Toată lumea trebuie să fie conștientă că orice proiect de anvergură națională, inclusiv cel unionist sau anti-unionist, sunt viabile și necesare în măsura în care aceasta o simte societatea și nu (doar) politicienii. De la această înțelegere și până la înțelegerea ce este de făcut nu este atât de departe. În caz contrar, orice continuare a comportamentelor unionist și anti-unionist în vechile formate, rămâne un scop în sine care nu are prea multe în comun cu interesele reale ale societății și poporului.
--- 

Ziua de 27 martie readuce în prim plan disputa curentelor politice care promovează unirea cu România a actualului stat Republica Moldova şi, respectiv, ne-unirea sau anti-unirea acestuia cu statul vecin. Această dispută capătă amploare mai mare în preajma fiecărei aniversări a intrării Republicii Democratice Moldoveneşti în componenţa României care a avut loc în anul 1918, iar anul acesta mesajele în contradictoriu lansate de ambele tabere s-au radicalizat şi mai mult, în virtutea unor circumstanţe, obiective şi subiective.

Cine sunt actorii?

În linii mari, este vorba de două curente cu caracter politic, odată ce obiectul disputei poartă şi el un caracter eminamente politic: statalitatea Republicii Moldova, continuarea, diminuarea sau lichidarea ei.

Curentul unionist este reprezentat, în principal, de anumite partide politice, o parte din ele cu mesaj unionist constant (de  ex., PNL, PLR, Dreapta) sau periodic, în funcţie de conjuncturile de moment prin care trece ţara sau formaţiunea politică respectivă (PL). Caracterul politic şi conjuncturist al interesului faţă de tema unirii este demonstrat, în particular, de PPCD care, în funcţie de circumstanţe, a trecut întreg ciclul de la promotor activ şi chiar agresiv al unirii până la anti-unionism cu reorientare spre polul geopolitic opus, cel pro-rusesc. .

Organizaţiile societăţii civile anunţate pe segmentul unionist sunt mai mult lipsă decât prezente în spaţiul public al Republicii Moldova, cu excepţia unor organizaţii mai noi ce reprezintă tinerii (de ex., ODIP, Tinerii Moldovei) care fac efort să demonstreze lipsa de afiliere la partidele politice, ceea ce poate fi considerat drept un prim semn de încredere și eficienţă scăzută a formaţiunilor politice sub aspectul scopului anunțat.

Curentul anti-unionist este reprezentat în principal de către PSRM, care a preluat şi a amplificat acest mesaj de la PCRM, care rămâne şi el un actor mai secundar ar mesajului anti-unionist. Radicalizarea disputei în anul acesta dintre cele două curente se explică în particular prin faptul că, pe de o parte, promotorul principal al anti-unionismului, PSRM, a obţinut pârghii administrative importante în urma alegerii lui Igor Dodon în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, iar, pe de altă parte, PL, care se află la guvernare, pentru şi după alegerile parlamentare din 2014, şi-a reanimat mesajul unionist, deşi cu efecte mai mult de suprafață pentru propria imagine. De exemplu, PL nu a reuşit să-i convingă nici măcar pe partenerii de coaliţie să voteze iniţiativa sa recentă de a declara ziua de 27 martie zi de sărbătoare, după ce Parlamentul României a adopta o astfel de lege

Şi curentul anti-unionist se sprijină pe anumite ONG-uri (de ex., Mişcările de tineret Urmaşii lui Ştefan, Voievod), dar şi ele se feresc să fie percepute ca fiind afiliate politic, concluzia privind eficienţa şi sinceritatea joasă a formaţiunilor politice rămânând valabilă şi în acest caz.

Mai multe personalități reprezintă astăzi curentul unionist - Vitalia Pavlicenco, Ion Hadârcă, Ana Guțu, Mihai Ghimpu, mai nou – Anatol Șalaru, dar niciuna nu are încrederea de care se bucură, conform sondajelor, liderul anti-unionismului Igor Dodon.

Cine sunt judecătorii?

Instituţiile statului par să nu se amestece direct în disputa dintre unionişti şi anti-unionişti şi pot exista două motive pentru aceasta. Unu. Instituţiile statului consideră că este vorba despre o confruntare de idei care au dreptul la viaţă, atâta timp cât sunt promovate paşnic, fără utilizarea forţei. Doi. Instituţiile statului se află sub influenţa forţelor politice care promovează apropierea de statul vecin în relațiile bilaterale, dar şi de Uniunea Europeană, România fiind cel mai apropiat de Republica Moldova membru al UE şi nu doar în sens geografic. Al doilea punct de vedere îl promovează cel mai activ reprezentanţii curentului anti-unionist, care se pare că îi judecă pe actualii guvernanţi după parametrii în care au construit relaţiile moldo-române în perioada guvernării comuniste, culminate cu expulzarea ambasadorului României la Chişinău, în anul 2009.

