[ - Unul dintre elementele care îl ajută pe om să identifice ţara de origine este limba. Printre evrei, totuşi, există încă puţini care vorbesc la fel de bine limba română ca şi Dvs. De ce credeţi că se întâmplă aşa? Ce credeţi că trebuie de făcut ca evreii din R. Moldova să cunoască limba oficială a ţării?] - Dacă e vorba de limbă, aici trebuie de făcut o distincţie. Exista noţiunea de limbă maternă şi noţiunea de limbă învăţată. Limba maternă a mea este aceea pe care o auziţi acuma, limba română, şi asta nu este un merit al meu, probabil că nici al părinţilor mei din moment ce s-au născut în acest mediu şi din copilărie au vorbit limba dată. Pe lângă aceasta, poate să existe limbi studiate pe parcursul vieţii, datorită schimbărilor care se produc în timpul vieţii. Învăţând o limbă nouă, totuşi rămâne limba maternă pe care nu o uiţi. Dar sunt cazuri când limba maternă este uitată şi se ţine minte doar limba învăţată pe parcurs. Dar nu încape îndoială, că, având în vedere istoria acestui pământ, istoria Moldovei – ţara care a fost supusă unui proces de deznaţionalizare de către guvernul ţarist care nu recunoştea altceva decât limba lui ca limbă obligatorie, nu existau alte limbi de stat. Sub ţarism nu era un sistem de dezvoltare al limbilor naţionale pentru că se considera că acesta ar fi fost un element care ar fi distrus unitatea statului. Şi limba noastră, acea limbă maternă, română, sau limba moldovenească veche, era supusă unor restricţii. Nu era studiată la un nivel corespunzător, nu era învăţată în mod general. Numai acei care o aveau ca şi limbă maternă o foloseau mai mult. Asta în condiţiile în care era vorbită doar în casă, pentru că în oraş se vorbea doar rusa. Acest lucru a ţinut 106 ani, din 1812 până în 1918, atâtea generaţii... Nu e vorba că evreii nu vorbeau româna. Problema nu era doar a evreilor, ci a întregii populaţii. Că trebuie să cunoşti limba ţării în care trăieşti, nici nu se discută. Asta este o primă obligaţie a oricărui cetăţean. Din moment ce ai paşaport şi buletin de identitate al R. Moldova scris într-o singură limbă, păi trebuie să ştii măcar să citeşti ce scrie acolo. A devenit o necesitate organică şi o necesitate aş spune, sănătoasă. Totuşi, în ultimii ani, în anii de independenţă ai R. Moldova, nu se poate tăgădui că s-au realizat mari progrese în această privinţă. De la început era o problemă ca tineretul să înveţe limba în şcoală, astăzi avem o altă situaţie. Avem manuale ale noastre, ziare, edituri care scot cărţi în această limbă. Aşa că progresul este fără doar şi poate. Dar ca orice obiect de studiu, el se face în decursul unei perioade anumite. Aşa că trebuie să avem răbdare şi să fim optimişti. Eu consider că datoria noastră este ca şi cei care vin după noi să cunoască limba la un nivel avansat, aşa precum spuneţi, la nivelul meu... Deşi acesta nu este un merit al meu, este o obligaţie. Eu am simţit această obligaţie chiar şi atunci când se vorbea ruseşte, eu nu mi-am uitat limba maternă. Atunci în 1940, când au avut loc schimbări în R. Moldova, m-am pomenit într-un mediu în care mi-am dat seama că fără a cunoaşte limba rusă nu voi putea exista, nu voi putea profesa, nu voi putea să mă hrănesc din propria mea muncă. În 1940 nu cunoşteam nici un cuvânt rusesc... Dar timp de patru ani, chiar şi în timpul războiului am învăţat limba rusă, am reuşit să iau şi diploma. De ce am învăţat eu limba rusă? Din dragoste pentru această limbă? Nu, pentru că nici nu o cunoşteam. Am studiat-o din necesitate. Când e necesar, uiţi de toate. Dar dacă nu e necesar... Dacă limba de stat ar fi o necesitate acută pentru toţi locuitorii, în jumătate de an toţi locuitorii din republică ar vorbi