Dinamica evoluţiei situaţiei politice din Republica Moldova după constitiurea Alianţei pentru Integrarea Europeană (AIE) confirmă faptul că elitele politice aflate la putere sunt gata să promoveze o astfel de politică, care să răspundă sarcinilor actuale prioritare ale republicii. Incontestabil, sarcina nr.1 constă în crearea condiţiilor care ar asigura avansarea maximal posibilă pe calea aderării RM la Uniunea Europeană, care constituie, de facto, la ora actuală ideea naţională a ţării. Am putea menţiona, de exemplu, iniţierea negocierilor cu UE în vederea semnării Acordului de Asociere, pe care guvernul AIE le-a inaugurat în ianuarie 2010. În anul trecut a expirat termenul acordului precedent cu UE şi negocierile Chişinăului cu Bruxellesul privind Acordul de Asociere au fost îngheţate din cauza politicii antieuropene promovate de PCRM, care s-a manifestat în mod deosebit, în special, după evenimentele din aprilie 2009. Conducerea de vârf a RM a imitat mai mult până în anul 2009 reformele, profanându-le, în esenţă, şi inducând, de fapt, în eroare conducerea UE. Fosta guvernare şi-a arătat în 2009 faţa sa adevărata în raport cu Bruxellesul şi a purces la promovarea unei politici antieuropene deschise. Politica aceasta s-a manifestat inclusiv prin adoptarea unor măsuri discriminatorii faţă de cetăţenii UE ai României, pentru care a fost introdus în mod ilegal şi fără nici un motiv regimul de vize. După ce autorităţile au organizat provocările din 7 aprilie, fosta conducere a RM a întreprins un atac fără precedent asupra democraţiei, ceea ce a provocat reacţia dură a Uniunii Europene şi şi-a găsit reflectare în Rezoluţia Parlamentului European, care a condamnat cu vehemenţă acţiunile antidemocratice şi antieuropene ale puterii. Noua guvernare a RM a normalizat, după constituirea AIE, relaţiile cu România şi a creat premise pentru avansarea relaţiilor dintre România şi RM spre un nivel calitativ mult mai înalt. După normalizarea relaţiilor RM cu ţara-membru al UE, Comisia Europeană a considerat necesar să înceapă negocierile cu autorităţile RM în vederea semnării unui nou acord, care să reglementeze relaţiile dintre UE şi RM. [Integrarea europeană şi aderarea la UE] Traversarea cu succes a tuturor etapelor în vederea semnării Acordului de Asociere cu UE şi a chestiunilor legate de acesta va constitui soluţionarea unei sarcini deosebit de importante pentru Republica Moldova, totodată, Acordul respectiv, deşi constituie un pas important pe calea integrării europene a RM, nu prevede aderarea ulterioară a statului la Uniunea Europeană. Trebuie să înţelegem, că noţiunea „integrarea europeană” nu reprezintă prin sine aderarea la Uniunea Europeană. De exemplu, autorităţile Marocului au semnat încă nouă ani în urmă Acordul de Asociere cu UE, dar, deocamdată, nici nu se vorbeşte despre calitatea de membru al UE pentru Maroc şi, actualmente, Bruxellesul şi Casablanca lucrează asupra Acordului de „parteneriat intens” care, de asemenea, nu prevede aderarea la UE. Fireşte, ţările Europei de Est au trecut şi ele, înainte de aderarea la UE, prin semnarea Acordului de Asociere, totodată, niciuna dintre ţările acestea nu a avut un conflict „îngheţat”. Dacă principala barieră pentru Maroc o constituie amplasarea teritorială a statului, care se află cu totul pe alt continent, atunci pentru RM bariera aceasta ţine de diferendul transnistrean nesoluţionat. Anume conflictul transnistrean încă nesoluţionat constituie acea barieră reală, care face aderarea RM la UE ireală în conformitate cu modelul ţărilor Europei de Est şi amplasează RM în grupul statelor, care pot conta în perspectiva nu pe aderare, ci pe „un parteneriat intens”. [Conflictul transnistrean: trecut şi prezent] În cazul expertizării conflictului transnistrean este aplicat, ca regulă, instrumentarul similar cu cel folosit pentru evaluarea altor conflicte „îngheţate”. Totodată, la evaluarea gradului de conflictualitate, ca regulă, se trece cu vederea un aspect istoric foarte important, care ţine de formarea în anul 1940 a aşa-numitei Republici sovietice socialiste moldoveneşti, în baza căreia în anul 1991 a fost proclamată Republica Moldova. În anul 1940, Basarabia şi Transnistria au fost unificate în mod artificial într-o singură formaţiune, căreia i-a fost conferit statutul de republică a URSS (devenind, astfel, unica dintre republici, care nu avut un acord semnat chiar şi formal cu centrul unional), iar Bucovina şi Basarabia de Sud au fost incluse în mod artificial în componenţa Ucrainei. Pe tot parcursul existenţei „RSSM” a existat şi confruntarea dintre elitele Chişinăului şi ale Tiraspolului. Dacă elitele din Chişinău erau reprezentate, în fond, de conducerea de vîrf a Partidului Comunist al „RSSM”, atunci elitele din