Pentru a declara starea de urgență, Parlamentul trebuie să-și bazeze decizia pe date care impun adoptarea unor măsuri urgente de către autorități. Totodată, decizia de a declara starea de urgență trebuie să fie o măsură de ultim resort, ca răspuns la un pericol cu caracter excepțional, care presupune că măsurile sau restricțiile obișnuite privind protecția siguranței, sănătății și a ordinii publice sunt insuficiente. Pericolul în discuție trebuie să fie efectiv sau iminent, iar efectele sale trebuie să implice întreaga națiune într-o măsură în care îi periclitează existența. Declarațiile în acest sens au fost făcute de președinta Curții Constituționale, Domnica Manole, după ce hotărârea Parlamentului cu privire la instituirea stării de urgență a fost declarată neconstituțională, transmite IPN.
Într-un briefing de presă, Domnica Manole a menționat că, în hotărârea sa, Curtea a reținut că declararea stării de urgență reprezintă o prerogativă care aparține exclusiv Parlamentului. Totodată, competența în discuție trebuie exercitată cu precauție, având în vedere impactul care îl produce asupra drepturilor fundamentale ale persoanelor.
„Cu privire la respectarea procedurii de declarare a stării de urgență, Curtea a observat că Constituția nu-i acordă Parlamentului suficiente instrumente pentru a colecta de sine stătător informații privind eventualele pericole de natură să afecteze grav funcționalitatea statului sau viața obișnuită a populației. Autoritatea competentă de a colecta informații despre situația reală din țară, inclusiv referitoare la eventualele pericole sociale și a evalua necesitatea declarării stării de urgență este Guvernul, care asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice, și președintele Republicii Moldova dacă necesitatea stării de urgență este impusă, inter alia, de asigurarea securității naționale sau a ordinii publice”, se menționează în hotărâre.
Astfel, deși Parlamentul poate declara starea de urgență, această competență devine activă atunci când necesitatea declarării stării de urgență este solicitată și motivată în mod corespunzător de autoritatea publică competentă. În caz contrar, se încalcă dispozițiile din Constituție.
Totodată, Curtea a reținut că competența Parlamentului de a declara starea de urgență nu este una nelimitată. Pentru că această măsură implică limitări substanțiale ale drepturilor fundamentale, modifică ordinea socială și atribuie competențe suplimentare puterii executive, Curtea a subliniat că legislativul trebuie să aducă motive convingătoare în hotărârea sa. Parlamentul trebuie să justifice în ce măsură competențele ordinare ale executivului sunt insuficiente pentru depășirea situației de criză. Pe de altă parte, el trebuie să justifice în ce măsură sporirea competențelor puterii executive poate compensa deficiența în discuție.
Potrivit Curții, la adoptarea hotărârii contestate, Parlamentul s-a bazat pe proiectul de hotărâre înregistrat de deputați. În nota informativă a proiectului de hotărâre, care ocupă o pagină, se face trimitere la rata infectării populației cu virusul COVID-19 și la raportul Comisiei pentru Situații Excepționale. Cu toate acestea, nu sunt oferite argumente care să justifice durata stării de urgență, adică durata de două luni.
Mai mult, Parlamentul nu a motivat în ce măsură competențele ordinare ale executivului sunt insuficiente pentru depășirea situației de criză și în ce măsură sporirea competențelor puterii executive poate compensa deficiența în discuție.
Curtea a subliniat că, în contextul declarării stării de urgență de către Parlament, pe rolul ei se afla o sesizare referitoare la constatarea circumstanțelor care justifică dizolvarea Parlamentului, depusă pe data de 29 martie 2021, înainte de adoptarea hotărârii contestate a legislativului. „Împrejurarea în discuție trebuia să-i motiveze pe autorii proiectului de hotărâre să argumenteze ponderea mai mare a scopului instituirii stării de urgență pe o perioadă de două luni în comparație cu scopul unei eventuale dizolvări a Parlamentului. Această argumentare trebuia să se refere și la caracterul insuficient al altor măsuri legale, în comparație cu măsurile pe care le presupune starea de urgență, pentru realizarea scopului urmărit”, subliniază Curtea.
Curtea a mai reținut că dacă sunt suficiente măsurile legale obișnuite, nu este necesară instituirea stării de urgență și obstrucționarea unor proceduri constituționale.
