Împăcarea economică a Republicii Moldova şi a regiunii transnistrene se va produce, probabil, nu mai uşor decât cea politică. În 15 ani în regiunea separatistă s-a creat o enclavă în raport cu teritoriul din dreapta Nistrului, dar deschisă larg lumii, având relaţii comerciale cu aproape 100 de ţări. În fine, s-au creat două sisteme funcţionale independente cu toate atribuţiile pe care poate să le aibă un sistem economic, inclusiv valuta proprie. Încercările de apropiere economică prin cedări, un exemplu fiind ştampila vamală a Republicii Moldova utilizată o perioadă de timp de autorităţile transnistrene, au eşuat, la fel ca şi interdicţiile impuse de Chişinău în anii 2004-2005, apreciate de Tiraspol drept blocadă economică. „Consolidarea încrederii” între Chişinău şi Tiraspol în plan economic nu va decurge fără animozităţi şi atingere de interese, care va complica procesul, ce va dura mult mai mult decât se crede. Deşi, dacă negocierile politice au fost întrerupte în repetate rânduri, relaţiile economice şi de afaceri între cele două maluri, cu o intensitate mai mare sau mai mică, nu s-au oprit niciodată. [Ce probleme urmează de rezolvat?] Există mai mulţi factori care vor face dificilă apropierea celor două economii, care timp de 15 ani au existat independent. Costuri importante le va necesita adoptarea unei valute unice. Aceasta implică o serie de acţiuni, de ordin administrativ, financiar şi economic, dar şi cheltuieli enorme. Experţii străini, dar şi locali au ezitat să evalueze costurile acestui proces. „O reintegrare economică este imposibilă fără soluţionarea politică a diferendului”, afirmau ei. Un alt „măr al discordiei” este privatizarea patrimoniului din regiunea transnistreană, care nu a fost recunoscută niciodată de Chişinău, ba chiar a fost declarată ilegală. La 1 ianuarie 2005, a intrat în vigoare Legea cu privire la privatizarea întreprinderilor din stânga Nistrului, care anula rezultatele privatizării din Transnistria şi presupunea transmiterea companiilor în proprietatea angajaţilor acestora. Guvernul a cerut investitorilor străini să-şi retragă capitalurile din regiunea transnistreană Vor fi legiferate aceste privatizări după reactivarea relaţiilor economice? De fapt, oficialităţile moldovene vor fi impuse să facă lucru, la sigur că nimeni nu va dori să cedeze proprietăţile, chiar dacă după reintegrare se va produce o reîmpărţire a patrimoniului şi a pieţei între grupurile de influenţă. Inevitabil va trebui să fie revizuit însuşi sistemul şi principiile de gestionare a economiei. În regiunea transnistreană, bunăoară, nu a fost efectuată reforma agrară, iar vânzarea pământului este interzisă. Şi nu este unicul exemplu de acest fel. O problemă foarte sensibilă este datoria externă. În timp ce Chişinăul, de bine de rău, şi-a onorat obligaţiunile externe, iar o parte din datorii au fost reeşalonate, Tiraspolul a profitat de un regim cruţător, delicat vorbind, din partea Federaţiei Ruse. Datoria externă a Tiraspolului a crescut în 2007 cu încă 200 milioane dolari SUA şi a constituit spre finele anului mai mult de 1,8 miliarde dolari, în principal din contul datoriilor faţă de Gazprom (1,4 mlrd dolari). Îşi va asuma aceste datorii Chişinăul? Va accepta ca ele să fie plătite şi de contribuabilul din partea dreaptă a Nistrului, care a dus deja o povară externă? Va dori, la rândul ei, populaţia din regiunea transnistreană să achite plăţi mai mari pentru gaze sau Gazprom-ul va deveni indulgent cu o „ţară reîntregită prietenă a Rusiei „? În ultimii doi ani Chişinăul a plătit un preţ mai mare pentru gaze decât Tiraspolul. Astfel, în primul trimestru, Gazprom a livrat Republicii Moldova gaz la preţ de 191 USD pentru o mie metri cubi, iar în trimestrul doi – 213 USD, în timp ce