[Analiză Info-Prim Neo] De mai multă vreme, cineva ne ţine închişi într-un cerc vicios care seamănă foarte mult cu o capcană. Şi acel cineva face tot ce-i stă în puteri ca să ne convingă că altă soluţie nu există, că ne este bine aşa sau că noi înşine purtăm vina pentru această stare de spirit, care ne marchează, a şobolanului închis în capcană... [Doi în unul] De mai multă, chiar de prea multă vreme nu poate fi ales preşedintele ţării. Aceasta înseamnă instabilitate politică de durată, care generează efecte nocive sociale şi economice, imediate şi de durată, compromite şansele fiecărui om în parte la o viaţă mai bună şi ale ţării la o perspectivă geopolitică mai favorabilă. Forţele politice reprezentate în Parlament se învinuiesc reciproc pentru situaţia creată, dar ele, toate, trişează, fac teatru, pentru că în realitate această stare de lucruri le convine, tuturor, şi le este, tuturor, favorabilă. Dacă are cineva de pierdut din aceasta, suntem noi, cetăţenii, şi mai este ţara. Logica elementară spune că dacă ceva se întâmplă sau nu se întâmplă, trebuie de căutat cui îi este convenabil. De exemplu, ne-am putea întreba, cât adevăr este în afirmaţiile, potrivit cărora fiecare zi aflată la putere, aduce reprezentanţilor Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), de la guvernare, profituri fabuloase, de milioane, şi milioanele nu sunt doar în lei moldoveneşti. Profiturile vin indiferent de-i criză în ţară sau nu, sau, poate, pe vreme de criză vin mai sigur. Sau, am putea să ne întrebăm, de ce opoziţia comunistă nu a făcut până acum câteva lucruri simple pentru a oferi finalitate procesului de alegere a preşedintelui, dacă tot strigă că ţine la interesele ţării. [Unu:] să voteze un candidat al AIE, aşa cum opoziţia a votat candidatul comunist la preşedenţie în 2005, pentru a asigura stabilitatea, a preveni haosul şi dezordinile în masă, după cum ne-au asigurat guvernarea şi opoziţia de atunci. [Doi:] să înregistreze un candidat propriu la preşedenţie, pe care să-l treacă prin procedura de nealegere de câteva ori, ca să poată pretinde dizolvarea Parlamentului pe calea cea mai directă şi legală şi anunţarea alegerilor parlamentare anticipate. [Trei:] să se adreseze Curţii Constituţionale (CC), încă demult, ca aceasta să confirme, eventual, ceea ce opoziţia numeşte, demult, uzurparea puterii de către AIE, ca să se ajungă la alegeri anticipate şi pe această cale. Partidul Comuniştilor (PCRM) nu a făcut niciunul dintre aceste lucruri separat şi nici pe toate luate împreună. Mai mult, se crează impresia că, începând cu 12 ianuarie, a lansat un atac furibund asupra CC mai mult pentru a-şi tăia, în ochii lumii, orice posibilitate de a se adresa Curţii şi de acum înainte. Concluzia este că actuala stare de criză este deopotrivă convenabilă şi favorabilă atât guvernării, cât şi opoziţiei. Şi puterea, şi opoziţia nu sunt interesate în alegeri parlamentare anticipate şi nu riscă să le provoace, inclusiv, pentru că viitorul scrutin electoral ar putea aduce în Parlament, aşa cum s-a mai întâmplat de două ori, aceleaşi forţe politice în aproximativ aceeaşi configuraţie. De aceea PCRM a ales să revină la putere nu prin alegeri, ci prin revolta maselor, pe care se străduie din răsputeri să le asmută asupra „uzurpatorilor puterii în stat”, chiar dacă riscă să se transforme într-un uzurpator real. S-a mers pe logica cocoşului în goană după găină: „dacă n-o ajung, cel puţin mă încălzesc”. Iar AIE a ales calea tragerii de timp prin metode legale, semilegale şi dincolo de legalitate, până la vremuri mai bune. Ambele tabere aruncă din când în când reproşuri la adresa alegătorilor, care, vedeţi dumneavoastră, nu vor sau nu ştiu să facă alegere corectă, făcându-se, în felul acesta responsabili pentru „paritatea permanentă” dintre putere şi opoziţie. Dar acesta nu este unicul interes comun pe care îl au guvernarea actuală şi opoziţia actuală în actuala