Episodul 1 al analizei ”Ce vor moldovenii și ce le poate oferi puterea?”, publicat pe 11 aprilie 2017, sugera că societatea moldovenească ajunge să ştie ce vrea – „prosperitate”, dar nu ştie ce și cum să ceară de la clasa sa politică pentru a-și atinge scopul, ba chiar o încurajează uneori spre acţiuni care mai degrabă îndepărtează „obiectivul prosperităţii”. Episodul 2 încearcă să aducă noi argumente în acest sens, de asemenea sugerate de ultimele sondaje, însă de data aceasta din domeniul atitudinii față de sine și de stat, față de mass-media, față de valorile naționale, inclusiv identitare, dar și internaționale, europene.
---
…Prima parte din prim zi a calamităților naturale din săptămâna trecută. O stradă lăturalnică, îngustă, din capitală. O mașină oprită în fața grămezii de crengi de pe carosabil, peste care se vede că au trecut, cu greu, mai multe roți până atunci. Șoferul mașinii face mai multe ”curse” cu câte un mănunchi mic de crengi, de grija să nu-și murdărească hainele. Dintr-o parte și din alta s-au adunat câteva mașini șoferii şi pasagerii cărora așteaptă stoic să li se curețe drumul…
Calamitate naturală cu întrebări și răspunsuri umane
Se pare că la acea perioadă tabloul din strada lăturalnică era unul singular, pentru că în multe alte locuri toate mașinile își continuau drumul peste obstacole greu de trecut sau ocoleau porțiunile de stradă blocate, purtând gând rău Primăriei, primarului, Guvernului, preşedintelui… Odată cu complicarea și mai mult a situației, ”salutările fierbinți” în adresa persoanelor suspuse și instituțiilor statului s-au întețit, în gând şi în voce...
Întrebare: De ce să ne revoltăm când considerăm că statul, instituțiile și funcționarii lui nu fac față, dacă nici noi nu suntem mai buni? Sau: De ce să ne așteptăm la lucruri bune de la cei pe care îi considerăm răi? Sau: De ce să ne supărăm pe cei pe care tot noi i-am ales, care seamănă cu noi sau noi cu ei?
Posibil răspuns: Pentru că încă nu am înțeles că statul acesta, țara aceasta suntem noi, mai întâi noi, fiecare dintre noi și apoi funcționarii și instituțiile. Pentru că o altfel de înțelegere despre cine suntem, ce vrem şi ce putem vine cu timpul, odată cu democratizarea acestui stat, a instituțiilor lui, despre care se vorbea în episodul trecut, dar și a noastră, a tuturor, fiecare cu drepturile și obligațiunile conștientizate, cu activismul civic obligatoriu, la care ne vom referi mai jos.
Este adevărat că în ziua a doua de calamitate spiritul civic a dat anumite semne de viață, mai întâi singulare, particulare, ca mai apoi să se transforme în circuite slabe de comunicare pe rețele de socializare, dar și cu anumite fapte sporadice de munci cu lopata în spațiile publice, cum ar fi, în locul autorităților, funcționarilor și statului. În a treia zi, aceste acțiuni sporadice au culminat cu ceva iniţiative mai de amploare, gen cea formulată de tânărul activist Vlad Bilețchi şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile ce au chemat la o acţiune comună de curăţare a străzilor şi trotuarelor capitalei. Încă la etapa îndemnului conta foarte mult ca inițiativele acestea să se materializeze în acțiuni reale de muncă de voluntariat, pentru a fi siguri că șansa noastră de resuscitare a spiritului civic, egal cu democratizarea internă, încă mai trăiește și ne putem baza pe ea acum, dar și în viitor, în cazul altor cataclisme, dar și în viitoarele alegeri, de exemplu.
Față în față: spiritul civic și calamitatea
Dar aceste exemple au fost nesemnificative ca volum şi ca impact în rândul societăţii. De ce s-a întâmplat aşa?
Unu. La nivel de cetăţean aparte, mulți dintre noi care am trăit în perioada ”statului-partid”, autoritar, îi ducem încă dorul, și încă îl așteptăm să ne rezolve problemele, în special, pe cele legate de viață, de ”prosperitate”. Mai complicat e că trăiesc, cu gândul, în acel stat și mulți dintre cei care, datorită vârstei mai tinere, n-au apucat să trăiască, în realitate, în statul vechi. Este adevărat că şi în acel stat au existat anumite forme de activism civic, „subotnicele” fiind cele mai cunoscute dintre ele. Însă în cazul lor nu putem vorbi despre un activism civic veritabil, ci de unul mimat, pentru că toate lucrurile erau dirijate de sus, fără prea mult loc pentru iniţiativa personală sau privată. „Subtnicele” ţineau de domeniul exclusiv al sindicatelor sau al comsomolului, primele fiind botezate drept „şcoală a comunismului”, iar cel de al doilea – „rezervă a partidului”.