Tiraspolul va plăti în acest an 195 USD pentru 1000 m3. Există şi probleme de infrastructură, care de un deceniu şi jumătate s-a dezvoltat autonom, spaţiul economic cândva integrat s-a divizat după 1991 în două sisteme funcţionale independente. Dezvoltarea în paralel a economiei Republicii Moldova şi regiunii transnistrene a avut ca urmare şi un cadru legislativ şi normativ, precum şi mecanisme diferite pe care se sprijină. Deşi relaţiile economice între Republica Moldova şi regiunea transnistreană nu a fost întreruptă niciodată, circuitul mărfurilor între cele două maluri ale Nistrului este anemic şi a oscilat în funcţie de „temperatura” relaţiilor politice. Acum „schimburile comerciale” constituie circa 100 milioane de dolari SUA, însă este departe de nivelul atins în 1998 – 169,1 milioane de dolari SUA. Şi acestea nu sunt unicele probleme care urmează de rezolvat în procesul de „consolidare a încrederii” şi într-o ulterioară etapă de reintegrare. Încă nu a luat sfârşit „războiul feroviar”, ce a determinat Chişinăul să suporte cheltuieli enorme pentru a reorienta transporturile feroviare. Mai poate interveni orgoliul elitelor economice, care nu poate fi neglijat. [Ce ne apropie?] Indiferent de evoluţii, economia Republicii Moldova şi cea a regiunii transnistrene au mult comun. Şi una, şi alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, este o economie deschisă. Cea transnistreană poate chiar mai mult, dat fiind dependenţa de export şi import. Astfel, potrivit Centrului de Investigaţii Strategice şi Reformă (CISR), în anul 2006, comerţul exterior în Produsul Intern Brut al regiunii transnistrene era de 198,2%, iar a Republicii Moldova, de 111,6%. Evoluţiile din ultimii ani au urmat acelaşi trend, o creştere puternică a importurilor pe fondul unui ritm mai lent al avansului exporturilor, ca urmare o agravare a deficitului balanţei comerciale. În anul 2007, deficitul comercial al Transnistriei a constituit 405,0 mln dolari SUA, iar al Republicii Moldova - 2348,1 mln USD, pe fondul unor valori ale schimburilor comercial de, respectiv, 1410,0 mln USD şi 5031,7 mln USD. Republica Moldova şi regiunea transnistreană face comerţ cu circa 100 de ţări, chiar şi orientarea fluxurilor de mărfuri spre exterior pare a fi similar[. Experţii IDIS „Viitorul” apreciază că „utilizarea de către exportatorii transnistreni a cotei Republicii Moldova în comerţul cu UE în cadrul regimului de preferinţe comerciale autonome al Republicii Moldova va contribui în continuare la ameliorarea indicatorilor economici externi ai regiunii. Se aşteaptă ca în anii 2008-2009 toţi indicatorii blocului economiei externe să continue o creştere stabilă.”. Deşi diferite, grupurile de mărfuri ce domină exporturile sunt foarte restrânse, Chişinăul mizează pe produse alimentare, băuturi şi tutun, materiale textile, produse vegetale, în timp ce principalele produse de export din Transnistria sunt metalele, textilele, energia electrică, maşinile şi echipamentele. Dezvoltarea exporturilor rămâne una din priorităţile Republicii Moldova şi regiunii transnistrene. Compromisul la care s-a ajuns în ultimii doi ani pe această direcţie, a dus la o doză mai mare de încredere a companiilor transnistrene în politicile economice promovate de Chişinău, de care au şi profitat, inclusiv ca urmare a accesului pe care l-au obţinut pe piaţa ţărilor Uniunii Europene. Experţii CISR estimează că atingerea unui compromis în ceea ce priveşte infrastructura de producţie ar impulsiona circulaţia mărfurilor între ambele maluri ale Nistrului, cât şi „restabilirea încrederii şi a reintegrării economice reale”. În pofida diferenţelor, problemele economice sunt comune, cele mai noi fiind o inflaţie înaltă şi un deficit tot mai mare a forţei de muncă.