Op-Ed
	„...însă angajarea Rusiei imperiale într-un război de agresiune împotriva Ucrainei, a rescris cardinal stereotipurile de gândire și de organizare a practicilor relațiilor interstatale. Poporul român de pe ambele maluri ale Prutului se situează astăzi în fața unor noi oportunități de restabilire a unității naționale, apărute de fundalul războiului din Ucraina și provocate de încălcarea flagrantă de către Moscova a regulilor statornicite de conduită în relațiile internaționale...
Anatol Țăranu

De peste treizeci de ani în societatea moldovenească nu contenește dezbaterea despre Unire. În toți acești ani numărul adepților Unirii printre cetățenii moldoveni a crescut încontinuu, de la 2-3% la începutul anilor 90, până la 35-40% la momentul actual. Unii cred că această schimbare a atașamentului pentru Unire în societatea moldovenească este prea lentă, pe când alții sunt extrem de panicați de evoluțiile înregistrate pe acest domeniu. Însă și unii, și alții sunt convinși că perspectivele Unirii nu țin de viitorul imediat, unii chiar speră ca acest lucru să nu se întâmple niciodată.

Două căi deschise de destrămarea URSS

Tema Unirii românești a apărut în dezbaterea publică în anii destrămării URSS, fiind axată pe necesitatea înlăturării consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov pentru poporul român. Paralel a fost trezită la viață disputa despre viitorul statului Republica Moldova, independența căruia a fost proclamată în 1991. Întrebarea fundamentală a acestei dispute se referă la calea de dezvoltare a tânărului stat Republica Moldova, care urmează să înainteze pe traseul unui stat suveran sau alege calea revenirii în „spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, după cum stipulează Declarația de Independență, votată unanim de Parlament pe 27 august 1991. Răspunsul univoc la această întrebare nu este formulat în societatea moldovenească nici până în ziua de azi.

Faptul că după treizeci de ani de dezvoltare pe calea suveranității statale Republica Moldova rămâne un stat-problemă, cu integritatea teritorială nedesăvârșită, cu o economie precară și o sferă socială sărăntoacă, cu o societate dezbinată identitar ridică un mare semn de întrebare pentru calea de dezvoltare aleasă. Și acest rezultat al dezvoltării Republicii Moldova a fost înregistrat pe fundalul unui salt de civilizație al românilor de peste Prut, care după debarasarea de modelul socialist de tip sovietic, au performat, ca stat al UE, în una din cele mai dinamice economii europene, cu o sferă socială ce garantează un nivel de asigurare materială de câteva ori mai înalt decât al cetățenilor moldoveni, rămași atașați spațiului post-sovietic dominat de Rusia.

Sprijin din exterior pentru Țările Baltice, dar și pentru Republica Moldova

Printre statele post-sovietice, republicile baltice au dat dovada unei ascensiuni economice și sociale notabile, lăsând la acest capitol Moldova departe în spate, chiar dacă toți au pornit la începutul anilor 90 de la aceiași linie de start. Atunci când se vorbește despre calea aparte de dezvoltare a fostelor republici sovietice baltice, de obicei se invocă susținerea masivă din exterior pentru aceste state, legalitatea ocupării teritoriilor cărora de către sovietici fiind contestată de către occidentali în toate timpurile. Popoarele acestor state baltice au folosit atitudinea favorabilă din exterior pentru a rupe hotărât cu influența și tradiția sovietică, revenind la modelul de dezvoltare statală de până la anexarea sovietică și atașându-se ferm în noile condiții istorice la modelul de civilizație reprezentată de UE.

Și Republica Moldova a avut oportunitatea să urmeze acest traseu de dezvoltare, întrerupt, la 28 iunie 1940, de invazia sovietică a Basarabiei. Cel puțin, exista o predispoziție a cancelariilor occidentale pentru recunoașterea și susținerea politică și diplomatică a acestei variante de evoluție a parcursului Republicii Moldova după desprinderea de URSS. Despre aceasta vorbește faptul, că încă în iunie 1991, pe când Republica Moldova de iure se găsea în componența Uniunii Sovietice, doi senatori americani, Jesse Helms și Larry Pressler, au introdus în Senatul SUA proiectul rezoluției cu solicitarea dreptului pentru poporul din Republica Moldova și Bucovina de Nord la autodeterminare. Textul documentului cerea Washingtonului să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din teritoriile anexate ale Basarabiei de către sovietici în 1940, inclusiv o reunificare pașnică și negociată cu România, dacă cele două părți doreau acest lucru.