Tiraspol erau formate, în mare, din directorii marilor întreprinderi industriale cu subordonare directă Moscovei. Evenimentele care s-au produs la sfîrşitul anilor 80 - începutul anilor 90 ai secolului trecut au canalizat confruntarea latentă într-o fază de conflict – mai întîi politic, iar apoi armat. Evenimentele respective, deşi aveau „catalizatori externi”, au scos, de fapt, în vileag contradicţiile existente şi le-au imprimat o formă hipertrofiată. „Moderatorul” conflictului transnistrean este Federaţia Rusă şi atât timp, cât o atare stare de lucruri se va menţine, posibilitatea reglementării diferendului va avea perspectiva federalizării RM cu legalizarea, într-o formă sau alta, a dislocării forţelor armate ale FR. Atât primul aspect, cât şi cel de al doilea sunt inacceptabile din punctul de vedere al politicii de aderare a RM la UE. De altfel, federalizarea va face RM vulnerabilă în faţa influenţei Moscovei care va obţine posibilitatea de a o exercita prin intermediul Transnistriei. Conducerea actuală a FR promovează o politică de creare şi ţinere sub control a aşa-ziselor zone de influenţă şi, în cadrul acestei politici, nu este interesată în mod obiectiv în aderarea RM la UE, dat fiind faptul că aceasta va constitui ieşirea RM din zona de influenţă. În cazul constituirii organizării federative de stat, balanţa proeuropeană fragilă a forţelor politice ale RM, care s-a constituit după crearea AIE şi posedă o perspectivă prudentă a evoluţiei în direcţia intensificării poziţiilor elitelor proeuropene, va fi dereglată în mod inevitabil. Cât priveşte formatul negocierilor „5+2” în vederea reglementării diferendului transnistrean, trebuie de menţionat că el poate să garanteze că soluţionarea conflictului nu va afecta în mod făţiş interesele naţionale ale RM, dar să conducă la reglementare astfel, încât aceasta să nu exercite o influenţă negativă asupra aderării RM la UE, formatul respectiv al negocierilor, în calitatea sa actuală, în care a funcţionat până acum, nu va fi în stare. [Modelul cipriot] Uniunea Europeană manifestă în politica sa de admitere a noilor membri o anumită flexibilitate, îmbinând în mod organic standardele generale pentru toate statele cu abordarea individuală diferenţiată. Un exemplu concludent în acest sens poate fi situaţia cu privire la aderarea la UE a Ciprului. Esenţa conflictului cipriot se deosebeşte de cea a diferendului transnistrean, este distinctă, de asemenea, şi situaţia politico-economică generală din Cipru şi din RM, dar conflictul cipriot este, într-o anumită măsură, mult mai complicat, dat fiind faptul că statul separatist Republica Turcă Ciprul de Nord este recunoscut oficial de Turcia – ţară membru NATO şi candidat potenţial pentru aderarea la UE. Cu toate acestea, ţările-membre ale Uniunii Europene au considerat posibil să nu împiedice aderarea Ciprului la UE. O astfel de poziţie a devenit posibilă, inclusiv, din cauza faptului că Ciprul a avut un partener strategic european solid în ceea ce priveşte aderarea la UE – Grecia, autorităţile căreia au promovat în UE ideea aderării Ciprului. Fără un astfel de partener în persoana ţării-membru UE, aderarea Ciprului ar fi fost amânată pînă la soluţionarea conflictului. Eforturile Greciei în vederea promovării intereselor Ciprului au fost atât de eficiente, încât Ciprul a putut să adere la UE chiar şi după ce majoritatea greacă a Ciprului a respins planul de reglementare, propus de ONU şi susţinut de Bruxelles. Modelul Ciprului nu este în sine un model obligatoriu, care poate fi acceptat în calitate de reper în reglementarea conflictului transnistrean, dat fiind faptul că fiecare diferendului are un specific distinct al său, cu toate acestea considerăm necesar în mod univoc ca Republica Moldova să dispună de un partener strategic european serios, care ar promova în mod eficient interesele RM de aderare la UE. [Partenerul european pentru Republica Moldova] Ţara care ar putea juca un rol chiar mai important pentru Republica Moldova, decât Grecia pentru Cipru, este România. Ar fi de menţionat că serviciul diplomatic al României, încă de pe timpurile unirii principatelor române, se consideră unul dintre cele mai puternice din Europa, iar după aderarea României la UE el a obţinut posibilităţi serioase pentru intensificarea activităţii sale. Un exemplu dintre cele mai recente ne poate servi şi faptul că unul dintre cele mai importante şi responsabile posturi ale comisarilor UE – al comisarului pentru agricultură – cu un foarte mare buget i-a revenit anume României, a cărei diplomaţie s-a dovedit a fi mai puternică decât diplomaţia Regatului Unit, care se consideră tradiţional cea mai puternică diplomaţie europeană şi pretindea, de asemenea, la această funcţie. În afară de poziţiile sale