Analiză IPN: Mai multă lume a trăit recent încă o perioadă lungă de dedublare pronunţată. Pe de o parte, a trebuit să fim de acord că mesajele lansate de liderii partidelor pro-europene, pe parcursul negocierilor pentru formarea coaliţiei de guvernământ şi învestirii Guvernului, sunt corecte, necesare şi aşteptate, ca, pe de altă parte, să ne dăm seama că nu prea credem în ele şi că aceasta este o percepţie cvasitotală în societatea moldovenească. De unde această stare la limita normalului?
---

Există mai multe motive din care o parte considerabilă din societatea moldovenească nu se lasă impresionată de mesajele optimiste, inclusiv pro-europene, ale liderilor şi altor reprezentanţi marcanţi ai partidelor din coaliţia de guvernământ, chiar dacă ar dori foarte tare. O anumită parte din ele a fost elucidată în analiza precedentă IPN, „Ultima alianţă pro-europeană a Moldovei”, şi, în special, în ştirea de pe aceasta „AIE: diminuarea credibilităţii, pas cu pas”, ambele publicate pe 24 iulie 2015. Însă din cauză că lista motivelor este mult mai largă, iar impactul lor în societate este semnificativ, vom continua să le examinăm, eventual, în ordinea crescândă a ponderii lor.

De câte ori dă lupul la oi sau merge urciorul la apă?

Chiar dacă ne dăm seama că politica nu totdeauna este o chestiune sinceră, oricum trebuie să constatăm că declaraţiile optimiste fără acoperire în probleme deosebit de importante au fost formulate până acum mai des decât ar fi de acceptat. Societatea este suficient de pregătită să deosebească lucrurile adevărate de imitaţii, iar cele mai recente exemple ţin de (ne)sinceritatea voinţei politice de a avea un procuror european în calitate de condiţie pentru crearea coaliţiilor de guvernământ, a luptei cu corupţia şi întoarcerii „miliardului furat”. Un alt exemplu elocvent al declaraţiilor optimiste fără acoperire se dovedesc a fi cele de după crearea alianţei precedente, minoritare, prezentată drept una „beton”, ca să se risipească în scurt timp, şi tot în scurt timp liderii partidelor pro-europene să recunoască fragilitatea încă a unui „beton”.

Întrebarea pe care şi-o pun acum mulţi dintre cei ce apreciază sceptic declaraţiile de atunci este nu doar de ce le-a trebuit respectivilor lideri să ne trateze cu atâta nesinceritate, dar şi dacă „complicatele” şi „lungile” negocieri de la sfârşitul anului trecut-începutul anului curent nu au fost un scenariu bine pus la punct de toţi participanţii „de vârf” la negocieri, cu final bine programat, în anumite scopuri numai de ei ştiute, care pot fi realizate mai lesne în condiţii de incertitudine şi instabilitate? Logica este următoare: dacă alianţa trecută nu a fost posibilă inclusiv din cauza condiţiei cu procurorul european, iar acum procurorul european, „oferit” de către unul dintre candidaţii la funcţia de premier, nu a fost acceptat de cei care l-au solicitat anterior, înseamnă că motivul adevărat nu a fost procurorul, ci altul sau altele. Care?

Avem dreptul la astfel de întrebări, dar şi la altele de acelaşi gen, pentru că, în caz contrar, ar trebui să-i bănuim pe lideri şi de incapacitate totală de a negocia lucrurile cu adevărat importante şi pentru ţară, şi pentru ei înşişi. Nu avem de unde cunoaşte, dacă a fost aşa sau altfel, pentru că chiar nu avem de unde cunoaşte şi aceasta prezintă un mare pericol social.