Societatea moldovenească, în marea ei majoritate, rămâne neutră în raport cu disputa dintre unionişti şi anti-unionişti, în special sub aspectul acţiunilor practice prin care ar fi dispusă să susţină o parte sau alta. Este adevărat, sub aspect teoretic, atestat de sondajele de opinie, numărul celor care ar vota „neunirea” este mai mare decât al celor care ar accepta „unirea” în cadrul unui eventual referendum, deşi tendinţa celor din urmă este într-o uşoară creştere. O parte din societate chiar votează la modul practic un partid sau altul în funcţie de poziţia acestuia faţă de problema unirii. Dar nimeni nu-şi poate închipui astăzi că cele două grupuri sociale ar fi în stare să iasă pe baricade reale întru susţinerea propriilor poziţii, separat sau una împotriva alteia. Iar aceasta demonstrează că tema disputată rămâne preponderent de domeniul ocupaţiilor şi intereselor persoanelor şi formaţiunilor politice. Şi aceasta pentru că societatea în ansamblu are alte priorităţi ale problemelor vitale, în mare parte, din cauza acelorași persoane și formațiuni politice.

Sub aspect istoric

Unioniștii consideră că Unirea este îndreptățită, necesară și inevitabilă în baza dreptului identitar și istoric, teritoriul dintre Prut și Nistru, numit și Basarabia, fiind rupt din teritoriul Moldovei istorice și alipit cu forța la Imperiul Rus, în anul 1812, considerându-i pe băștinașii majoritari ai actualei Republicii Moldova ”romani și punctum”. Respectiv, scopul final proclamat de unioniști este reeditarea actului de ”Unire” din 27 martie 1918, când Basarabia s-a alăturat României, creată la mijlocul secolului 19 prin Unirea Principatelor Moldova (partea din stânga Prutului care este și partea cea mai mare din teritoriul Moldovei istorice) și Muntenia. Ambele entități sunt atestate de istoriografie drept ”principate românești”.

Anti-unioniștii resping dreptul istoric și identitar, invocat de oponenți, promovând la rândul lor teza privind ”ocupația” Basarabiei de către România în 1918, precum și diferențele identitare și lingvistice dintre români, inclusiv românii din Moldova de peste Prut, și moldovenii din Republica Moldova. Respectiv, aceștia apreciază preluarea teritoriului dintre Prut și Nistru de către fosta Uniune Sovietică drept ”eliberare”. Anti-unioniștii mai fac referință la dreptul Republicii Moldova de a se considera continuatoare a statalității Moldovei istorice, odată ce partea de peste Prut a acesteia ”și-a pierdut statalitatea.

Ambele poziții par să aibă locuri vulnerabile

Locul slab al unioniștilor trebuie căutat în zona convingerilor lor privind dreptul identitar, pe care par să nu îl împărtășească (încă sau deja) o mare parte din moldovenii care locuiesc la est de Prut, nemaivorbind de reprezentanții altor etnii - cetățeni ai Republicii Moldova. Despre motive și eventuale soluții vom vorbi mai jos, la acest moment să fixăm că, fără omogenizarea înțelegerii acestei teme cel puțin la nivelul majorității populației, Unirea, în forme civilizate, rămâne un scop îndepărtat și o preocupare caracteristică preponderent actorilor politici. Unioniștii nu au cum că conducă societatea moldovenească spre Unire, iarăși, în forme legale și civilizate, dacă nu sunt în stare să câștige încrederea populației în interiorul Republicii Moldova, inclusiv printr-o reprezentare mai mare, de dorit majoritară, în organele statului actual. Acum, reprezentarea este infimă, aproape inexistentă și acesta ar fi unul din indicii influenței reale a curentului unionist asupra societății moldovenești.

