Campania electorală pentru alegerile locale se încheie vineri, 1 iunie 2007. Care au fost acţiunile şi cum au influenţat ele „starea de spirit a naţiunii”? Ce a văzut şi ce a simţit cetăţeanul de rând şi cum a perceput el mandatul celor chemaţi (a se citi aleşi) să-i reprezinte timp de 4 ani? Cât de intens a fost „zbuciumul” cerşetorilor de voturi şi cât de convingători au fost ei în propaganda electorală? Cât de corecţi şi de responsabili au fost politicienii şi câtă democraţie a văzut cetăţeanul în aceste 2 luni? Şirul întrebărilor ar putea continua pentru că în R. Moldova zicala „Ca la noi – la nimeni!” este instrumentată la rang de principiu şi tot la rang de principiu este urmat un alt dicton popular „După noi – şi potopul”. Sub zodia acestor două „principii” perverse s-a desfăşurat această campanie electorală, iar consecinţele ei vor influenţa cu siguranţă procesul politic din cea mai săracă ţară a Europei. [Moştenire care apasă] Dacă e să vorbim de mandatul precedent trebuie să menţionăm că el a fost recunoscut pe jumătate. Alegerile locale din 2003 n-au fost considerate drept libere şi corecte de către instituţiile internaţionale. Guvernul central n-a fost în stare în 2003 să asigure o competiţie liberă şi echitabilă pentru toate forţele politice, iar aleşii locali au fost nevoiţi să poarte sigiliul „surogat democratic” timp de 4 ani. Din păcate, clasa politică nu a învăţat nimic din această lecţie, chiar cu riscul de a mai purta, încă un mandat, acest sigiliu degradant. Tot în această perioadă am urmărit aproape neputincioşi „măcelărirea” ca instituţie a Primăriei Chişinău, urmărindu-se de fapt, diminuarea rolului ei în sistemul politic al ţării. Practica sovietică de lichidare a instituţiei pentru scoaterea din joc a unei persoane a fost implementată cu brio în Chişinău în ultimii 4 ani. Consiliul municipal Chişinău a fost marcat în această perioadă de doua-trei probleme majore: parada interimatelor, parada dezertărilor din fracţiuni şi parada majorităţilor fragile. În cei 4 ani de mandat, în funcţia de primar general al municipiului s-au perindat tocmai 6 persoane, 5 dintre care au exercitat un interimat. Chiar şi primarul ales democratic în 2003 a activat într-o permanentă stare de provizorat şi acest sentiment a inhibat totalmente capacitatea de lucru a Primăriei. Desanturile cu cagule deveniseră, în perioada respectivă, parte integrantă a imaginii Primăriei. Aşteptarea deznodământului devenise atât de chinuitoare, încât decizia primarului general de a pleca în Parlament în 2005 a fost tratată de majoritatea funcţionarilor de la Primărie ca o izbăvire. Ce-i drept, interimarii care au urmat la funcţia de primar au adus mai multă linişte prin disponibilizarea celor ce au aşteptat această linişte. Interimatul lui Mihai Furtună nu s-a remarcat prin nimic pentru că a fost de scurtă durată. El a încercat să continue cursul politic şi de management al predecesorului său, dar s-a văzut demis fără motiv de noua majoritate din Consiliu, creată de PCRM şi PPCD. Nici nu a protestat, barem. A câştigat procesul în instanţă, dar nu a mai fost repus în funcţie. S-a creat impresia că Mihai Furtună a avut nevoie de o reabilitare morală şi nu de una juridică. Cu prima s-a şi mulţumit. Următorul interimar, Vasile Ursu a adus carnavalescul la Primărie. A fost ascultător până la docilitate şi a luat mai multe decizii deocheate pentru care a irosit o groază de bani publici. Cea mai bizară decizie a fost cea de secare a lacului din Valea Morilor. Se pare că Ursu s-a condus, în activitatea sa, de un singur dicton, rusesc: „Vzorviom, potom razberiomsea, lişi bî starşie ne nakazali”. A urmat interimatul lui Veaceslav Iordan, primul comunist care a condus primăria din 1990. A fost foarte tăcut şi nu s-a afişat în presă. A rămas tăcut şi în această campanie, lucru ce nu-i încurcă, pentru ca se simte protejat. A activat foarte puţin şi a intrat în campanie „din mersul trenului”, fiind înlocuit cu Petru Şveţ care, la rândul său, a fost substituit prin Nicolae