Politicieni parteneri-dusmani

Liderii actualei coaliţii pro-europene, dar şi ai celorlalte configuraţii democratice anterioare s-au aflat permanent în rivalitate făţişă şi camuflată, încât rarele pauze în starea de lucruri „firească” pentru ei, nu mai reuşesc să convingă pe nimeni că „de data aceasta va fi altfel”, „va fi beton”. Astfel, ne vedem nevoiţi să căutăm şi în spatele declaraţiilor actuale, optimiste, pro-europene şi „solidare”, manifestarea rivalităţii acerbe pentru, eventual, sfere de influenţe mai mari, control mai mult asupra instituţiilor statului, dar şi pentru alte interese legale sau mai puţin legale. Procesul de (ne)numire a Maiei Sandu în calitate de candidat la funcţia de prim-ministru ne oferă din nou prilej de scepticism şi îngrijorare în sensul aşteptatei colaborări paşnice a membrilor AEI 3 în scopul realizării obiectivelor anunţate în mod optimist, inclusiv cel al integrării europene. De altfel, rivalitatea nesănătoasă a liderilor politici de la vârful partidelor şi puterilor de stat este şi a fost caracteristică pentru toate perioadele de existenţă a Republicii Moldova, cu efecte de multe ori distrugătoare pentru şansele ţării de a merge înainte, astfel încât trebuie să conştientizăm că şi aceasta s-a constituit într-o problemă care trebuie soluţionată, inclusiv pe cale legislativă.

Ce ştiu politicienii despre noi că ştim despre ei?

Un alt motiv mai subiectiv al încrederii insuficiente în liderii partidelor pro-europene, respectiv, în coaliţia de guvernământ, îl sugerează percepţia generală că aceştia nu cunosc aproape nimic din reacţia pe care o trezesc în societate comportamentul şi declaraţiile optimiste pe care le afişează. Cu mare regret pentru ei, dar şi pentru atmosfera din societate, dar şi pentru şansele euro-integrării ţării, la epata actuală există foarte puţine, dacă există în general, comunităţi de discuţii, inclusiv, în stradă, la un pahar de vorbă, la bucătărie, în echipele de muncă în care susţinători ai actualei clase politice de la guvernare să rişte o apreciere pozitivă, fără a fi taxaţi, în cel mai bun caz, pentru lipsă de bonton. Impresia este că liderii nu cunosc despre propria imagine în ochii noştri nici atât cât cunoşteau în perioada iniţială de negocieri şi guvernare, denumită convenţional „principii şi valori”, pentru că de atunci nu şi-au mai impus alte restricţii şi modificări în limbaj şi comportament. Iar aceasta ar putea însemna că liderii nu comunică cu societatea sau comunică puţin, sau comunicarea nu este una calificată, prin care să obţină şi un feed-back real din partea societăţii.

Comunicare într-o singură direcţie

O impresie dedusă din precedenta este că liderii AIE nici măcar în reţelele sociale nu au o comunicare calificată cu oamenii, în principal pentru că comunică prin „interpuşi”, „ca la guvernare”. Nu este o acuzaţie, este o constatare. Liderii politici sunt persoane foarte ocupate şi nu putem pretinde să se ocupe şi de scrierea şi lecturarea mesajelor din reţele şi bloguri referitoare la ei. Pentru aceasta există staff-uri special angajate şi cel mai degrabă este o practică internaţională, legală şi morală. Doar că staff-urile liderilor moldoveni nu sunt atât de profesioniste ca să lanseze în reţele mesaje promoţionale şi critice credibile, dar şi să evalueze mesajele critice sau chiar distrugătoare la adresa patronilor lor. De cele mai multe ori, „staff-urile”, site-urile „informaţionale” şi mercenarii individuali înţeleg „comunicarea” într-o singură direcţie - cea de a ataca rivalii politici ai patronului politic, de regulă, din rândul „partenerilor” de coaliţie, fără limite şi discernământ, şi de la această „comunicare” societatea umblă mai permanent cu „părul măciucă pe cap”. Chiar dacă staff-urile, site-urile, mercenarii subtili şi „kilerii mediatici” se ascund mereu după deget şi chiar dacă atacurile sunt suficient de disproporţionate ca putere de presiune exercitată asupra diferitor lideri AIE, efectul final este că, în ochii oamenilor, toţi sunt murdăriţi în egală măsură, după principiul aprecierii populare „tot un bou şi o belea”. Ceea ce înseamnă că liderilor aceasta le place, le convine, înţeleg, preţuiesc, încurajează şi plătesc.

O temă vitală fără „analişti politici în slujba liderilor politici”

Dar cel mai serios motiv pentru starea de dedublare a societăţii în aprecierea liderilor coaliţiei pro-europene constă în rolul dublu în care se află aceştia în raport cu societatea şi cu organele de putere în stat, de la un timp încoace. Probabil, am putea vorbi despre o stare dedublată şi a lor, fie că o conştientizează, fie că nu.