Timp de mulţi ani, dacă nu de decenii, „subotnicele” erau privite de mai toată lumea drept o mare formalitate ideologizată sau, în cel mai bun caz, un pretext pentru o întâlnire în plus cu amicii la un pahar de vorbă. Între timp, activismul civic real s-a pomenit atrofiat, rudimentar și, ca fenomen social, și nu se grăbește să iasă de acolo nici acum. De ce oare felul cum au fost organizate „subotnicele”, cu vechime între 30 şi 70 de ani, a anihilat iniţiativa civică sub formă de clacă, de exemplu, istoria căreia poate număra minimum mai multe sute de ani? Cel puţin aşa impresie lasă acum Chişinăul care adună la un loc aproape jumătate din numărul total al moldovenilor şi care pretinde la rolul de centru cultural şi spiritual al societăţii moldoveneşti.
Doi. La nivel de comunitate, cetăţeanul nu a avut săptămâna trecută un exemplu de activism civic suficient de convingător pe care să îl urmeze. Ceea ce au încercat să facă reprezentanţii sau „blogherii” anumitor partide a fost mai degrabă o tentativă neinspirată de PR propriu şi de denigrare a oponenţilor politici, chiar dacă uneori lucrurile au fost servite sub sosul unui „consens al lopeţii”. În acest sens, chiar este bine că aripile tinere şi mai puţin tinere ale partidelor nu s-au prea manifestat cu îndemnuri şi acţiuni pentru depăşirea consecinţelor dezastrului, pentru că ar fi compromis o dată în plus ideea bună a activismului civic odată ce ele însele, conform sondajelor, nu se bucură de prea multă încredere în ochii cetăţeanului. Deşi păcat, pentru că unele partide, atunci când le-a fost convenabil, au găsit resurse enorme, inclusiv umane, materiale și financiare, pentru a mobiliza mii şi mii de oameni pentru cauze mult mai înguste.
”Locul sfânt” sau ”regele e gol”?
Acest „loc sfânt gol” ar fi putut fi ocupat de ONG-uri sau, de ce nu, lideri de opinie credibili? Dar nu a fost să fie, inclusiv pentru că o parte dintre acestea şi aceştia s-au auto-compromis prin apropieri periculos de mari faţă de unele partide lipsite de încredere, altă parte – de alte partide, dar cu aceeași imagine. Iar a treia parte este compromisă în faţa societăţii prin atacuri nefondate de către partidele fără încredere şi susţinătorii acestora, după principiul „Prindeţi hoţul!”. De mai mult timp, acestea sunt scenarii elaborate în laboratoarele partinice, mai nou, și oligarhice și dirijate de reprezentanții acestora. În consecință, întregul segment al ONG-urilor, dar şi al analiștilor politici și liderilor de opinie, sunt cotate cu aprecieri extrem de joase în cadrul sondajelor de opinie.
În lipsa unor exemple demne de preluat, moldovenii au cea mai mare încredere în biserică şi în armată, care sunt, se pare, cele mai închise instituţii din istoria modernă, dar şi mai veche a acestui teritoriu.
E alegerea moldovenilor să se orienteze în viaţă anume aşa, dar există şi instrumente bine puse la punct pentru menţinerea lor în această stare nefirească.
Cap în cap de bună voie
Cei mai mulţi moldoveni, tocmai 89 la sută, conform unui sondaj realizat de operatori internaţionali, obţin informaţia politică la TV. După TV vin, în descreştere semnificativă, Internetul, prietenii, radio, presa tipărită, reţelele de socializare etc. Şi aceasta în pofida faptului că o altă instituţie internaţională credibilă, Freedom House, afirmă că circa 80 la sută din canalele TV sunt controlate politic. Mai mult decât atât, alte date ale sondajului amintit arată că în topul preferinţelor moldovenilor, în proporţie iarăşi de peste 80 la sută, se află tocmai posturile TV despre care se spune că sunt controlate politic. De ce se întâmplă aşa, ce vor şi ce preţuiesc moldovenii în acest domeniu?