situaţie. Concluzia lor că un nou scrutin electoral ar aduce aceleaşi formaţiuni şi aproximativ aceeaşi configuraţie în Parlament este cel puţin greşită, pentru că porneşte de la o premiză cel puţin greşită, dacă nu speculativă, egoistă, într-un cuvânt - politică. [„La morişca cea de jos, eu eram cel mai frumos...”] Actorii politici reprezentaţi în actualul Parlament sunt în drept să creadă că în viitorul Legislativ nu-i poate înlocui nimeni. Dar nu pentru că sunt cu adevărat cei mai buni, aidoma flăcăului „de la morişca cea de jos”, din cunoscutul cântec popular, care se alege doar el cu sărutul tinerei morăriţe pentru că „eu eram cel mai frumos”. Ci pentru că deţin pâinea şi cuţitul legislativ, pe care le folosesc pentru a nu admite accederea în Parlament a altor actori politici atât la nivel de formaţiuni politice, cât şi de personalităţi politice. Criza politică de durată denotă, printre altele, incapacitatea actualilor actori politici de a o debloca. Ce fac respectivii actori politici? Perpetuează criza, justificându-se prin imperfecţiunea Constituţiei, dar nici Constituţia nu sunt capabili să o modifice. În acelaşi timp, există şi altă soluţie, eficientă: înlocuirea actorilor parlamentari cu alţii mai buni, mai capabili să depăşească situaţii de felul acesta şi să întoarcă societăţii şansele pe care aceasta le pierde acum. Aceasta, însă nu se poate întâmpla la modul real, pentru că, pe parcursul mai multor ani, şi guvernările, şi opoziţiile urmăresc cu stricteţe să nu admită „intruşi” în ceea ce ele consideră „o chestiune internă, aproape de familie”. Am putea spune că păstrarea status quo-ului în Parlament, inclusiv pe timp de criză, inclusiv cu costuri înalte neraţionale, plătite de societate, reprezintă un beneficiu comun, pe care îl administrează în comun puterea şi opoziţia. S-ar putea să fie adevărate afirmaţiile, potrivit cărora ar exista chiar un pact neformal între cele două tabere care se consideră puternice, „alese”. Potrivit acestei înţelegeri, urmează să se ajungă la situaţia când vor exista doar doi mari actori politici care se vor alterna, „pe vecie”, de la opoziţie spre guvernare şi invers. Cel puţin, aceasta ar explica multe din comportamentul actualelor partide parlamentare, care pare să prefere, împreună, perpetuarea crizei politice eventualei admiteri la „ieslea” puterii a altor actori politici. Există două căi, de principiu, pentru împrospătarea sângelui clasei politice moldoveneşti: a) coborârea pragului electoral, astfel ca în Parlament să vină mai multe formaţiuni şi b) finanţarea partidelor de la bugetul de stat, astfel ca să dispară sau să se diminueze monopolismul politic, instituit în Republica Moldova pe orizontală şi pe verticală. [Coborârea pragului electoral este benefică pentru toţi] Actualmente, pragul electoral pentru candidaţii independenţi este de 2%, pentru partidele politice – 4%, iar pentru blocuri electorale – 7%, dacă sunt formate din două partide şi 9%, dacă sunt formate din trei sau mai multe partide. Când s-a aflat la guvernare, PCRM a majorat aceste praguri, în principal, pentru a-şi asigura perpetuarea la putere, cu admiterea nesemnificativă în Parlament a altor segmente politice, mai degrabă, de ochii lumii, pentru că formaţiunea nu a demonstrat voinţă şi capacitate de a colabora cu opoziţia de atunci. Perioada de doi ani şi ceva de la urmă demonstrează că şi pragul electoral actual este folosit în aceleaşi scopuri. Dispariţia din Parlament şi de pe arena politică în general a Alianţei Moldova Noastră, după ultimele alegeri parlamentare, este un argument convingător în favoarea tezei referitor la scopurilor pe care le urmăresc partidele „mari” ajunse în Parlament. Această tactică a adus la blocarea serioasă a situaţiei în Parlament şi în societate. Deblocarea este posibilă doar prin lărgirea cercului de participanţi la procesul legislativ, iar lărgirea cercului poate fi obţinută doar prin coborârea