Tema retragerii liderilor partidelor de la guvernare din primele funcţii ale statului a fost abordată şi anterior în repetate rânduri. Însă, pentru că, de regulă, s-a revenit la ea în perioade specifice, legate fie de alegeri, fie de formarea structurilor puterii, abordarea putea fi conjuncturală şi speculativă. O suspiciune pentru o astfel de abordare a fost „prinsă” recent din spaţiul public de către ştirea IPN „Viitoarea alianţă caută un premier-marionetă”, publicată pe 16 iulie 2015. Suspiciunea formulată de sursa din ştire privind existenţa unor „analişti în slujba liderilor politici” are dreptul la viaţă, inclusiv din considerentele expuse puţin mai sus.

Dar aceasta nu înseamnă că, din motivul respectiv, s-ar putea pune veto pe o temă nu mai puţin importantă şi vulnerabilă decât cea a modalităţii de alegere a şefului statului, ba poate şi mai importantă, ţinându-se cont de funcţiile mai mult reprezentative ale preşedintelui Republicii Moldova, comparativ cu cea de prim-ministru al Republicii Moldova şi de speaker al Parlamentului Republicii Moldova. Astfel, în condiţiile când până la alegerile parlamentare ar putea exista trei ani jumătate, într-un scenariu optimist, şi aproape un an, în scenarii mai puţin optimiste, considerăm oportună revenirea aprofundată, „în perioadă de pace”, la această temă, iniţiată, inclusiv, prin analizele IPN „Raportul Kroll: întârziere fatală”, din 27 aprilie 2015, şi „Importanţa naţională a alegerilor locale”, din 6 iunie 2015.

Liderii politici conduc ţara din off-shore-ul politic

Într-o emisiune televizată de la sfârşitul săptămânii trecute liderii AIE ne dădeau asigurări că nu se vor amesteca în treburile Guvernului, poate doar „puţin de tot”, „în cazuri delicate”. Formula „atentă” a declaraţiilor denotă că şi liderii AIE au conştientizat, fie şi parţial, lipsa de temei legal pentru influenţele, practic, nelimitate, pe care le au asupra instituţiilor şi oamenilor de stat din Republica Moldova. În acelaşi timp, chiar şi aceste formule confirmă percepţia generală că ingerinţele respective au existat şi există, dar şi că politicienii de rang înalt consideră aceasta un drept sacru al lor, pentru că, vedeţi dumneavoastră, „în alegeri oamenii votează partide”.

Doar că după ce oamenii au votat partide, legislaţia în vigoare, inclusiv Constituţia ţării, prevede foarte clar cine exercită puterea în numele poporului: preşedintele, Guvernul, Parlamentul, alte autorităţi publice centrale şi locale. Nimic sau aproape nimic despre partide, lideri de partide, alianţe de partide, acorduri de alianţe, consilii de alianţe, lideri de alianţe şi alte structuri derivate ale acestora. Iar aceasta înseamnă că, în lipsa altor prevederi legale, liderii şi consiliile se pomenesc împinşi sau autoplasaţi în zona off-shore a politicii moldoveneşti, de unde dirijează „cu succes” şi cu instrumentele caracteristice off-shore-ului treburile ţării. Iată de ce deciziile importante pentru ţară se iau nu de structurile constituţionale, ci de cele din off-şhore, iar în practică aceasta înseamnă câteva persoane fizice în baza statutului ong-ist de lideri de partid, sau, ca variantă şi mai proastă, de către un singur om, cu sau fără acest statut ong-ist. Remarca „autoplasaţi” nu a apărut întâmplător, pentru că şi de data aceasta liderii AIE ne-au explicat cu seninătate că au convenit de comun acord ca nimeni dintre ei să nu ocupe funcţii înalte de stat.