Manastârli. Astfel se încheie o perioadă în care municipiul şi Primăria Chişinău au fost transformate în teatre de război între principalele forţe politice, iar luptele crâncene s-au dat mai mult pentru microfoanele din sala de şedinţe ale Consiliului municipal. Fracţiunile din Consiliu au fost ca nişte nisipuri mişcătoare şi au înghiţit funcţionari şi consilieri, dar şi decizii frauduloase. Lupta corp la corp şi distrugerea audiovizualului municipal, alături de aprobarea unor programe „comandate”, cum a fost scuarul Operei şi memorialul „Eternitatea”, vor rămâne emblematice pentru Consiliul municipal ce-şi încheie mandatul, după cum emblematică va rămâne şi incapacitatea formaţiunilor democratice reprezentate în organul municipal de a se opune imixtiunilor din partea autorităţilor centrale. [Viitorul care se deschide] Cât priveşte actuala campanie electorală, ea a fost una marcată de abuzuri, presiuni şi condiţii inegale. Persecuţiile pe criterii politice au constituit un element negativ al campaniei. Lupta cu corupţia este necesară, iar vinovaţii trebuie pedepsiţi în conformitate cu deciziile instanţelor de judecată. În ajunul alegerilor, însă, în Moldova se observă o creştere sporită a acţiunilor anti-corupţie. Acest lucru are loc din două motive: anihilarea oponenţilor politici şi întărirea convingerii cetăţenilor că marii prădători „de neam şi ţară” vor răspunde pentru faptele lor. Din păcate, în ultimii 15 ani nu am văzut niciun dosar de corupţie finalizat şi niciun demnitar de prim rang n-a fost condamnat. Din acest considerent, instituţiile internaţionale au privit şi privesc cu mare scepticism acţiunile anti-corupţie ale autorităţilor în ajunul alegerilor şi le cataloghează cu mare precizie drept persecuţii pe criterii politice. Puţine partide au intrat pregătite în cursă. Multitudinea de concurenţi electorali pe segmentul opoziţiei denotă imaturitatea clasei politice. 19 candidaţi sunt prea mulţi chiar şi pentru municipiul Chişinău. Prezenţa unui singur bloc electoral arată lipsa de capacităţi de a negocia şi de a face compromisuri în numele unui obiectiv comun. Or, fiecare dintre partidele de opoziţie declară că vrea să câştige Primăria. Listele electorale sunt dominate de anonimi, după cum anonim este fiecare al patrulea candidat la funcţia de primar general. Foarte puţine partide au reuşit să includă în listele electorale personalităţi cunoscute, profesionişti credibili. Ce poate face cetăţeanul în acest caz? Cum să se încreadă în oameni pe care nici nu-i cunoaşte? Şi se mai miră politicienii de proporţia mare de indecişi. Programele electorale sunt şi ele foarte subţiri, cu câteva excepţii. Puţini concurenţi au oferit electoratului un program clar şi realist. Majoritatea şi-a redactat frumos un set de lozinci neacopertite financiar, pe care le-a inserat în fluturaşi viu coloraţi cu denumirea monumentală de „Program electoral al candidatului X”. Orice om treaz la minte nu crede că Primăria va majora pensiile pentru că asta ţine de bugetul fondului social gestionat de Guvern şi nu de primarul general. Dar „Hârtia rabdă toate, fiindcă e hârtie”, cum spunea Dumitru Matcovschi. Pornind de la un climat politic nu tocmai propice pentru realizarea unor alegeri libere şi corecte, cu tendinţe îngrijorătoare referitoare le situaţia justiţiei, mass-media, drepturile omului, fenomenul corupţiei, inclusiv politice, această campanie electorală nu diferă prea mult de cele anterioare: concurenţi electorali dezorientaţi, electorat şi mai dezorientat, o mass media controlată şi deseori servilă, oferte electorale rupte de realitate, dar pline de lozinci - toate ambalate într-un climat de abuzuri şi persecuţii. Această campanie aşa şi nu a putut construi temelia unor proiecte politice pentru 2009 şi nu a motivat cetăţeanul să se intereseze de treburile publice. Din păcate, fără el, cetăţeanul, totul îşi pierde raţionalitatea în stat şi în societate. Este o axiomă descoperită de democraţie şi modernitate şi altceva mai bun încă nu am inventat.