„În viitorul apropiat există riscul ca printre cetățeni nu numai Ziua Vinului să fie mai populară decât Ziua Independenței, ci și Ziua Diasporei, care de mai mulți ani se marchează regulat chiar în ajunul Zilei Independenții. În astfel de circumstanțe, s-ar putea ajunge la ideea sărbătorii concomitente a zilelor Diasporei și Independenței. Ar fi trist să se întâmple așa...”
---

Atitudinea cetățenilor față de Ziua independenței

Declarația de Independență, adoptată la 27 august 1991, invocă trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale și proclamă Republica Moldova un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără niciun amestec din afară. După această Declarație n-ar trebuie să existe dubii că Ziua Independenței este principala sărbătoare națională a Republicii Moldova. Din păcate, realitatea e diferită și acest lucru se confirmă prin atitudinea cetățenilor, care, prin inerția greu de învins, persistă de-a lungul anilor.

Cercetările sociologice efectuate în cadrul Barometrului de Opinie Publică (BOP), arată că pentru familiile cetățenilor moldoveni cele mai importante sărbători rămân a fie cele religioase – 88%, ceea ce e firesc. Surprinzător este că sărbătorile naționale sunt marcate de doar aproximativ 2% din cetățeni. Întrebați direct despre zilele pe care le sărbătoresc moldovenii, sociologii au stabilit că Ziua Independenței este sărbătorită, la fel ca și Ziua Vinului, de aproximativ 20%. Pentru comparație merită să se menționeze că: Ziua Victorie – 9 mai, este sărbătorită de 30% de cetățeni; 8 martie – 50%; Hramul localității – 70%; Paștele și Crăciunul – 90%.    

Există multiple explicații pentru preferințele stabilite mai sus. Totuși, merită, în primul rând, să-i ascultăm pe cei mai activi protagoniști ai evenimentelor din august 1991. Recent, unul dintre co-autorii Declarației de Independență, Vasile Nedelciuc, a publicat pe paginile Ziarului de Gardă din 20 august a.c. detalii extrem de interesante despre contextul în care a fost elaborat textul documentului, votat de Parlament la 27 august 1991. Principala concluzie este că, de fapt, declararea independenței Republicii Moldova a fost circumstanțială, realizându-se în contextul puciului din 19 august 1991. Moldova a fost printre ultimele dintre republicile sovietice din partea europeană și a Caucazului de Sud a URSS, care și-au declarat independența față de imperiul sovietic. Ceea ce contează în din amintirile co-autorului Declarației de Independență este că un grup competent de persoane, fie el chiar minoritar, poate produce evenimente istorice profitând de circumstanțe, dacă este determinat să-și asume responsabilitatea și riscurile.

Liderii Mișcării de Renaștere Națională din acea perioadă merită tot respectul și recunoștința cetățenilor pentru că au avut curajul și clarviziunea pentru a depăși opunerea majorității parlamentare agraro-comuniste, obținând votarea independenții în condiții foarte dificile. Regretul domnului Vasile Nedelciuc este că “am proclamat noi independența, dar înțelegeam totuși, că n-a fost în Piața Adunării Naționale în acea zi un milion de oameni, precum se spunea. Pentru că, să fim realiști, numărul de oameni care a fost în PMAN nu reprezenta majoritatea populației republicii, satele dormeau încă somn de moarte...”. Somnolența și lipsa caracterului combativ la scară largă pentru atingerea scopurilor anunțate s-a manifestat ulterior prin incapacitatea de a valorifica oportunitățile declarării independenței, cum a fost în cazul țărilor baltice.

La ce le-a servit politicienilor moldoveni Independența

După declararea Independenței, Republica Moldova a beneficiat pe deplin de suportul comunității internaționale, asigurându-i-se aderarea rapidă în cele mai importante instituții internaționale, suport tehnic și financiar pentru reclădirea tuturor instituțiilor statele pe baze noi, democratice. Totuși, costul tranziției, dar mai ales calitatea clasei politice, și-a lăsat amprenta asupra percepției cetățenilor. După primii 10 ani de independență, în 2001, nostalgia cetățenilor moldoveni după timpurile stabilității din perioada brejnevistă a fost exploatată de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) care la alegerile parlamentare a obținut o majoritate constituțională de 71 de mandate, punând la îndoială însăși independența țării. În acest sens, statutul și programul politic al PCRM prevedeau în mod expres că formațiunea, fiind parte cu drepturi depline a Uniunii Partidelor Comuniste din fosta URSS, “consideră consolidarea acestei structuri drept o condiție politică indispensabilă constituirii pe baze benevole și reînnoite a federației republicilor suverane egale în drepturi”. Iată și prima aluzie la o eventuală activare a articolului 142 din Constituție, care prevede că dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului pot fi revizuite. Temeiuri politice în acest sens existau, dar sub presiunea circumstanțelor PCRM s-a văzut nevoit să-și revadă scopurile statutare și programatice, proclamând integrarea europeană  drept “prioritatea ireversibilă și firească a politicii interne și externe a Guvernului Republicii Moldova”. Chiar și așa, în 2009, după opt ani de guvernare a PCRM, aproximativ 48% din cetățenii moldoveni regretau încă destrămarea URSS.

Înlăturarea PCRM de la guvernare în 2009 a schimbat radical așteptările cetățenilor față de integrarea europeană a țării. În acea perioadă a fost curios să se constate că chiar dacă majoritatea relativă a cetățenilor regretă destrămarea URSS, totuși, majoritatea absolută își lega speranțele de integrarea europeană a țării. Numai că guvernarea Alianței pentru Integrare Europeană (AIE) din perioada 2009-2015 a avut un rol nefast în deziluzionarea cetățenilor. Scandalurile de corupție și furtul miliardului au făcut ca în 2016 numărul nostalgicilor URSS să ajungă tocmai la 59%. În astfel de condiții, nu e de mirare că liderul Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) a câștigat alegerile prezidențiale directe din noiembrie 2016, victoria fiind obținută la scurt timp după deschiderea la Chișinău a filialei celei mai șovine organizații din Rusia – Clubul de la Izborsc, care își propune renașterea imperialismului rus. În acest sens, având în vedere evoluțiile legate de anexarea Crimeii de către Rusia și războiul din Donbass, dar și declarațiile președintelui Putin că Rusia ar fi îndreptățită să revendice “cadourile poporului rus către fostele republici sovietice”, nu pot fi subestimate pericolele la adresa independenței Republicii Moldova. 

Concluzii

Exemplele de mai sus sunt suficiente pentru a înțelege de ce Ziua independenței nu-și are locul cuvenit în pe scara de valori a cetățenilor. Nimeni nu se poate supăra pe cetățeni și percepțiile acestora, ei sunt așa cum au fost educați. Totuși, în ajunul noului ciclu electoral, politicienii care își revendică calitatea de știutori ai căilor de scoatere a țării din impas, ar trebuie să-și rectifice atitudinile. Comunicarea intensă și competentă cu cetățenii este crucială în acest sens. Altminteri, continuarea pendulării și jonglarea pe marginea percepțiilor cetățenilor poate doar agrava tendința depopulării Republicii Moldova, care a pierdut deja aproximativ 1/3 din forța sa de muncă.

În viitorul apropiat există riscul ca printre cetățeni nu numai Ziua Vinului să fie mai populară decât Ziua Independenței, ci și Ziua Diasporei, care de mai mulți ani se marchează regulat chiar în ajunul Zilei Independenții. În astfel de circumstanțe, s-ar putea ajunge la ideea sărbătorii concomitente a zilelor Diasporei și Independenței. Ar fi trist să se întâmple așa.