Invenţie moldovenească cu origini sovietice

Renunţarea liderilor de partide care au câştigat alegerile la primele funcţii în stat, sau, după caz, interdicţia de a le ocupa, este o invenţie pur moldovenească, de presupus foarte profitabilă, din această perioadă de tranziţie. În ţările cu tradiţii democratice, inclusiv cele din Uniunea Europeană, unde spunem că ne îndreptăm, nu există astfel de practici. O analogie istorică, totuşi, există. În fosta URSS, cea mai înaltă funcţie era cea de secretar general al PCUS şi cea mai importantă structură colectivă de conducere a fost Biroul Politic al CC al PCUS. O perioadă îndelungată, liderii de stat occidentali s-au aflat în dificultate să se întâlnească cu liderii de partid sovietici şi de aceea, pentru uz extern, au fost inventate funcţii de preşedinte al „Sovietului Comisarilor Norodnici”, al „Prezidiului Sovietului Suprem” etc., însă acestea rămâneau doar ficţiuni pentru că toate deciziile se luau la nivel de partid, de către secretarul general şi Biroul Politic. Deşi, ca să fim corecţi, şi acele funcţii-ficţiuni erau ocupate tot de cel mai mare lider de partid şi nu de persoane interpuse. Primul şi ultimul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, a condus puţin şi a fost detronat, inclusiv pentru că funcţia era străină sistemului de partid.

Câţi secretari generali are Moldova?

Analogia nu este completă şi nu este în favoarea actualei supra-structuri de conducere a Republicii Moldova, oricât ar părea de stranie şi chiar macabră afirmaţia. La sovietici, toată lumea cunoştea cine sunt secretarul general şi ceilalţi secretari ai CC, precum şi componenţa Biroului Politic. Această „transparenţă” nominală şi ierarhică oferea în interior şi exterior o anumită doză de previzibilitate a cursului ţării. Cunoaşte cineva de la noi care sunt raporturile dintre liderii AIE sau în interiorul Consiliului AIE? Dacă şi cunoaştem ceva, apoi doar nişte zvonuri, lansate în mare parte din interiorul alianţei de guvernământ, iar acestea nu pot sugera nici previzibilitate, nici garanţii, nici remedii contra îngrijorărilor.

De exemplu, unul din zvonurile cele mai vehiculate este că liderii celor trei partide de la guvernare, de care depinde în mare parte soartă ţării şi a fiecăruia dintre noi în parte, sunt în realitate patru la număr. Sau sunt trei, dar nu cei care figurează oficial. Sau, de fapt, este doar unul care nici nu este primul lider în partidul său şi care, de câteva zile, nici măcar simplu deputat nu este. Câţi secretari generali ai … Republicii Moldova avem, ştie cineva?

Când Deng Xiaoping s-a retras din funcţiile publice, toată lumea, în interior şi exterior, cunoştea că anume el este liderul de facto al Chinei. Noi nu cunoaştem cine şi cum ne conduce pe noi, guvernul nostru, instituţiile noastre ale statului nostru, pentru că nici liderii de partide, nici Consiliul Alianţei, nici membrii acestuia, nu au un statut legal, nu au nişte drepturi şi obligaţii pe care să le cunoască toată lumea şi toată lumea să le respecte. De facto, cea mai importantă structură decizională din ţară, Consiliul Alianţei, nu are barem un program de şedinţe, pe care să îl cunoască presa şi societatea, sau măcar un serviciu de presă sau un purtător de cuvânt care, oricum, nu spun multe, dar măcar sunt păstrate nişte aparenţe democratice şi legale elementare.

Cadru legal pentru AIE şi liderii AIE

Nimeni nu spune că liderii de partid şi consiliile de alianţe sunt un rău în sine, din contra. Odată ce a trecut epoca unui singur partid la guvernare, sperăm ireversibil, alianţe de guvernământ vom avea şi în continuare. Doar că această modificare esenţială în viaţa politică trebuie să-şi găsească şi reflectare în legislaţie, în regulile de joc din societate. Avem urgentă nevoie de claritate legislativă în foarte multe chestiuni, inclusiv: cine, cum şi când creează coaliţiile de guvernare; cine şi cum poate negocia acest proces; câtă informaţie, în ce termen şi în ce formă trebuie oferită societăţii care are acest drept, conform Constituţiei; care este statutul Alianţei, Consiliului şi membrilor acesteia; care este relaţia ulterioară a Alianţei şi a liderilor de partide cu organele puterii de stat; cine are dreptul şi cine nu are dreptul să ocupe cele mai înalte funcţii şi dacă acest lucru este la latitudinea liderilor şi partidelor sau este obligatoriu, de exemplu, ca funcţia de prim-ministru să fie ocupată de către liderul partidului cu cele mai multe mandate în Parlament? Mai sunt şi alte întrebări arzătoare pe care le-a pus perioada complicată şi instabilă prin care trecem. Inclusiv, dacă instabilitatea şi complicaţiile crescânde nu sunt exact rodul neclarităţilor de mai sus? Sau dacă ajustările legislative nu s-au făcut dintr-o scăpare ori cu bună ştiinţă şi rea-credinţă?