Instituții slabe și afaceri personale puternice
Unul din motive ar putea consta în faptul că pe piaţa media moldovenească, practic, nu există alternative semnificative de informare televizată corectă. Postul public Moldova 1, în calitate de alternativă potenţială, a fost ţinut în toţi anii, de către toate guvernările post-Independenţă, în rol de cenuşăreasă, sub aspectul posibilităţilor economico-financiare puse la dispoziţie de către stat. În acelaşi timp, toate guvernările au pretins de la acesta loialitate, dacă nu chiar slugărnicie, după principiul că este mult mai uşor să-ţi subordonezi un organism sărac şi umil decât unul robust economic şi cu demnitate profesională. Altfel cum ne-am explica faptul că cei câţiva patroni particulari dispun de mai multe posibilităţi să-şi doteze economic, tehnologic şi salarial posturile ce le aparţin, decât a făcut-o întreg statul, cu tot PIB-ul (Produsul Intern Brut) şi BPN-ul (Bugetul Public Naţional) şi alte instrumente pe care le are la îndemână, în raport cu postul public? Pentru a ne apropia de răspuns, ar trebui să revenim la teza expusă anterior privind importanţa instituţiilor statului, comparativ cu persoanele şi partidele, într-un stat democratic, apt să asigure cetăţenilor săi ”prosperitatea” râvnită de ei. Or, postul public „Moldova 1” este parte componentă a INSTITUŢIEI Publice Naţionale a Audiovizualului şi nu a unei entităţi private. Și aceasta dacă nu luăm în calcul și existența în spațiul nostru mediatic a foarte multor posturi TV străine care sunt foarte departe de modelele informării corecte.
TV: gândurile lor devin ale voastre
Al doilea motiv are legătură directă cu primul, dar se bazează şi pe trăsăturile psihico-psihologice şi chiar fiziologice ale omului, care sunt cunoscute şi exploatate din plin de anumite cercuri politico-economice, nu doar în Republica Moldova. Argumente convingătoare în acest sens a servit mai mulţi ani în urmă Eckhart Tolle, considerat unul dintre cei mai originali şi mai inspiraţi călăuzitori spirituali ai timpului nostru. De exemplu: „Aşadar, atunci când vă uitaţi la televizor, aveţi tendinţa de a cădea dedesubtul gândirii, nu de a vă ridica deasupra ei. Televiziunea are acest element în comun cu alcoolul şi cu anumite droguri. Pentru destinderea pe care o simţiţi, plătiţi un preţ mare: pierderea lucidităţii. Şi televizorul, asemenea drogurilor respective, dă un anumit grad de dependenţă”.
În cartea „Un pământ nou”, autorul aşează pe policioare multe aspecte din relaţia omului cu TV, care se dovedeşte mai puţin benefică informării corecte, respectiv, „prosperităţii” acestuia. „Cu toate că perioade lungi de timp mintea nu vă mai este străbătută de niciun gând, ea s-a conectat la activitatea mentală a emisiunii de la televizor. S-a conectat la versiunea de la televizor a minţii colective, iar acum are gândirile acesteia. Mintea vă este atunci inactivă doar în sensul că nu mai dă ea naştere gândurilor, însă absoarbe continuu gânduri şi imagini ce îi parvin prin intermediul ecranului. Astfel îi este indusă o stare de pasivitate asemănătoare transei şi caracterizată de un grad ridicat de receptivitate, nu foarte diferită de hipnoză. De aceea se pretează televiziunea manipulării „opiniei publice”, fapt ştiut de politicieni, de grupuri de interese din diverse domenii şi de cei care îşi prezintă reclamele, aceştia fiind cu toţii dispuşi să plătească milioane de dolari ca să vă prindă în starea de inconştienţă receptivă. Ei vor ca gândurile lor să devină gândurile voastre. Şi de obicei reuşesc”, scrie Ekhart Tolle.
Dreptatea lui Dimitrie Cantemir
Ca să ne dăm seama că ”gândurile lor devin ale noastre”, nu este suficient să rupem periodic privirea de la ecran, aşa cum ne recomandă autorul, e nevoie să ne mai întrebăm, dacă avem nevoie de propriile gânduri şi viziuni, inclusiv despre noi înşine, despre ţară, despre politică şi politicieni şi, de ce nu, despre „prosperitate”? Dacă vrem să părăsim „cuşca televizorului”, măcar din când în când, şi să revenim măcar periodic la cititul cărţilor, la comunicarea vie cu copiii sau cu părinţii? Sau poate că Dimitrie Cantemir a văzut din secolul său atât de departe, încât să rămână şi astăzi valabilă opinia sa despre moldoveni ca oameni care nu se prea trag la carte? Să fie acesta al treilea motiv?
Antidot pentru TV
S-ar putea să se spună că nu doar moldovenii sunt acaparaţi de televizor, însă acesta este doar o parte din adevăr. Pentru că se dovedeşte că cetăţenii prosperi din ţările prospere, europene, se informează un pic din alte surse decât noi, moldovenii. Mai bine zis priorităţile sunt altele, spune ambasadorul lituanian în Moldova, Rimantas Latakas, ţara căruia şi cetăţenii ei au avut un timp aceeaşi soarta ca şi moldovenii. Astfel, europenii se informează preponderent din presa scrisă, de la radio şi doar în al treilea rând de la TV, spune diplomatul. Poate de aceea europenii şi trăiesc mai bine pentru că ţin la propriile gânduri mai mult decât la cele străine, fac efort mai mult să şi le formuleze şi să le realizeze.
