 |
|
| Anatol Țăranu | |
În imaginea de copertă: interpretul și actorul rus Igor Talkov (1956-1991). Captură de pe clipul video la piesa „Глобус”. «Покажите мне такую страну, где славят тирана.../Arătați-mi o astfel de țară unde se proslăvește tiranul...»
---
Zilele acestea am recitit varianta română a volumului semnat de marchizul de Custine, „La Russie en 1839”. Recunosc, prima cunoștință cu cartea avută pe la sfârșitul anilor 90, nu m-a impresionat deosebit. Însă lectura repetată în condițiile războiului dus de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei, a dezvăluit toată profeția unei astfel de literaturi, care te îndeamnă să înțelegi cât de puțin s-au schimbat rușii ca genotip cultural și caracter național de-a lungul sutelor de ani. Desigur, pentru ruși poate fi foarte neplăcut să se uite la sine prin conținutul acestei cărți ca printr-o oglindă și să vadă calități mai puțin onorabile. Dar marchizul de Custine a fost acela care a dat dovada capabilității de a sesiza profund și precis trăsăturile fundamentale ale poporului rus, a cea ce se numește sufletul rus și a putut scrie despre asta deschis și fără ezitare. Unii îi critică astăzi cartea, dar cea mai bună dovadă a onestității și imparțialității autorului este recunoașterea multor trăsături descrise atunci printre descendenții acelor ruși deja în prezent.
Astolphe Louis Lénor, cunoscut ca marchizul de Custine, a scris o carte compusă din 36 de epistole despre Rusia, un volum recunoscut ca una din cele mai inteligente cărți scrise despre această țară de un străin. Dezgustat de ipocrizia monarhiei din iulie a Franței lui Ludovic Filip, acest aristocrat francez întreprinde în 1839 o călătorie de patru luni la Sankt Petersburg și Moscova, în împărăția țarului rus Nicolai I. Însă, „plecat în Rusia cu gândul de a căuta acolo argumente împotriva guvernării reprezentative, mă întorc de acolo partizan al constituțiilor”, recunoștea el în cartea sa.
Cartea marchizului a provocat un șoc în societatea rusă, de altfel ea a fost interzisă în Rusia de până la Revoluția din 1917, rămânând interzisă și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. In Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece, iar în Europa de Est a devenit publicabil abia după căderea comunismului.
„La Russie en 1839” reprezintă o vedere a statului și societății ruse din exterior. Mai mult, această viziune în mai multe locuri se potrivește și realităților ruse moderne, ceea ce confirmă încă o dată percepția și observația autorului. Concluziile sale nu sunt întotdeauna incontestabile, uneori contradictorii. Dar totuși, în patru luni a reușit să vadă suficient pentru a-și exprima o părere sentențioasă despre Rusia, metoda de guvernare, caracteristicile sufletului rus, ale cărei năravuri și moravuri s-au transmis peste vremi, ele dăinuind și azi și unde „victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor lor”. Rusia lui de Custine, este „țara cea mai tristă, cea mai mohorâtă și cea mai goală de pe pământ. Șesuri nesfârșite, pustietăți întunecoase și serbede”.
În călătoria sa prin Rusia, marchizul se dovedește a fi un observator analitic excepțional. Sub forma unor epistole către prieteni imaginari, de Custine extrage esența Rusiei: autoritarism abuziv, înapoiat și, cu atât mai îngrozitor, un colaboraționism năucitor al victimelor înseși cu regimul care le refuză libertatea. „Nimic nu poate discredita autoritatea în cazul unui popor pentru care supunerea a ajuns o condiție a vieții. Au fost oameni care adorau lumina. Rușii adoră eclipsa: cum li s-ar putea deschide ochii vreodată? Nu spun că sistemul lor politic nu produce nimic bun; spun doar că tot ce produce el costă scump. Nu de azi, de ieri se miră străinii de dragostea acestui popor pentru propria-i sclavie”.
Până de curând, cititorii ruși îl cunoșteau pe de Custine exclusiv ca un critic al lui Nicholai I al Rusiei. În realitate, de Custine, ca nimeni altcineva, a reușit să creeze imaginea unui imperiu gigantic al fricii, o țară în care oamenii sunt lipsiți de apărare împotriva mașinii statului. „Imperiul Rus”, descrie el, „este o disciplină de lagăr în loc de o structură statală, este o stare de asediu ridicată la rangul de stare normală a societății”. Frica de Siberia străbate întreaga fire a rușilor, deși, recunoaște el, „Siberia în sine este aceeași Rusia, doar că și mai teribilă”. Și după ce a vizitat fortăreața Petru și Pavel de la Sankt Petersburg, el observă cu surprindere că zidurile ei separă atât criminalii politici, cât și mormintele împăraților ruși de restul lumii. Cu patos demn de cele mai bune penițe publicistice, el descrie situația societății ruse cu lipsa generală de drepturi și supravegherea polițienească. „În Rusia”, afirmă de Custine, „am devenit democrat”.