în cadrul UE, România este unul dintre principalii parteneri strategici ai Statelor Unite ale Americii în regiunea Mării Negre, devenind ca atare în anul 2003, după ce, de facto, i-a luat locul Turciei. Este de menţionat şi faptul că, după ce autorităţile SUA şi-au schimbat intenţiile de a amplasa elementele de apărare antirachetă şi au deplasat accentele în privinţa acestora în regiunea Mării Negre, România pretinde să devină principalul partener strategic al SUA nu numai în această regiune, dar şi în toată Europa de Est. Din această cauză, Washingtonul va fi gata într-o măsură şi mai mare să ţină seama de poziţia ţării, care constituie principalul exportator de securitate în Europa de Est şi în regiunea Mării Negre. Vom mai menţiona că, în timpul vizitei în Statele Unite ale Americii, a lui Vlad Filat, Prim-Ministru al RM, vicepreşedintele Joseph Biden a menţionat, că „SUA vor susţine RM pe calea aderării la Uniunea Europeană”. Beneficiind de aceste posibilităţi, serviciul diplomatic al României este capabil să intensifice şi mai mult acest sprijin al Washingtonului, care va fi de o importanţă deosebită la elaborarea de către Bruxelles a politicii sale privind aderarea RM la UE. După instaurarea în 2009 în RM a puterii democratice, conducerea României a demostrat că este disponibilă de a promova interesele RM şi de a deveni partenerul său european, lucru despre care a declarat şi mai înainte. Preşedintele României, Traian Băsescu, este un politician puternic şi rafinat, capabil, după cum am menţionat deja cu câţiva ani în urmă, să devină în perspectivă unul dintre cei mai importanţi politicieni ai Uniunii Europene. Reprezentînd în modul cel mai adecvat interesele României, politicianul acesta poate acorda un sprijin esenţial în ceea ce priveşte aderarea RM la UE. Clubul prietenilor RM în cadrul UE, fondat din iniţiativa României în componenţa a 16 miniştri ai afacerilor externe ai ţărilor-membri UE, constituie un exemplu concludent al faptului că serviciul diplomatic român a iniţiat acţiuni intense de promovare a intereselor RM. Acesta este doar începutul contribuţiei şi sprijinului real, pe care este în stare România să le acorde RM în cadrul parteneriatului european pentru RM. Eforturile României în ceea ce priveşte promovarea RM pe calea aderării la Uniunea Europeană doar se vor amplifica după ce Bucureştiul şi Chişinăul vor încheia Acordul de Parteneriat European. Indubitabil, Acordul respectiv urmează a fi mult mai profund şi mai consistent decât Tratatul de bază standard dintre state. În afară de faptul că România este capabilă să acorde un sprijin extraordinar de serios în realizarea ideii naţionale a RM de aderare la UE, România şi RM sînt legate de un spaţiu etnolingvistic comun şi a ignora această realitate în cadrul semnării Acordului interstatal, ar fi nu numai un gest iraţional, dar şi o manifestare de percepţie nu tocmai adecvată a lucrurilor reale. Consemnarea identităţii etnolingvistice la încheierea Acordului privind Parteneriatul European dintre România şi RM va spori, de asemenea, şi responsabilitatea Uniunii Europene faţă de RM, dat fiind că UE nu va putea ignora faptul că o parte dintre românii moldoveni, care constituie naţiunea majoritară a RM, se află în afara hotarelor UE, în timp ce cea mai mare parte a românilor se află în cadrul UE. În Acordul cu privire la Parteneriatul European dintre România şi RM ar putea fi inclusă şi înţelegerea cu privire la crearea Consiliului de aderarea a RM la UE, structură din care ar putea face parte politicieni, funcţionari şi experţi de la Bucureşti şi Chişinău, care s-ar ocupa de realizarea programului de ajustare a legislaţiei şi structurilor de stat ale RM la standardele şi normele Uniunii Europene. Acest sprijin din partea României, care a parcurs calea de aderare la UE şi care are un mare număr de specialişti de înaltă calificare în toate domeniile, ar putea contribui la transformarea calitativă a legislaţiei şi structurilor de stat ale RM şi apropierea lor de standardele UE. Din partea Chişinăului, Consiliul de aderare a RM la UE poate fi fondat în baza Consiliului Naţional de Participare (CNP), creat de Guvernul RM. În Acordul cu privire la Parteneriatul European dintre România şi RM pot fi incluse şi acţiunile solidare ale diplomaţiilor de la Bucureşti şi de la Chişinău cu privire la realizarea ideii naţionale a RM de aderare la Uniunea Europeană. În timpul vizitei preşedintelui Traian Băsescu din ianuarie 2010, România a venit cu o serie de iniţiative, care includ repartizarea de către Bucureşti a unui grant în sumă de 100 milioane de euro şi sprijinul reformelor în domeniul educaţiei din RM. Vom menţiona că nivelul instruirii, inclusiv în instituţiile de învăţământ superior, din RM nu este cel