limba, indiferent de naţionalitate. Mai ales că este limba lui Mateevici, frumoasa limbă... [ - Continuaţi, vă rog, fraza lui Alexei Mateevici „Limba noastră-i ...” cu ceea ce credeţi Dvs. Că trebuie să urmeze după cele trei puncte.] - Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară pe moşie revărsată. Limba este, după părerea mea, este cea mai mare avuţie pe care o are poporul. Vorbesc de limba noastră... De ce? Gândiţi-vă... Vedeţi, se construiesc case frumoase, dar cât va trăi casa de peste drum? 50 de ani, poate o sută. Vă asigur că peste o sută de ani priveliştea va fi alta. Dar limba, limba este menită să trăiască secole întregi, milenii să trăiască. Să fie lăsată ca cea mai înaltă valoare spirituală celor care vin după noi: fiilor, nepoţilor, strănepoţilor noştri. De aceea ea trebuie cultivată şi învăţată în tot cursul vieţii, pentru că limba este un organism viu. Arhaismele, dar şi neologismele trebuiesc studiate pentru că ele constituie capitole din istoria limbii. Or, orice fenomen are o istorie, iar limba noastră cu atât mai mult are o istorie şi nu una simplă. [ - În opinia Dumneavoastră, cât de independentă este Republica Moldova la ora actuală şi cum a evoluat Independenţa ei pe parcursul anilor? Aţi trăit şi în alte state, sunt lucruri de comparat?] - Cred că nu încape îndoială că Republica Moldova este un stat independent în ziua de azi, recunoscut de organizaţiile internaţionale, fiind membră a Consiliului Europei şi a altor organizaţii internaţionale. Republica Moldova are un sistem democratic de a alege organele conducătoare ale ţării, are un Parlament care şi el trece prin filtrul alegerilor. Aşa că, din acest punct de vedere, Republica Moldova este un stat independent. A devenit independentă din existenţa unei dorinţe generale a majorităţii covârşitoare a acestui popor şi vrerea poporului s-a realizat. De aceea, considerăm că ziua când a fost declarată Independenţa este o sărbătoare naţională. Când vorbim de independenţa Moldovei, trebuie să ne gândim cum concepe fiecare cetăţean al acestei ţări situaţia că el trăieşte într-un stat independent. Sunt unii care răspund fără echivoc la această întrebare. Alţii, care consideră că deşi formal e independentă, totuşi există anumite legături care limitează independenţa. De-a lungul mai multor secole, prin situarea geografică, R. Moldova s-a aflat la intersecţia a trei civilizaţii: la graniţa de est a civilizaţiei romanice, la graniţa de vest a Imperiului Slav şi la graniţa de nord a fostului Imperiu Otoman, de care chiar a depins ca ţară vasală. Aşa că lucrul acesta, fără îndoială a lăsat unele urmări care se resimt până în ziua de azi. Nemaivorbind că în răstimpul acesta s-au produs şi alte evenimente. Istoria noastră se împarte în epoca când au existat nişte voievodate independente, dar cu anumite legături genetice care nu pot fi negate. Mai apoi, ca rezultat al unui război câştigat, s-a creat statul, denumit de unii în mod real, de alţii poate în mod ironic, România Mare. Apoi a urmat ultimatumul sovietic, în urma căruia regiunea dintre Nistru şi Prut a fost alipită Uniunii Sovietice. Pe atunci fostul Consiliul de Coroană a acceptat acest ultimatum. El a devenit, vrem sau nu vrem, un act juridic. În cadrul României Mari, Moldova era o regiune cu un anumit specific moldovenesc, inclusiv şi în ceea ce priveşte graiul şi obiceiurile. Era o provincie. În URSS, a intrat doar o parte a Moldovei, cea de până la Prut, care s-a raliat celorlalte republici unionale ce alcătuiau Uniunea Sovietică. În aceste condiţii, Republica Moldova avea un statut de supusă unui regim dictatorial. Din punct de vedere al evoluţiei, politica în URSS era orientată