pragului electoral. Problema este în partidele parlamentare care se vor opune micşorării pragului, dacă nu vor înţelege că aceasta este necesar, este în beneficiul societăţii şi chiar în propriul beneficiu. Din coborârea pragului electoral şi majorarea numărului actorilor trecuţi în Parlament are de câştigat, mai întâi, societatea care va fi reprezentată mai adecvat în forul legislativ. În ultimă instanţă, bătăliile electorale de la Independenţă încoace se dau între opţiunile comunistă şi necomunistă, iar această îngustare de viziuni se transformă în frână serioasă, soldată cu blocaje de felul celor la care suntem martori. Actualmente, societatea moldovenească este mult mai pestriţă, mult mai diferită, mult mai bogată în nuanţe de orientări şi predilecţii politice, decât imaginea sa reflectată de Parlament. Un prag electoral mai mic ar încuraja oamenii să renunţe la principiul „răului mai mic” atunci când votează, să-şi delege în Parlament formaţiuni şi personalităţi de diferite culori politice în care au mai multă încredere, pe care îi cunosc mai bine şi de la care pot cere mai mult. De aici pot apare mai multe oferte politice pentru societate, mult mai largi decât după criteriul comunist-necomunist. Un Parlament mai pestriţ oferă mai multe posibilităţi pentru constituirea coaliţiilor guvernamentale mai largi, inclusiv după numărul de mandate, şi nu la limită, după cum avem în parlamentele din ultimele trei legislaturi. Aceasta ar diminua, pe de o parte, tendinţa de dictat din partea componentelor mari ale alianţei, iar, pe de altă parte, şantajul pe care îl utilizează de ani buni partidele cu puţine mandate, în baza aşa-zisului „vot de aur”. În consecinţă, o coaliţie din mai multe partide, fiecare cu mai puţine mandate, dar cu un număr mai mare de mandate în total decât acum, reprezintă societatea mai adecvat, este mai democratică, mai funcţională, asigură înnoirea sângelui clasei politice moldoveneşti şi depăşirea stării de scindare multilaterală a societăţii în ansamblu. Oricât ar părea de straniu, în urma accederii în Parlament şi a altor actori politici, au de câştigat şi actuala opoziţie, şi actuala guvernare. PCRM trebuie să înţeleagă în sfârşit că, datorită „împestriţării” ireversibile a societăţii, respectiv, a bazei sociale a partidelor politice, nu mai poate reveni niciodată la statutul său de unic partid de guvernământ. Iar aceasta înseamnă că poate reveni la guvernare, doar dacă va avea în Parlament parteneri de coaliţie apropiaţi ca platformă politică. În caz contrar, îl paşte pericolul să nu ajungă niciodată la „volanul” ţării, chiar dacă decenii înainte va avea cel mai mare număr de mandate în Legislativ. Partenerii PCRM pot apare în Parlament doar dacă însuşi PCRM votează diminuarea pragului electoral şi acceptă diminuarea monopolului pe care îl deţine pe stânga eşichierului politic din Republica Moldova. După atâtea atacuri şi hărţuilei reciproce, componentele actualei AIE nu pot spera să rămână la guvernare de durată în actuala configuraţie şi cu actuala pondere în Parlament. În cazul unor eventuale alegeri parlamentare, fiecare dintre ele mai degrabă riscă să piardă din mandate, decât să câştige şi aceasta este soarta generală a partidelor după o perioadă de guvernare. Fiecare formaţiune obţine o nouă şansă doar cu apariţia unor noi actori în Legislativ, iar aceştia nu pot apare, dacă actuala guvernare nu conştientizează necesitatea coborârii pragului electoral. [Monopol politico-financiar „beton”] Apariţia unor noi actori politici, respectiv, a unor noi şanse pentru societate, rămâne imposibilă atâta timp cât rămâne valabil actualul sistem de funcţionare a partidelor. Toată lumea ştie că viaţa de partid în Republica Moldova este dirijată de liderii de partid care dirijează fluxurile financiare din interiorul partidelor. Cheltuielile pentru activităţile de partid, în special cele electorale, au crescut în ultimul timp atât de