mai înalt, diplomele nu sunt recunoscute în Europa, dat fiind faptul că nivelul de instruire este încă insuficient, iar cel al corupţiei în instituţiile de învăţămînt superior este destul de înalt. În virtutea acestui fapt, sprijinul României în domeniul educaţiei constituie o decizie foarte importantă, capabilă să acorde un ajutor substanţial în reforma calitativă a acestei sfere de activitate. Considerăm rezonabil, ca în procesul de acordare a sprijinului în evoluţia educaţiei să se inaugureze la Chişinău o filială a Universităţii din Bucureşti, în care orele să fie ţinute de profesorii de la Bucureşti. Universitatea din Bucureşti este o instituţie de învăţămînt superior de prestigiu cu profesori de talie europeană şi realizarea acestui proiect ar contribui foarte serios la avansarea procesului de educaţie din RM la un nivel calitativ mult mai înalt. Considerăm, de asemenea, rezonabilă organizarea unor stagii sistematice ale cadrelor didactice din instituţiile de învăţământ din RM în instituţiile de învăţământ superior din România. Urmează să menţionăm în mod separat şi necesitatea instruirii eficiente a cetăţenilor vorbitori de limba rusă din Republica Moldova care, graţie propagandei abile a structurilor mediatice controlate de PCRM, cunosc insuficient politica promovată de România, precum şi cultura şi istoria românească în ansamblu. Programele de instruire a cetăţenilor vorbitori de limba rusă din RM vor contribui, de asemenea, la stabilirea unei armonii în sfera relaţiilor naţionale în cadrul RM, care a fost dereglată din cauza unui volum fără precedent de mare de minciuni, care a fost turnat pe parcursul a mai multor ani în minţile oamenilor prin intermediul filierelor directe sau voalate ale resurselor mediatice controlate de PCRM. Ca urmare, politica în vederea instruirii cetăţenilor vorbitori de limba rusă va contribui la sporirea nivelului lor de cultură, inclusiv al celei politice, ceea ce se va solda cu consecinţe favorabile atât pentru cetăţenii înşişi, cât şi pentru Republica Moldova în ansamblu. Cât priveşte chestiunea ce ţine de frontiera dintre România şi RM, trebuie să înţelegem că revendicările unor forţe politice basarabene privind semnarea Tratatului standard privind frontierele nu numai că nu iau în considerare contextul istoric al chestiunii în cauză, dar, în esenţă, constituie un act cu caracter antieuropean. Frontiera cu România este concomitent şi frontiera cu Uniunea Europeană şi, conducându-se de aspiraţia de aderare la UE, Chişinăul nu ar trebui să lanseze revendicări birocratice, iar în locul acestora urmează să depună eforturi în vederea eliminării la maximum a barierelor şi frontierelor pentru circulaţia liberă a cetăţenilor, precum şi a mărfurilor, serviciilor şi capitalului. Chestiunea cu privire la reglementarea frontierei a fost politizată de către reprezentanţii moldovenismului vulgar, care au profanat politica basarabeană pe parcursul mai multor ani, aceasta fiind în realitate o chestiune cu caracter tehnic, care se soluţionează foarte uşor prin semnarea unui acord tehnic cu privire la regimul de frontieră. Vom mai menţiona, de asemenea, importanţa deciziei cu privire la lichidarea atavismului din timpurile sovietice – a sîrmei ghimpate de la frontieră. În afară de necesitatea firească de lichidare a acestui anacronism ruşinos, decizia respectivă mai constituie un act simbolic de apropiere de Uniunea Euiropeană, frontiera cu care de la Prut, din păcate, mai separă încă oamenii. Autorităţile României sunt gata, de asemenea, să imprime un nivel calitativ mult mai înalt procesului de restabilire a cetăţeniei române pentru cetăţenii care au acest drept. Această decizie ni se pare destul de importantă, dat fiind faptul că, drept urmare, va spori nivelul individual de libertăţi pentru acei, care vor deveni cetăţeni ai Uniunii Europene. Dacă, după formă, restabilirea cetăţeniei României constituie un act de echitate faţă de cei care au pierdut-o nu din vina lor (şi a urmaşilor acestora), atunci, după conţinut, procesul respectiv constituie un act de apropiere nemijlocită a cetăţenilor RM de Uniunea Europeană, care se produce nu la nivel de stat, ci la nivel individual. Autorităţile româneşti au procedat deja, la rândul lor, la un pas fără precedent, adresându-se Bruxelles-ului cu rugămintea de a elimina cerinţa cu privire la existenţa a unei sume de 500 de euro pentru cetăţenii RM care îşi deschid vize pentru România. Cerinţa respectivă este o prevedere obligatorie standard a Uniunii Europene pentru statele-membre ale UE, pe care urmează să o respecte strict doritorii, cetăţeni ai altor state, de a-şi deschide vize. În cazul în care Bruxellesul va accepta rugămintea Bucureştiului, aceasta va însemna nu numai încă o realizare a