De la pâine și spectacol la arestări
Privitul televizorului este o variantă modernă a îndeletnicirii numită de antici „pâine şi spectacol”. În ultima perioadă pare să se profileze o altă faţetă a spectacolului modern agreată de moldoveni şi anume arestările masive în rândurile diferitor persoane din diferite categorii sociale, suspectate de acte de corupţie. Da, combaterea activă a corupţiei este un lucru mai mult decât necesar şi aşteptat de cetăţeni, după cum arată sondajele. Dar impresia generală este că există o prea mare doză de subiectivism în ceea ce ţine de respectivele arestări, adică cine şi când si fie arestat, cine să stea în izolatoare şi puşcării şi cine să beneficieze de arestări la domiciliu, ale cui şedinţe de judecată să fie publice şi ale cui nu, cui să i se permită să-şi spună ultimul cuvânt în proces şi cui nu. Această percepţie vine de la îndoiala dacă deciziile se iau strict în cadrul instituţiilor abilitate – procuratură, poliţie, Centrul Anticorupţie, judecătorii etc. Or, în acest caz, ca şi în altele, contează percepţia, nu ceea ce ni se spune, tot de la TV.
S-ar putea ca puterea să ne explice acest comportament prin dorinţa de a avansa mai mult şi mai repede în combaterea corupţiei, să ne aducă exemplul României care a mers mult mai departe deja pe această cale. Însă fără suficientă transparenţă în această chestiune şi fără să se avanseze cu independenţa reală, credibilă, a instituţiilor, măcar după exemplul României, arestările rămân în mare parte spectacol şi poate încă nu ne dăm seama pe cât este de periculos acesta pentru soarta democraţiei şi a „prosperităţii” noastre.
Și, totuși, frați
Cazul României este relevant şi pentru alte „dorinţe” ale moldovenilor. Conform sondajelor, mai puţini moldoveni decât ar fi logic să fie şi-au „înmuiat” atitudinea” faţă de ţara vecină, în calitate de partener politic şi economic, chiar dacă aceasta a oferit în ultimii ani ajutoare masive, chiar dacă le-a direcţionat concret spre sute de şcoli şi grădiniţe din sute de localități concrete, care nu au cum să nu observe aceasta. Chiar dacă România este cel mai mare avocat al moldovenilor pe calea integrării europene, respectiv, a fortificării instituţiilor aducătoare de „prosperitate” şi diminuării factorului subiectiv în viaţa ţării şi a omului. În cel mai bun caz, sondajele atestă paritatea preferinţelor pro-româneşti şi pro-ruseşti, chiar dacă de la Răsărit nu prea vin ajutoare pentru grădiniţele şi şcolile moldoveneşti. Este mai complicat să întrevezi alte motive ale acestui comportament decât cele expuse aici mai sus, dar şi credinţa mai mare în persoane decât în instituţii, din primul episod. Pe de altă parte, tocmai această atitudine demonstrează că moldovenii sunt neamuri, chiar fraţi cu românii, pentru că, unii dintre noi, din vremuri mai vechi ținem îndelung supărarea, în special în raport cu cele mai apropiate rude şi ne împăcăm mult mai bine cu străinii, de multe ori.
De ce fel de zguduiri au nevoie moldovenii?
Este corect și util să folosim noţiunea de „moldoveni” în calitate de calificativ pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, dacă vrem să ajungem vreo dată o țară și o societate comună, dar și prosperă. Însă, în contextul acestei analize, poate că ar fi util să ne referim în special și la moldoveni ca etnie majoritară în Republica Moldova, după cum arată ultimul recensământ al populație și care poate fi interpretat drept cel mai amplu ”sondaj” realizat în ultimul timp. Cele peste 75 la sută din persoanele chestionate care s-au declarat moldoveni, împreună cu sau fără cele 7 la sută care s-au declarat români, ar fi bine să știe mai clar ce vor și ce pot pentru a avea un trai mai bun la ei acasă, împreună, desigur, cu toți ceilalți concetățeni. În alte vremuri își puteau permite să mizeze sau să dea vina pe ”frații mai mari” sau mai mici, în actualele condiții sunt doar pe propria răspundere pentru propria soartă.
Din ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute, contează cel mai mult că ”virusul” activismului civic s-a activat, fie și mai greu, fie și parțial. Poate că aceasta s-a întâmplat datorită calamității, poate că și în alte sfere avem nevoie de anumite genuri de calamitate care să ne trezească? Nu ştiu dacă este obligatoriu ca aceste „calamităţi” să fie asemănătoare cu cele din 7 aprilie 2009, de exemplu, dar se pare că avem nevoie de anumite zguduiri, ca să ne trezim. Ninsorile recente din plină primăvară sunt o dovadă în plus.
Valeriu Vasilică, IPN
