţa comună a celor două guverne că gazoductul Iaşi – Ungheni va fi gata în acest an. Importanţa sa este una strategică: ar permite Republicii Moldova să negocieze mai relaxat cu Gazprom, în primul rând, şi să fie conectată prin România la piaţa europeană a gazelor, putând deveni, astfel, mai puţin dependentă energetic.
O soluţie îndrăzneaţă, dar deloc utopică, dacă ar exista voinţa politică necesară, ar consta în integrarea efectivă a Republicii Moldova în piaţa energetică a României. Consumul de gaz natural din Republica Moldova este de 1 miliard de metri cubi, de aproximativ de zece ori mai puţin decât producţia internă a României. În acest moment, piaţa internă din România este strict reglementată: gazele din producţia internă (ieftine) sunt amestecate într-un coş de consum cu cele importate (scumpe), rezultând un preţ mediu plătit de consumator care este peste preţul gazelor interne şi sub preţul de import (în fapt, o formă de subvenţie încrucişată). Gândind creativ, autorităţile din România ar putea exporta o parte din gazul aflat pe piaţa din România spre Republica Moldova. Oricum, România este obligată de Uniunea Europeană să liberalizeze piaţa de energie şi să se integreze în reţelele regionale, practic, să aibă legături la reţelele de gaze din Ungaria (există deja gazoductul) şi din Bulgaria (urmează a se construi). Gazoductul spre Republica Moldova poate deveni, deci, parte a strategiei mai largi a României privind sectorul energetic.
Mai mult chiar, recentele evoluţii din zona de producţie internă – posibila exploatare a gazelor de şist şi descoperirea de către Petrom – ExxonMobil a între 42 – 82 miliarde de metri cubi de gaz în platforma Neptun din Marea Neagră – pot schimba fundamental datele problemei. Asta înseamnă că Petrom ar putea adăuga doar din această descoperire la producţia internă a României echivalentul consumului Republicii Moldova pe 42 de ani.
Revenind la construcţia gazoductului Iaşi-Ungheni, varianta discutată în prezent, presupune împărţirea costurilor între Comisia Europeană prin Programul Operaţional Comun România – Ucraina - Republica Moldova – o treime şi România – două treimi, Bucureştiul urmând să acopere şi partea care teoretic ar reveni Chişinăului. Dat fiind că România contribuie şi la programul operaţional mai sus amintit cu 50% din fonduri, în fapt România ar acoperi circa 80% din costurile gazoductului, estimate acum la 19 - 20 de milioane de euro.
[Tudor Cojocariu, Centrul Român de Politici Europene, pentru Info-Prim Neo]