Marchizul de Custine a privit Rusia cu ochii omului culturii occidentale, atât de diferită celei rusești. Chiar dacă experiența personală a autorului - bunicul și tatăl lui au fost ghilotinați în anii Marii revoluții franceze, fapt ce l-ar face reticent în raport cu sistemul politic francez, el totuși revelează nu pur si simplu o realitate istorică rusă atât de diferită de cea occidentală, ci una tragică și eternă ce a încremenit în două ipostaze umane: aceea a victimei care își adora călăul, supunându-i-se de bunăvoie torturii, si aceea a cârmuitorului torționar care transformă propria țară întru-n infern arbitrar. Cu privirea atenta la detaliul pitoresc si cu un farmec literar aparte, de Custine revelează perenitatea unui univers monstruos, față de care autoritarismul țarist si totalitarismul bolșevic nu au fost decât doua măști așezate pe același chip... Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă.
Vorbind despre rolul Bisericii ruse, de Custine observă: „Astăzi Rusia este unul dintre cele mai curioase state din lume, motivul pentru aceasta fiind combinația dintre barbarie extremă, agravată de starea de sclavie a Bisericii, și civilizație rafinată, împrumutată de guvernul eclectic de la puterile străine”. Și în continuare, de Custine îi numește pe ruși „un popor imitator” care se hrănește cu descoperirile altor popoare. Este evident pentru autor că strălucirea europeană a curții din Sankt Petersburg este doar un ecran și o parodie, „rezultatul unei combinații terifiante a minții și științei europene cu spiritul Asiei.” Iar europenismul rușilor este caracterizat prin aprecierea că „de la Petru I încoace, problema de rezolvat pentru oamenii care conduc Rusia a fost aceea de a profita de progresele administrative ale națiunilor europene pentru a cârmui șaizeci de milioane de oameni în manieră orientală”.
Ca rezultat al acestei calități a clasei conducătoare ruse, marchizul de Custine îi caracterizează pe ruși ca „estici”, „arabii blonzi”, „chinezii deghizați” iar conducătorii lor „sunt ca Batu sau Tamerlan”. În același timp, țara lor este cuprinsă de „o febră atât de puternică a invidiei... încât poporul rus trebuie să-și piardă capacitatea de a face orice, în afară de a cuceri lumea”.
Și în sfârșit, vorbind despre enigma sufletului rus, de Custine remarcă pentru cititorul său: „Dacă m-ați fi însoțit în această călătorie, ați fi descoperit împreună cu mine, în străfundurile sufletului poporului rus, pustiurile fatale lăsate de puterea samavolnică, împinsă până la ultimele ei consecințe: mai întâi, nepăsarea crudă fată de sfințenia cuvântului, față de adevărul sentimentelor și de dreptatea faptelor; apoi, minciuna biruitoare în toate acțiunile și învoielile din viață; lipsa cinstei, reaua-credință, înșelăciunea sub toate formele; într-un cuvânt, simțul moral e tocit. Văd, parcă, o procesiune de vicii scăpând din Kremlin prin toate ieșirile pentru a inunda Rusia”.
Adevărul este că niciuna dintre cărțile despre Rusia nu se poate compara în popularitate cu „La Russie en 1839” a lui de Custine. În SUA, opera marchizului a fost numită „cea mai bună lucrare scrisă cândva despre Uniunea Sovietică”. Cunoscutul Zbigniew Brzezinski, în prefața următoarei ediții a cărții, nota: „Niciun specialist în sovietologie nu a adăugat încă nimic la intuițiile lui de Custine cu privire la caracterul rus și la natura bizantină a sistemului politic rus”.
Este recunoscut că principalele caracteristici și evaluări ale marchizului pot fi atribuite nu numai Rusiei din timpurile lui Nicolai I, ci și oricărei alte epoci a istoriei acestei țări. Chiar dacă admitem că „La Russie en 1839” nu a fost o carte foarte elogioasă despre Rusia timpului respectiv, scria cunoscutul diplomat și istoric George Kennan, „ne confruntăm cu un fapt izbitor: s-a dovedit a fi excelentă, poate cea mai bună carte despre Rusia din epoca lui Iosif Stalin și o carte bună despre Rusia în epoca lui Brejnev și Kosîghin”. Și o profeție despre Rusia din epoca lui Putin, am mai adăuga noi.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.