spre dezideratul de a şterge hotarele care deosebeau o republică de alta. Scopul final era de a forma un stat care ar fi fost unul de tip nou, cu o naţiune nouă care ar fi cuprins întreg teritoriul. Dar istoria a fost alta... În secolul trecut, atunci când s-a declarat independentă, Republica Moldova a revenit parţial la o situaţie cunoscută. Sărbătoarea aceasta, din punctul meu de vedere, trebuie să fie prăznuită, anume ca un proces de căpătare a unor drepturi care nu existau în URSS. A fost primul pas de europenizare. [ - În perioada de independenţă a R. Moldova, cum apreciaţi relaţiile interetnice în general şi situaţia etniei pe care o reprezentaţi, în particular?] - Relaţiile interetnice aici sunt reglementate printr-o concepţie adoptată de Parlament prin care se declară egalitatea în drepturi şi, respectiv, în obligaţii ale fiecărei etnii. Din punct de vedere al situaţieii reale, desigur că acest proces nu se poate implementa în mod ideal prin adoptarea unei concepţii. E nevoie de o educaţie a unor generaţii întregi, în deosebi a tinerilor. Din acest punct de vedere există un birou al relaţiilor interetnice care lucrează în această privinţă, a educării acestui spirit egalitar între naţiunile conlocuitoare. Există şi un cadru legislativ prin care sunt interzise acţiunile de denigrare a unei etnii sau alteia. Din punctul de vedere al evreilor, nu putem spune şi suntem convinşi că nu se înregistrează un antisemitism de stat. Nu există nici un partid politic sau o organizaţie obştească care să aibă în arsenalul ei de activitate publică vreun articol sau vreo latură antisemită. Noi nu am avut nici acte de terorism, deşi terorismul a devenit o problemă care nu vizează un stat sau altul, ci o serie întreagă de state cuprinsă de acest flagel al epocii noastre. În R. Moldova, Slavă Domnului, nu am avut nici un asemenea caz. Dar, a spune că nu avem antisemitism, nu putem în sensul în care există o influenţă din afară. Este sistemul tehnic al internetului prin care se strecoară idei nefireşti şi anormale de denigrare a unei etnii sau alteia: a evreilor, a ţiganilor, a musulmanilor etc. Noi trebuie să fim conştienţi de influenţa dată, mai ales că evreii din această regiune au avut de suferit foarte mult de pe urma unor concepţii barbare antiumane. Au fost perioade întregi, cunoscute acum ca perioada Holocaustului, când era de ajuns să fii evreu, indiferent dacă erai nou-născut, dacă erai bătrân neputincios, femeie însărcinată, minor, profesor cu anumite merite faţă de întreaga ţară, era suficient pentru a se considera că nu ai dreptul la viaţă. [ - Cum credeţi, în ce măsură reprezentanţii etniei evreieşti au fost implicaţi în procesele care s-au soldat cu declararea Independenţei?] - Nu m-am ocupat de statistică, dar ţin minte foarte bine în ce atmosferă s-a declarat Independenţa R. Moldova. Nu era o opoziţie pe atunci. Eu nu cunosc vreun om care să fi spus atunci că este împotriva independenţei. Evreii nu au nici un merit, dar nu au nici o vină în această situaţie. Nu au fost împotrivă. La Chişinău au venit zeci mii de oameni. Eu am fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale când veneau din sate, din oraşe cu miile – cu căruţele pe jos... În ţară erau sute de mii de oameni care cereau un singur lucru: Independenţa. Asta era o cerinţă generală şi una din rarele perioade când nu existau animozităţi între moldoveni şi între ruşi sau moldoveni între ei. Nu. Toată lumea era pentru independenţă. Mi s-a întărit în memorie evenimentul dat. Din păcate, nu mai există acea stare de spirit. Nu numai că nu există, dar, spre regret, suntem divizaţi din cauza unor chestii neînsemnate pe bază de interese nejustificate.