diplomaţiei României şi nu numai faptul că România se străduieşte pentru cetăţenii Republicii Moldova, dar şi încă o confirmare a faptului că Uniunea Europeană este gata să meargă în întâmpinarea iniţiativelor României cu privire la Republica Moldova. În principiu, Bruxellesul şi-a identificat deja noua sa politică faţă de RM, iar unul dintre momentele sale semnalizatoare l-a constituit numirea noului preşedinte al comisiei Parlamentului European UE-RM, care a devenit parlamentara europeană din România Monica Macovei. [Mandatul maghiar] Vom menţiona că Uniunea Europeană a conştientizat faptul că România poate să aducă cea mai eficientă contribuţie la promovarea politicii UE în RM şi poate să acorde cel mai eficient sprijin transformărilor democratice din RM. Până în anul 2009, Uniunea Europeană atribuia Ungariei rolul principal în determinarea politicii sale în RM. Lucrul acesta ţinea, de asemenea, de faptul că guvernarea precedentă a RM promova, de facto, o concepţie stalinistă a moldovenismului vulgar şi în mesajele sale către Bruxelles, transmiţând, de asemenea, semnale mincinoase şi absurde, orientate contra României şi care, în esenţă, veneau în contradicţie cu interesele naţionale ale RM. Numirea maghiarului Kalman Mizsei în calitate de reprezentant special al UE în RM şi a maghiarului Ferenc Banfi în calitate de şef al misiunii EUBAM, precum şi decizia de a inaugura un centru unic de eliberare a vizelor în ambasada Ungariei au constituit o parte a politicii UE în RM. Totodată, evenimentele care s-au produs în aprilie 2009, când PCRM care se afla la putere a coborât nivelul democraţiei în Basarabia mai jos decât cel existent în Transnistria, au demonstrat că politica UE promovată în RM cu sprijinul Ungariei a suferit un eşec. Reprezentantul special al UE, Kalman Mizsei, care, de fapt, a eşuat în misiunea sa, nu a fost în stare să informeze conducerea UE despre geneza antieuropeană a autorităţilor precedente ale RM pe parcursul anilor 2007-2009, precum şi s-a dovedit a nu fi în stare să explice conducerii PCRM necesitatea de a accepta un dialog de mari proporţii cu partidele ex-opoziţioniste, după cum cerea şi rezoluţia Parlamentului European. Aceste acţiuni au demonstrat necesitatea operării unor schimbări în politica Uniunii Europene promovate în RM. „Mandatul maghiar” al UE pentru RM a expirat şi încheierea sa a coincis, practic, după termen cu expirarea mandatului de putere pe care cetăţenii l-au eliberat lui Vladimir Voronin şi partidului său. În linii mari, unica realizare serioasă pe parcursul acţiunii „mandatului maghiar” şi al aflării lui Vladimir Voronin la putere a devenit formarea în această perioadă în conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova a ideii naţionale de aderare a RM la Uniunea Europeană. În realitate, cursul spre integrarea europeană declarat de puterea precedentă a avut un caracter himeric şi imitativ, cu toate eforturile depuse de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Aceasta se explică prin faptul că conducerea PCRM doar exploata tema integrării europene atât pentru inducerea în eroare a conducerii UE, cât şi în scopuri electorale. Dar dacă politica promovată de PCRM purta un caracter fraudulos, atunci însăşi ideea de aderare la Uniunea Europeană a devenit, fără nici un dubiu, o idee naţională pentru RM. Istoria cu „mandatul maghiar” ne readuce la o analogie istorică legată de apariţia Principatului românesc (voievodatului) Moldova. Regele Ungariei, Ludovic de Anjou, a eliberat în anul 1343 un aşa-zis „mandat” românului (valahului) din Maramureş, Dragoş Vodă, pentru întemeierea mărcii maghiare de frontieră, pe care au întemeiat-o românii (valahii) din Maramureş şi pe care au denumit-o Moldova. Pentru a denumi marca, a fost utilizată denumirea rîului care curgea prin Carpaţi – Moldova, de provenienţă germană, iar capitală a devenit oraşul Baia, întemeiat de saşii ardeleni. Pe parcursul existenţei mărcii maghiare Moldova, a apărut ideea de a o transforma într-un stat românesc (valah), pe care a realizat-o în anul 1359 românul (valahul) Bogdan I. Astfel, Ungaria şi-a realizat misiunea sa, dând un aşa-zis impuls apariţiei Principatului român Moldova, iar încă un anumit timp pe steagurile Moldovei s-au mai aflat crinii – simbolul dinastiei Anjou. Actualmente, Ungaria a contribuit, de asemenea, într-o anumită măsură la aceea, ca în republică să se constituie ideea naţională – aderarea la Uniunea Europeană şi încă un anumit timp cetăţenii RM vor trece prin ambasada acestei ţări, pentru a păşi în UE. În 2010 expiră mandatul reprezentantului special al UE în RM, Kalman Mizsei, şi, de asemenea, cu începere din 2010, Uniunea Europeană a adoptat decizia de a ridica nivelul reprezentanţelor sale într-un şir de state pînă