Locul vulnerabil al anti-unioniștilor pare să țină de interpretarea ideologică a evenimentelor istorice în contextul contemporan marcat de valorile democratice ale drepturilor omului, statului de drept și dreptului internațional. Ceea ce ei consideră ”ocupația din 1918” s-a produs prin votul covârșitor al unui organ legislativ, legal și legitim, Sfatul Țării, unicul existent la acea vreme în statul de atunci – Republica Democratică Moldovenească, apărută, în urma destrămării Imperiului Rus. Tot ceea ce s-a produs cu teritoriul dintre Prut și Nistru până și după aceea nu are acoperire nici legală, nici morală. Și dacă intrarea teritoriului de la Est de Prut în componența Imperiului Rus (1812) și a Uniunii Sovietice (1944) a fost prevăzută de niște acte convenite între marile puteri, în urma unor conflagrații militare și în baza ”dreptului învingătorului”, chiar dacă acesta nu are nimic în comun cu drepturile oamenilor și voința popoarelor-bucate puse pe masa învingătorului, actul din 1940 a fost unul în totalitate banditesc, condamnat univoc ulterior de întreaga comunitate internațională. Respectivul act banditesc a rămas la baza ultimei încorporări a Basarabiei în cadrul Uniunii Sovietice, dar și la baza argumentelor ”neunioniste” ale anti-unioniștilor. 

Sub aspectul prezentului

O parte din activitățile curente ale unioniștilor și anti-unioniștilor sunt ațintite asupra anumitor categorii sociale și persoane aparte, cu scopul de a-și extinde și fortifica propriile tabere. Însă o altă parte creează impresia unui scop în sine, orientat spre menținerea propriei imagini politice care, indirect, contribuie și la fortificarea taberei adverse.

Cu excepția menționatelor mișcări de genul organizațiilor neguvernamentale ODIP și, puțin mai puțin, Tinerii Moldovei, care ies suficient de mult ”în popor”, inclusiv cu mesaje educaționale care nu obligator se limitează la cel unionist, mesajul formațiunilor politice unioniste se limitează deseori la ”convingerea celor convinși” de necesitarea Unirii și combaterea oponenților pe care nu există nicio șansă să fie convertiți în ”religia unionistă”. De cele mai multe ori indecișii rămân în afara atenției unioniștilor sau sunt tratați într-un mod frontal, neinspirat, încât aceștia, în cel mai bun caz, se inhibă și mai mult, dacă nu și se orientează spre tabăra adversă. Trebuie să recunoaștem că unioniștii dispun și de mai puține instrumente de convingere decât oponenții cum ar fi mass-media influentă, surse financiare suficiente, în special după ce statul român și-a reorientat principalele fluxuri financiare de la entitățile asociative spre susținerea proiectelor guvernării Republicii Moldova sau direct ale comunităților locale, de exemplu, prin finanțarea masivă a reconstrucției și construcției instituțiilor școlare și preșcolare. Dar caracterul închis, strict politic, al activității partidelor unioniste pare să fie principalul motiv al extinderii insuficiente a ideii unioniste în rândul societății moldovenești.

În acest sens, partidele anti-unioniste sunt situate în condiții mai favorabile. Pe de o parte, să combați, să distrugi ceva este de multe ori mai ușor decât să creezi, să construiești. În particular, elaborarea și promovarea tehnologiilor privind ”chipul dușmanului”, în raport cu ideea unionistă și purtătorii ei, are multe rădăcini și multă trecere în societatea moldovenească, nostalgică și conectată la mentalitatea anti-românească, alimentată de ideologia sovietică și post-sovietică. Tabăra anti-unionistă dispune de surse mediatice net superioare celei unioniste, parte din merit aparținând înseși taberei respective care a știut să-și creeze astfel de instrumente în lupta pentru mințile oamenilor, iar altă parte – mass-mediei rusești cu multă penetrare și influență în societate moldovenească. După amploarea și calitatea activităților desfășurate de anti-unioniști, este de presupus că ei dispun și de mai multe resurse financiare decât oponenții. Este de presupus că proveniența resurselor respective se trage din Rusia, în condițiile când Moldova este cel mai sărac stat din Europa, eventual, precum și caracterul mai puțin public al acestora, odată ce, practic, nu sunt cunoscute proiecte sau cazuri separate de finanțare deschisă a vreunui gen de activități publice pe malul drept al Nistrului din partea Rusiei, spre deosebire de malul stâng, administrat de un regim separatist.

Scopuri declarate și nedeclarate…

Desigur, nu poate fi exclusă din ecuație buna credință și sinceritatea politică a celor doi promotori ai celor două idei contradictorii. Dar nicio tabără și nici cealaltă nu au acum și nu vor avea în viitorul previzibil capacitatea să încline în favoarea sa balanța chestiunii legate de unire-neunire. Și atunci s-ar putea ca măcar parțial să fie valabilă presupunerea că unioniștii și neunioniștii să aibă nevoie unii de alții, să se genereze și alimenteze reciproc. În scopuri strict politice, adică cele care țin de acapararea și menținerea puterii aici, în statul care, deocamdată, nu se unește cu nimeni și nu se dezunește de la nimic. Iar respectivele scopuri politice sunt mai ușor de atins în condițiile unei societăți dezbinate, or, unirea și neunirea este doar unul din multele linii de demarcare din cadrul societății moldovenești. S-ar mai putea ca cei doi actori să mizeze și pe diferite genuri de beneficii așteptate de la factorii regionali și geopolitici, implicate și interesate în disputa examinată.