Precedent periculos

Să ne amintim că problema s-a profilat în mod special la începutul anului 2013, în plină criză politică, atunci când Guvernul Filat a fost demis de Parlament pentru suspiciuni de corupţie, iar Curtea Constituţională a decis că persoanele demise cu astfel de verdict nu mai pot ocupa funcţii înalte în stat. Astfel de decizii irevocabile nu se discută – se execută. Dar şi astfel de decizii pot fi revăzute, dacă se intră în esenţa problemei şi a efectelor ei. Iar esenţa constă în faptul că o decizie politică votată în Parlament de adversari politici din considerente politice s-a bazat pe declaraţii cu învinuiri nedemonstrate din domeniul penal. La rândul lor, acestea, nedemonstrate, doar declarate, au fost puse la baza deciziei, judiciare, a CC. Prin acest procedeu nu doar că s-a încălcat prezumpţia nevinovăţiei, ci s-a creat un precedent periculos care a întrerupt cursul anevoios, dar firesc al lucrurilor în procesul politic din Republica Moldova.

„Umbra” ca scop şi valoare

De altfel, în aceeaşi perioadă, alţi actori politici au votat demisia preşedintelui şi, se pare, a prim-vicepreşedintelui Parlamentului, pe motiv de rivalitate politică în raport cu partidul care i-a înaintat în funcţii şi care a iniţiat/susţinut demisia Guvernului. Şi aceasta a fost o decizie politică, din considerente politice care, spre deosebire de cele penale, nu trebuie demonstrate. În lupta politică cel mai mult contează numărul de voturi adunate pentru o decizie sau alta. Cu siguranţă, că şi în acest caz drept pretext ar fi putut fi folosite „suspiciunile de corupţie” sau alte păcate grave şi nimeni nu s-ar fi îngrijit şi nu ar fi fost obligat să le demonstreze. Este de-a mirării că până acum nu a utilizat nimeni această „bâtă” în decizii de demisie pe criterii politice sau alt gen de sancţionare la nivel de consilii săteşti, comunale, raionale şi municipale, de exemplu. Dar nu este sigur că de acum înainte acest precedent creat de CC nu va fi utilizat pe larg în confruntarea cu oponenţii politici. Şi ultima: se pare că anume după acea decizie a CC toţi liderii politici, suspectaţi sau nesuspectaţi, au decis că le este mai bine „în umbră” decât în funcţie. De atunci „umbra” a devenit o virtute şi un scop general.

Ion Sturza: „păpuşarii la rampă!”

Aşadar, în cadrul ajustărilor legislative privind alianţele de guvernământ şi relaţiile liderilor de partid cu structurile de stat, ar fi raţional să se stabilească obligativitatea ca liderii de partide să ocupe şi primele funcţii în stat. Considerentul că „aşa este în toată lumea civilizată” nu este unicul şi nici cel mai important. Liderii neformali, ai partidelor, trebuie să devină şi liderii formali, ai statului, în special pentru a-şi asuma personal responsabilităţile pentru bunul mers al lucrurilor în ţară, dar şi pentru a putea fi traşi la răspundere, personal, pentru deciziile greşite sau criminale pe care le iau, prin semnăturile lor personale şi nu ale interpuşilor. S-ar putea ca cineva să-şi amintească în acest loc de pericolul „analiştilor politici aflaţi în slujba liderilor politici”, dar nimeni nu-l poate înscrie în această listă, de exemplu, pe ex-premierul Ion Sturza, care a fixat într-o reţea de socializare acum zece zile: „Am avut destule păpuşi şi păpuşari în funcţii cheie. Ajunge! Dacă nu, păpuşarii să iasă la rampă şi să-şi asume responsabilitatea pentru ţară! Ajunge! Unui fură, alţii trebuie să facă reforme, să menţină preţurile şi să plătească salarii şi pensii. Ajunge… Unii pseudo-guvernanţi, procurori şi judecători se lăfăiesc în lux exorbitant, înconjuraţi de bodyguarzi şi de „zâne”, alţii abia de-şi duc traiul pe salarii şi pensii mizere”.