la statutul de ambasadă. Aceasta este legat de faptul că, după intrarea în vigoare a Acordului de la Lisabona, UE a fost supusă unor anumite transformări calitative. Pentru Republica Moldova va fi o variantă ideală, dacă ambasadorul Uniunii Europene în RM va fi din România. În legătură cu aceasta, ni se pare îndreptăţită şi, mai mult chiar, necesară iniţiativa respectivă a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al RM, în cadrul căreia Bruxellesul ar primi un mesaj de la Chişinău cu privire la caracterul optimal al candidaturii de la Bucureşti. [România, Ucraina şi reglementarea diferendului transnistrean] România este capabilă, de asemenea, să joace un rol important în reglementarea conflictului transnistrean. La începutul anilor 90 ai sec. XX, România, împreună cu Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE, a participat la procesul de reglementare, mai apoi, însă, a părăsit formatul negocierilor în virtutea politicii promovate de Partidul Social-Democrat, aflat atunci la guvernare în România. De fapt, retragerea intenţionată a României de la procesul de negocieri în vederea reglementării transnistrene, a constituit o manifestare a politicii care nu răspundea nici intereselor României, dar nici ale Republicii Moldova. Mai mult, acesta a devenit, de fapt, un act de orientare antieuropeană, dat fiind faptul că, prin esenţă, a scăzut participarea europeană la procesul de reglementare. După ce formatul negocierilor a fost schimbat, prin includerea în calitate de observatori a reprezentanţilor UE şi SUA şi după admiterea României în UE, în faţa Bucureştiului a apărut şansa de a reveni la formatul negocierilor. Totodată, pentru că formatul existent este, de fapt, „închis” şi nu presupune angajarea noilor actori, participarea României la procesul de negocieri poate fi realizată prin intermediul postului de ambasador al UE în RM, care reprezintă interesele UE în cadrul formatului „5+2”. Luând în considerare caracterul foarte serios al chestiunii reglementării diferendului transnistrean, UE, ar putea, de asemenea, la intervenţia Chişinăului şi a Tiraspolului, să examineze chestiunea cu privire la numirea unui reprezentant special aparte, care ar beneficia de mandatul exclusiv în domeniul reglementării conflictului transnistrean. În cazul înaintării acestei chestiuni şi a soluţionării sale pozitive, reprezentantul respectiv al UE pentru reglementarea transnistreană ar putea fi numit, de asemenea, din România, ca fiind dintr-o ţară, care cunoaşte mai bine decât alte ţări ale UE specificul regiunii basarabene şi transnistrene. Participarea României la procesul de negocieri în calitate de ambasador al UE va constitui anume acea pârghie, care va putea urni din loc procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi va spori eficienţa formatului însuşi. Dacă în calitatea sa actuală formatul „5+2” este capabil să garanteze doar protecţia contra evoluţiei negative a situaţiei, atunci, după încadrarea României în procesul de negocieri, formatul respectiv va fi întru totul capabil să genereze treptat şi reglementarea constructivă a conflictului transnistrean. Rolul României în reglementarea conflictului transnistrean în calitate de reprezentant al intereselor Uniunii Europene poate să rezide inclusiv în acordarea unui sprijin Ucrainei în vederea transferării rolului de „moderator” al conflictului transnistrean de la Moscova spre Kiev. Intensificarea rolului Ucrainei în cadrul procesului de reglementare poate fi stimulat de promovarea intereselor Ucrainei în UE, pe care România poate s-o efectueze, după cum acest lucru îl face Polonia. Concomitent cu intensificarea participării României şi Ucrainei în procesul de reglementare transnistreană este posibilă soluţionarea treptată a problemelor existente în relaţiile reciproce dintre Bucureşti şi Kiev, în condiţiile unui avantaj reciproc pentru ambele părţi. Analiza profundă de mari proporţii a întregului spectru de chestiuni al relaţiilor reciproce dintre România şi Ucraina prin prisma participării în comun a ţărilor la procesul de negocieri privind reglementarea transnistreană poate să conducă, de altfel, la găsirea treptată a unei soluţii pentru toate problemele existente prin intermediul schimbului calitativ potenţial al trendului în procesul soluţionării chestiunii transnistrene. Intensificarea rolului Ucrainei în reglementarea conflictului şi asumarea de către aceasta de facto a obligaţiilor de „moderator”, care este posibilă cu contribuţia României şi în cazul neîmpotrivirii Federaţiei Ruse, vor fi sesizate pozitiv în cadrul Uniunii Europene, dat fiind faptul că Ucraina intenţionează să devină în perspectivă o ţară-membru al UE şi va fi gata pentru asemenea decizii care, pe de o parte, pot fi adoptate