mult, încât le poate suporta doar un cerc foarte îngust de oameni foarte bogaţi, cărora le spunem de la o vreme oligarhi. Are loc oligarhizarea partidelor, a vieţii politice, dar şi economice a ţării, în ansamblu, în care nu are şansa să pătrundă altă lume din afară, decât prin alocaţii financiare şi mai mari. De multe ori, este vorba de bani neluaţi la evidenţă oficială, din care nu s-au plătit şi nu se plătesc impozite la stat. De regulă, cei care investesc astfel de bani, sunt interesaţi să şi-i poată recupera, de regulă, mai mulţi, de regulă, din contul banilor bugetari sau a banilor care nu ajung la buget. Astfel, actualmente, viaţa politică este monopolizată, pe de o parte, de oligarhii din fiecare partid, iar, pe de altă parte, de către oligarhii din fruntea doar câtorva partide, indiferent dacă sunt la guvernare sau în opoziţie. Astfel, nici pe orizontală, nici pe verticală nu pot apare formaţiuni şi oameni politici noi. Acest cerc închis şi vicios poate fi rupt doar prin implementarea legislaţiei privind finanţarea partidelor politice de la bugetul de stat. Şi actuala opoziţie, când s-a aflat la guvernare, şi actuala guvernare, care a fost în opoziţie, au recunoscut necesitatea şi importanţa trecerii la finanţarea partidelor de la buget, dar nici unii, nici alţii nu au făcut vreun pas practic în acest sens. Are oare acest comportament vreo legătură cu afirmaţiile amintite deja potrivit cărora orice zi de aflare la guvernare aduce profituri fabuloase? Este oare adevărat că noile guvernări moldoveneşti nu îndrăznesc să atingă prea mult afacerile tenebre ale reprezentanţilor fostelor guvernări, pentru că mizează pe aceeaşi atitudine în cazul schimbării rolurilor? Dacă în cazul micşorării pragului electoral putem miza pe un oarecare interes propriu al partidelor parlamentare, în cazul trecerii la finanţarea partidelor de la buget miza este doar pe influenţă din afara formaţiunilor şi chiar din afara Republicii Moldova. Societatea civilă din ţară trage de mai mulţi ani semnale de alarmă privind pericolul oligarhizării vieţii politice, face propuneri de schimbare a stării de lucruri, parte din ele chiar au fost auzite, formal. Astfel, finanţarea de la buget a fost prevăzută prin modificări la Legea privind partidele, adoptate încă pe timpul guvernării PCRM. Dar implementarea noilor prevederi a fost amânată pentru anul 2012, ca actuala guvernare să o amâne pentru încă o perioadă îndelungată de timp. Practica de mai mulţi ani demonstrează că cele mai multe reforme importante se pot face în Republica Moldova doar la insistenţa partenerilor externi ai ţării, după formula „bani contra reforme”. Deşi s-au aratat şi anterior interesaţi de finanţarea partidelor moldoveneşti de la buget, deocamdată, tema nu a intrat oficial în lista de priorităţi a partenerilor de dezvoltare în relaţiile cu Guvernul Moldovei. Dar există semne că situaţia se schimbă, pentru că ultimul grup de experţi ai UE care a vizitat Moldova recent a abordat această temă în legătură directă cu liberalizarea regimului de vize. Rămâne să sperăm că partenerii străini vor găsi pârghii mai puternice decât actualele interese ale clasei politice moldoveneşti pentru a rupe acest cerc vicios politico-financiar de calitate „beton”. [Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo] {P.S. Pentru cei care doresc să-şi împrospăteze cuvintele cântecului amintit mai sus „La morişca cea de jos”: La morişca cea de jos, Eu eram cel mai frumos, Când eram să torn în coş, Eu eram cel mai frumos, Morăriţa mă dă jos, Eu eram cel mai frumos, Stai, bădiţă, nu turna, Eu eram cel mai frumos, Până nu m-îi săruta, Eu eram cel mai frumos. ........................... Sărmanul omul urât, Nici la moară n-are rând, Iar bărbatul cel frumos, Cum ajunge, toarnă-n coş”. Până când Republica Moldova în rol de tânără morăriţă pe care o poate amăgi orice flăcău din politică ce se autodeclară frumos şi deştept? V.V.}