Argumente americane bazate pe agresiunea sovietică

Documentul în cauză a adus argumente imbatabile privind dreptul la autodeterminare a poporului Moldovei la est de Prut prin faptul apartenenții acestui teritoriu la principatul românesc al Moldovei medievale, precum și anexării ilegale a Basarabiei la imperiul rus în 1812. Acest drept derivă din proclamarea, la 15 noiembrie 1917, de către Guvernul Sovietic, a dreptului la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus și înființarea unor state separate, fapt ce a adus la proclamarea de către Sfatul Ţării - adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a Republicii Democratice Moldovenești ca stat independent.

Proiectul rezoluției Senatului american conține și recunoașterea valabilității juridice și politice a votului din Sfatul Țării din 9 aprilie 1918, despre unirea Moldovei cu Regatul României, consfințit în plan internațional de Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920. În același context, invadarea Regatului României la 28 iunie 1940 de către sovietici, soldată cu ocuparea estului Moldovei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța se prezumă ca fiind încălcarea Cartei Ligii Naţiunilor, Tratatului de la Paris din 1920, Tratatului General pentru Renunțarea la Război din 1928, Pactului Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenției pentru Definirea Agresiunii din 1933 și principiilor general recunoscute ale dreptului internațional.

Dreptul la autodeterminare este valid și întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord și a Herței s-a hotărât în mod prospectiv în protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice și Imperiul German la 23 august 1939. De asemenea, este valid întrucât între 1940 și 1953, sute de mii de români din Moldova și Bucovina au fost deportați de Uniunea Sovietică în Asia Centrală și Siberia. Iar Guvernul Statelor Unite și-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaște ocuparea de teritorii în urma termenilor așa-zisului Pact Stalin-Hitler, precum anexarea Estoniei, a Letoniei și a Lituaniei în 1940.

Argumente bazate pe voința legalizată a moldovenilor

Proiectul Rezoluției Senatului american certifică dreptul Moldovei de Est la autodeterminare până la Unirea cu România și prin faptul declarării la 31 august 1989, de către Parlamentul Moldovei, a limbii române (moldovenești) ca limbă oficială a republicii și repunerii în drepturi a alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupației, ca alfabet al limbii române scrise. Tot în acest context sunt pomenite reinstaurarea steagului românesc ca steag oficial al republicii, precum și declararea, la 23 iunie 1990, de către Parlament a Republicii Moldova ca stat suveran.

În continuare, în documentul Senatului american se face trimitere la A Doua Mare Adunare Națională, din 16 decembrie 1990, din Chișinău, la care s-a cerut independența națională a românilor din teritoriile ocupate, precum și la refuzul poporului Moldovei să participe la referendumul sovietic din 3 martie 1991, pentru a accepta un nou tratat unional. Dreptul la Unire pentru poporul român reiese și din temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, precum că „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-și hotărască, când și dacă doresc, statutul politic intern și extern, fără ingerințe exterioare și să își urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială și culturală”.

În textul Rezoluției este exprimată convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie:

1) Să susțină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei și al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, și să emită o declarație cu acest scop;

2) Să susțină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internațional și în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

O nouă oportunitate bazată pe agresiune rusă

Documentul emis de Senatul SUA vorbește fără tăgadă că, în 1991, Guvernul american era pornit să susțină începerea negocierilor de reunificare a Republicii Moldova cu România. Rezoluția 148 are o importanță extrem de mare în ceea ce privește acest pas și atestă că la acea vreme exista, pe plan internațional, predispoziția de recunoaștere a unei reuniri românești. Însă clasa politică de la Chișinău de la acea vreme, precum și clasa politică de la București nu au fost nepregătite pentru valorificarea oportunității reUnirii naționale, ratând șansa istorică oferită de prăbușirea imperiului sovietic.

Renașterea în Rusia a spiritului revanșei imperiale a închis pe decenii înainte fereastra de oportunitate pentru Unirea Republicii Moldova cu România. Însă angajarea Rusiei imperiale într-un război de agresiune împotriva Ucrainei, a rescris cardinal stereotipurile de gândire și de organizare a practicilor relațiilor interstatale. Poporul român de pe ambele maluri ale Prutului se situează astăzi în fața unor noi oportunități de restabilire a unității naționale, apărute de fundalul războiului din Ucraina și provocate de încălcarea flagrantă de către Moscova a regulilor statornicite de conduită în relațiile internaționale. Cea ce părea imposibil ieri, astăzi devine caz de oportunitate. Astăzi, românii de pe ambele maluri ale Prutului au nevoie de o clasă politică vizionară, după modelul anului 1918, capabilă să învețe lecția rateului de la începutul anilor 90 și să valorifice fereastra de oportunitate care se va deschide pentru restabilirea unității românești după înfrângerea Rusiei în războiul din Ucraina.

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.