de Uniunea Europeană, iar pe de altă parte, vor apropia aderarea Ucrainei la UE, apropiind, totodată, şi aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Intensificarea rolului Kievului în procesul de reglementare transnistreană va oferi, de asemenea, autorităţilor Ucrainei posibilităţi suplimentare în cazul examinării relaţiilor bilaterale cu conducerea Federaţiei Ruse. Alegerea lui Viktor Ianukovici în funcţia de preşedinte al Ucrainei poate permite avansarea procesului de reglementare spre soluţionarea sa constructivă. Deşi Ianukovici nu va forţa aderarea Ucrainei la NATO, procesul de apropiere a Ucrainei şi UE va continua. De asemenea, dată fiind existenţa unor relaţii mai bune cu Moscova decât ale lui Viktor Iuşcenko, Ianukovici este capabil, pe de o parte, să convingă conducerea Federaţiei Ruse de neîmpotrivire procesului de transferare a rolului de „moderator” la Ucraina, iar pe de altă parte, el, spre deosebire de predecesorul său, nu s-a confruntat niciodată cu Bucureştiul şi va fi deschis pentru contacte constructive. Lucrul acesta poate fi afirmat cu o mare doză de siguranţă, dată fiind disponibilitatea manifestată de Ianukovici după alegerea sa în calitate de preşedinte de a conferi limbii române statutul de limbă regională în Bucovina, precum şi de a-i include pe reprezentanţii românilor care locuiesc pe teritoriul Ucrainei în listele Partidului Regiunilor la alegerile pentru Rada Supremă. Viktor Ianukovici a semnat un acord respectiv cu preşedintele Consiliului românilor din Ucraina, Aurica Bojescu. Vom menţiona, de asemenea, că Ianukovici se bucură de o înaltă autoritate şi în Transnistria, cetăţenii ucraineni ai căreia, ca şi românii care locuiesc în Ucraina, l-au preferat la alegerile prezidenţiale din Ucraina anume pe acest politician. În afară de aceasta, Viktor Ianukovici exercită o anumită influenţă atât asupra autorităţilot din Transnistria, cât şi asupra cercurilor de afaceri, iar lucrul acesta ar putea exercita, de asemenea, o influenţă pozitivă în cazul avansării spre o soluţionare pozitivă a diferendului transnistrean. În relaţiile sale cu Transnistria, România ar putea acorda un anumit sprijin liceelor româneşti, furnizîndu-le literatura didactică necesară pentru procesul de instruire. Autorităţile Transnistriei au declarat deja că sunt disponibile să colaboreze în această sferă la direct cu Bucureştiul. În scopul intensificării contactelor în regiune, România ar putea studia chestiunea cu privire la deschiderea unui consulat la Bender, coordonând chestiunea respectivă cu Chişinăul şi cu Tiraspolul. Atât timp, cât la Chişinău s-a aflat la guvernare PCRM, deschiderea consulatelor pe teritoriul controlat de autorităţile de la Tiraspol a fost imposibilă, dar guvernul AIE a menţionat deja că nu se va opune, dacă vreo ţară va dori să-şi deschidă consulatul său la Tiraspol sau la Bender. [Reforma constituţională şi guvernarea responsabilă] Pentru ca România să poată acorda Republicii Moldova concursul necesar în realizarea ideii sale naţionale, considerăm absolut obligatoriu ca elitele guvernante să se pătrundă întru totul nu numai de necesitatea integrării europene ca atare, dar şi să conştientizeze întreaga responsabilitate şi necesitate de a se concentra asupra integrării nemijlocite a RM în Uniunea Europeană. În acest caz se va produce o modificare calitativă pozitivă atât în optica evaluării situaţiei care se creează în anumite chestiuni, cât şi în instrumentarul utilizat la adoptarea deciziilor atât în domeniul politicii externe, cât şi al celei interne. Considerăm, de asemenea, foarte important ca nu numai autorităţile, dar şi toţi cetăţenii republicii să conştientizeze faptul că aderarea la Uniunea Europeană este posibilă doar în cazul existenţei unui partener strategic european al RM, care poate fi în mod firesc România. În anii precedenţi cetăţenii s-au pătruns de ideea aderării la Uniunea Europeană, acum însă a sosit timpul ca ei să se pătrundă de înţelegerea faptului cine ne poate acorda un sprijin real şi eficient pe această cale. Acţiunile şi deciziile adoptate de AIE demonstrează că guvernarea RM se află pe calea cea dreaptă în promovarea intereselor RM, totodată, procesul de formare a puterii încă nu este definitivat, dat fiind faptul că, urmare a crizei politice şi constituţionale, a rămas vacantă funcţia de preşedinte al RM. Trebuie să se înţeleagă că activitatea deosebit de responsabilă în vederea pregătirilor pentru aderarea RM la Uniunea Europeană este posibilă doar în cazul existenţei în RM a unei guvernări puternice şi eficiente, care vede clar scopurile puse în faţa sa şi depune toate eforturile posibile pentru realizarea lor. În cazul unei republici parlamentare sau parlamentare-prezidenţiale, pentru promovarea unei