Acum trei luni şi zece zile IPN promova aceeaşi idee, dar într-un ton mai moderat: „Ar fi greu să inventezi o situaţie mai favorabilă pentru cineva care vrea să beneficieze de tot, dar să nu răspundă de nimic”.

Până la „alungarea din Rai” şi după

Pentru confirmarea tezelor de mai sus ar fi suficient să recunoaştem că lucrurile cele mai urâte sau le suspectăm ca fiind atare s-au întâmplat în ţara noastră în perioada de după „alungarea” liderilor politici din primele funcţii, nu până la aceasta, inclusiv concesionarea Aeroportului Internaţional, „vinderea” Băncii de Economii şi „cumpărarea” ei înapoi şi, desigur, ceea ce numim „jaful secolului” cu toate consecinţele politice, economice şi sociale ale acestuia.

De la „alungarea” sau „retragerea” acestora încoace, liderul de la Kremlin nu s-a întâlnit cu vreun conducător de prim rang de la noi şi este de presupus că pe lângă multe alte motive îl are şi pe acela de a refuza interlocutori fără drept de decizie finală. Iar cele mai crunte embargouri au venit şi ele pe acelaşi fundal, încă nu au fost depăşite şi nu se vede când şi de către cine ar putea fi. 

De acest fenomen este legată în mare parte şi degradarea relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Motivul principal este degradarea situaţiei din interiorul ţării, însă aceasta, am convenit, este generată în mare parte de statutul incert al conducătorilor formali şi neformali ai Moldovei. De la un timp, liderii şi structurile europene au pierdut siguranţa în partenerii de la Chişinău, unii fiind cu drept de decizie fără multe responsabilităţi, iar alţii cu drepturi şi responsabilităţi parţiale. Este de presupus că semnarea în 2014 a Acordului de asociere şi a regimului liberalizat de vize a fost mai mult o inerţie din perioada trecută şi drept dovadă este sistarea mişcării pe mai multe planuri în relaţiile moldo-comunitare.

Motive de optimism atent

La câteva zile de la învestirea noul Guvern, s-au făcut simţite mai multe semnale serioase care alimentează speranţa societăţii în schimbarea lucrurilor în mai bine. Este vorba şi de determinarea cu care premierul Valeriu Streleţ şi guvernarea în ansamblu a abordat cele mai dureroase probleme, inclusiv investigarea furtului bancar, tarifele la resursele energetice, redresarea situaţiei financiare şi deblocarea grabnică a relaţiilor cu partenerii de dezvoltare, inclusiv UE, şi altele. Dar, pentru că o astfel de senzaţie am avut şi anterior în câteva rânduri, va trebui să rămânem o perioadă de timp atenţi, dacă nu sceptici, până vom putea deduce poziţia decidenţilor principali din această ţară, dacă o vom putea deduce...

Teamă de revoluţie

Pe fundalul câtorva mişcări protestatare active în ţară, există şi alte propuneri pentru redresarea situaţiei complicate din Republica Moldova, inclusiv pe calea înlăturării partidelor actuale şi liderilor lor de la guvernare. Este dreptul societăţii să protesteze şi obligaţia societăţii să protesteze, dacă doreşte schimbări. Dar nimeni nu duce până la capătul capătului gândul privind metodele de obţinere a acestui scop şi nu-şi asumă responsabilitatea pentru eventualele efecte distructive. Revoluţiile aduc haos şi întorc roata istoriei în punctul iniţial. Iar la alegerile trecute partidele „mai bune” şi liderii „cu mai multă grijă pentru cetăţeni” nu au putut convinge societatea să-i voteze. În mare parte au fost votaţi tot cei de până acum. De aceea pe ei mai întâi urmează să-i băgăm în legalitate pentru a scăpa de dedublarea îndelungată şi programată.

Valeriu Vasilică, IPN

P.S. Pentru liniştirea suspicioşilor: considerentele de mai sus au scopul să încurajeze clasa politică în ajustarea cadrului legislativ cu aplicare în următorul ciclul electoral. Dar pentru că nu avem siguranţa deplină că acesta nu începe anul viitor, efortul va trebui depus concomitent cu pregătirile pentru viitoarele alegeri ale preşedintelui Republicii Moldova. În anumite condiţii, ar putea constitui şi un scop care merită atenţia mişcărilor protestatare…

V.V., IPN