În particular, este semnificativă atitudinea celor două curente față de procesele de integrare europeană ale Republicii Moldova.

Unioniștii acordă prioritate ideii unioniste față de cea europeană, văzând unirea ca prim pas și prim garant de europenizare a spațiului care urmează a fi unit. Însă logica respectivă pare a fi un pic vulnerabilă, pentru că fiecare unionist din Republica Moldova este și pro-european, însă nu fiecare pro-european este și unionist. Unioniștii par să nu înțeleagă că avansarea prioritară în eurointegrare, acceptată la această etapă de mai multă lume din interior și exterior, ar aduce mai multe beneficii și unirii, doar că ceva mai încolo. Sau s-ar putea să decadă necesitatea acesteia, după ce locuitorii ambelor state se vor pomeni și așa într-un spațiu comun, european.

În schimb, anti-unioniștii par să înțeleagă mai bine logica respectivă, de aceea România este ținta criticilor permanente și masive, în special din cauza statutului acesteia de prim avocat și prim susținător al aspirațiilor pro-europene, manifestate de o parte din populația Republicii Moldova, pe moment și de către guvernarea acesteia. 

Sub aspect geopolitic

Este de presupus că, pe lângă adepții interni, cele două tabere reprezintă și interesele factorilor externi de influență, în special România și Rusă, inclusiv în calitate de moștenitor al ex-URSS, care au o istorie de cel puțin două secole de dispute politico-teritoriale, dar și implicații geopolitice mai noi. De circa un deceniu, România este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene și NATO, iar aceasta înseamnă extinderea disputei la nivel geopolitic sau chiar global. Respectiv, unioniștii și anti-unioniștii moldoveni, preiau anumite funcții geopolitice sau chiar globale, oricât de exagerat ar părea aceasta la prima vedere.

Pe moment, disputa geopolitică este una strict de poziții, cu elemente de hărțuire reciprocă. Această deoarece România chiar să vrea și să poată ”uni” cumva Republica Moldova, mai degrabă nu va avea acceptul UE și NATO, care sunt puse în situația să țină cont de obiecțiile categorice ale Rusiei, relațiile cu care și așa sunt extrem de complicate. Nimeni dintre puterile mari nu are atâta interes pentru o eventuală ”unire” a foarte neînsemnatului stat Republica Moldova, cu sau fără foarte problematica regiune transnistreană, ca să-și asume niște costuri atât de mari cu rezultate atât de imprevizibile. Este adevărat că o posibilitatea teoretică a unirii ar exista, în cazul unor deflagrații regionale sau mondiale ca și în cazurile ”unirii și dezunirii” din 1812, 1918, 1940, 1941 și 1944, dar atunci nu va rămânea piatră pe piatră nici din unire, și nici nu ar putea supraviețui prea mulți combatanți și promotori ai ambelor tabere moldovenești.   

Este de presupus că în condițiile actuale România nu are interes să preia în componența sa un teritoriu atât de problematic din aproape toate punctele de vedere, fără riscul de a-și acutiza la maximum propriile probleme. Este încă un argument împotriva temerilor vehiculate că Romania are putea să-și adjudece în mod forțat ”Crimeea de la Est de Prut”.

Mai mult, nici chiar cei mai înveterați unioniști, sinceri și de bună credință, nu ar accepta o unire în condițiile actuale, dacă își dau seama că o unire forțată sau de conjunctură externă ar putea să nu fie de durată și atunci proiectul lor poate intra în sertarele istoriei pe încă două sute de ani, dacă nu definitiv. Toată lumea trebuie să fie conștientă că orice proiect de anvergură națională, inclusiv cel unionist sau anti-unionist, sunt viabile și necesare în măsura în care aceasta o simte societatea și nu (doar) politicienii. De la această înțelegere și până la înțelegerea ce este de făcut nu este atât de departe. În caz contrar, orice continuare a comportamentelor unionist și anti-unionist în vechile formate, rămâne un scop în sine care nu are prea multe în comun cu interesele reale ale societății și poporului. 

Valeriu Vasilică, IPN