astfel de politici, este necesară existenţa unei majorităţi constituţionale a forţelor proeuropene în Parlament. Dar o astfel de variantă este posibilă mai curînd ca urmare a desfiinţării Partidului Comuniştilor din RM, ceea ce este puţin probabil, dat fiind faptul că investigaţiile evenimentelor din aprilie 2009, care ar fi putut conduce la dizolvarea PCRM, sunt îngreunate în virtutea faptului că, la indicaţia conducerii precedente a republicii, a fost nimicită o mare parte din documente, precum şi din alte considerente. În ceea ce priveşte PCRM, vom menţiona, de asemenea, că este absolut necesar ca Parlamentul Republicii Moldova să adere la rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi să condamne crimele săvârşite în sec. XX de către regimurile şi organizaţiile paracomuniste, interzicând, de asemenea, simbolurile utilizate de aceste regimuri totalitare. O altă posibilitate de a constitui o guvernare stabilă, capabilă să înainteze pe calea aderării RM la Uniunea Europeană, este alegerea preşedintelui RM şi învestirea acestuia cu competenţe serioase. În cazul în care va fi adoptată decizia de a desfăşura alegeri prezidenţiale directe, dar împuternicirile sale vor rămâne cele fixate în redacţia actuală a Constituţiei, aceasta poate să devină o cauză a situaţiei de conflict, când preşedintele va dispune de un mandat puternic, dar de împuterniciri nu prea mari, şi – mai devreme sau mau târziu – va revendica sporirea acestora, invocând faptul că a fost ales prin voinţa directă a cetăţenilor. Alianţa pentru Integrarea Europeană a adoptat decizia de a încheia definitivarea Constituţiei RM, care necesita acest lucru încă din momentul adoptării acesteia. Reforma constituţională din 2000 nu a putut soluţiona chestiunile ce ţin de perfectarea Constituţiei până la nivelul său optimal. În anul 2010, în RM se va desfăşura un referendum constituţional, în rezultatul căruia va fi modificat, totodată, sistemul de alegere a preşedintelui ţării. Potrivit investigaţiilor sociologice, majoritatea absolută a cetăţenilor RM se pronunţă pentru alegerea preşedintelui prin vot direct. În legătură cu modificarea procedurii de alegere a preşedintelui, se va modifica şi sistemul de coordonate ale guvernării, dat fiind faptul că funcţia de preşedinte devine mult mai importantă în virtutea mandatului puternic direct. Considerăm, de asemenea, nu numai necesar, dar şi absolut firesc, ca în funcţia de preşedinte să fie ales un om care să înţeleagă în măsură deplină întreaga seriozitate, care rezidă în necesitatea de a adopta decizii şi de a întreprinde acţiuni, orientate spre realizarea ideii naţionale de aderare a RM la Uniunea Europeană. Şi, indiscutabil, viitorul preşedinte nu va avea nici un drept moral să stimuleze minciuna stalinistă în stare de putrefacţie, dar mai existentă încă a concepţiei privind moldovenismul vulgar. Faptul că o parte dintre cetăţeni se află încă la acel nivel de dezvoltare, care nu le permite să cunoască şi să înţeleagă chestiunea cu privire la identitatea lor etnică românească, nu trebuie să constituie nici într-un caz temei pentru ca viitorul preşedinte să apeleze la concepţia mincinoasă a moldovenismului vulgar, indiferent sub care fraze s-ar ascunde acesta. În 1994, republica a fost supusă unui anumit fel de diversiune spirituală, când în Constituţie a fost introdus termenul antiştiinţific de „limbă moldovenească”, iar acum, după constituirea unei guvernări democratice, a apărut posibilitatea de a stârpi această minciună. Autorităţile republicii trebuie să înţeleagă acest lucru tot atât de clar, ca şi necesitatea mobilizării totale a eforturilor întru realizarea ideii naţionale de aderarea la Uniunea Europeană. [Proiect mobilizator] Doar mobilizarea tuturor eforturilor structurilor de stat, disponibilitatea de a adopta decizii serioase, chibzuite şi coordonate şi renunţarea la mesajele mincinoase pot conduce la crearea condiţiilor, în cadrul cărora va fi realizată ideea naţională. Un astfel de „proiect mobilizator” constituie cauza comună a reprezentanţilor tuturor elitelor basarabene proeuropene, disponibile să depună eforturi pentru ca acest pământ multpătimit să ocupe locul care-i aparţine, devenind parte a Uniunii Europene. Examinând evenimentele care se produc prin prisma aderării la Uniunea Europeană, nu numai reprezentanţii puterii, dar şi toţi cetăţenii republicii trebuie să-şi deschidă multiple noi modalităţi pentru a înţelege sau a soluţiona diverse chestiuni. Ca urmare, vor apărea lucruri, care, la prima vedere, par imperceptibile, dar, în esenţă, se află la suprafaţă şi cunoaşterea acestora este necesară indivizilor disponibili să păşească pe treptele evoluţiei lor. [Pentru conformitate – Boris Asarov, preşedintele Asociaţiei „Pro Europa”]