Analiză Info-Prim Neo: Pentru toamna ce vine Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), de opoziţie, pregăteşte un fenomen care ar putea purta genericul „Marea Revoluţie Socialistă din ... Toamnă”. Nu este o figură de stil şi, cu atât mai mult, nu are sens ironic. În mai multe rânduri, fruntaşi ai PCRM au promis pentru toamna ce vine „surprize” serioase.

Avertismentul lor a fost trecut cu vederea chiar şi în condiţiile când acesta a fost fundamentat ulterior la modul cel mai serios. În acest sens şi în tonalitatea titlului prezentei analize, „Cuvântul introductiv al Preşedintelui PCRM, Vladimir Voronin, în cadrul conferinţei de presă de totalizare din 13 iulie 2011” poate fi numit „ Manifestul PCRM pentru perioada de până la toamnă”. Avertismentul a fost neglijat şi de Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), de la guvernare, preocupată, în special, de reglările interne de conturi, şi de societate, impusă să urmărească aceste reglări. Fără îndoială, semnalul lansat de comunişti merită toată atenţia, inclusiv pentru că denotă anumite schimbări de comportament în tabăra celui mai mare partid de opoziţie, dar şi pentru că anunţă riscuri şi chiar pericole esenţiale.

Semne bune, semne noi

PCRM este nu doar cel mai mare partid de opoziţie, dar şi cea mai mare şi mai influentă forţă politică din Republica Moldova, dacă nu luăm în considerare cuantumul politic total al câtorva partide aflate astăzi la guvernare, componente ale AIE. Mai mult, PCRM poate concura la egal cu AIE în ansamblu şi multele scrutine electorale din ultimii ani o demonstrează cu prisosinţă. Aceasta apropo de pronosticurile de şi mai mulţi ani, potrivit cărora PCRM „iată-iată” se destramă, dispare, moare etc. La moment, şi pentru ceva ani înainte, PCRM va rămâne o formaţiune forte, care denotă disciplină internă dură, spirit de echipă, mobilitate, tehnologii politice avansate, acţiuni calculate, dinamice, atractive etc.

Păcat doar că la guvernare aceste calităţi au avut conotaţii preponderent negative, transformând regimul comunist de guvernământ în unul autoritar, aproape de totalitar. În schimb, în opoziţie, care oriunde are menirea să ţină guvernarea trează, calităţile respective fac din PCRM o formaţiune politică destul de eficientă şi utilă, până la o anumită limită. Limită care desparte acţiunile partidului în constructive şi distructive. „Manifestul PCRM” din 13 iulie 2011 vine să confirme aceste trăsături politice ale formaţiunii. Un semn nou, în contextul trăsăturilor pozitive ale PCRM, îl prezintă şi faptul că politicile formaţiunii pentru viitorul apropiat au fost făcute publice în modul cel mai transparent posibil. Este un pas înainte, comparativ cu comportamentul de până acum, când informaţia despre planurile reale de activitate nu depăşeau spaţiul închis în care se ţineau forurile organelor de conducere şi unde presă neafiliată nu avea acces sau, şi mai rău, deciziile, inclusiv privind demiterea guvernelor, în ansamblu, şi a miniştrilor, în particular, le lua un singur om – liderul partidului. Aceasta atrage după sine o altă calitate demnă de apreciat, mai nouă, previzibilitatea politică a PCRM. Dar...

Nesincerităţi şi ţinte false

„Manifestul” critică dur guvernarea actuală şi are motive să o facă. Respectiv, PCRM îşi adjudecă dreptul să detroneze AIE, prin anumite acţiuni specifice, şi pretinde la înţelegerea şi sprijinul societăţii în acest sens. Desigur, spre binele acelei societăţi. Dar scopul nobil anunţat este compromis din start de nesincerităţi, premise şi ţinte false. PCRM se arată cel mai mult îngrijorat de soarta democraţiei în Republica Moldova. „Analizând toate evenimentele din ultimul timp, concluzionăm – Republica Moldova nu mai este un stat democratic”, spune Vladimir Voronin şi contrapune exemplul formaţiunii sale.

„PCRM a venit la guvernare şi a plecat în mod democratic, fără a-şi bate joc de legislaţie şi Constituţie, fără a lichida instituţii mediatice, fără a ataca în instanţele de judecată rezultatele alegerilor locale în care majoritatea a obţinut opoziţia de atunci, fără a falsifica alegerile, fără a cumpăra voturile alegătorilor, fără a închide opoziţia în cuşcă în Piaţa Marii Adunări Naţionale, fără a organiza referendumuri dubioase”, spune el. Este exclus să fi uitat Vladimir Voronin, de exemplu, de majorarea pragului electoral şi interzicerea blocurilor electorale ca instrumente de represiune împotriva opoziţiei de atunci. Desigur, nu a uitat de adoptarea unui nou Cod al Audiovizualului în scopuri politice şi de grup, dacă nu chiar personale.

Codul „comunisto-frontist” a permis distrugerea organelor municipale de presă, majoritatea „privatizate” ulterior pe preţuri de nimic şi constituirea propriului super-media holding, care i-a asigurat regimului controlul deplin asupra spaţiului mediatic, a restrâns la maximum libertatea presei, libertatea de exprimare şi alte valori, după care o societate este considerată democratică sau nedemocratică. Nu pot scăpa nimănui din memorie „vinerile negre”, când se produceau, de regulă, arestările persoanelor incomode, aşa cum anumite locuri de detenţie vor rămâne în istorie drept „Casa tatălui şi fiului”. Alte exemple de acest gen nu trebuie căutate mult. La fel de nesincer sună meritul PCRM de a fi iniţiat, în 2002, procesul de integrare a Republicii Moldova în Europa. În realitate, nu s-a mers mai departe decât de mimarea acelui proces, astfel încât nici societatea moldovenească nu a avut nimic de câştigat din el şi chiar a pierdut neavansând în procesul de eurointegrare, dar nici structurile europene (şi americane, şi ruse) nu au mai vrut să aibă guvernarea comunistă de la Chişinău în calitate de partener. Un adevăr parţial este şi el o nesinceritate.

„Atât în Europa, cât şi în Asia anume comuniştii au jucat rolul principal în instaurarea guvernărilor democratice”, afirmă „Manifestul PCRM”, aducând drept exemplu evenimentele de pe timpul rezistenţei italiene şi franceze, al celor din Spania, Grecia, Portugalia, Chile. „Anume comuniştii erau forţa capabilă să lupte pentru democraţie, chiar şi în cazurile când în calitate de oponenţi erau cei mai obişnuiţi şi primitivi fascişti”. Totul este adevărat cu „mica diferenţă” că oriunde şi oricând au reuşit să ia puterea, comuniştii au instaurat dictaturi şi au generat genocid pe plan intern şi extern, aidoma celor „mai obişnuiţi şi primitivi facişti”. Nu este tocmai cazul PCRM din secolul 21, dar declaraţiile nesincere provoacă neîncredere, frică şi sunt un indiciu al unor scopuri false. Care sunt scopurile reale atunci?

Bolşevizarea prin sovietizare a Republicii Moldova

Unul de răspunsuri privind scopurile reale ale PCRM este sovietizarea Republicii Moldova ca mijloc pentru acapararea puterii depline în stat. Mai exact, bolşevizarea prin sovietizare. Şi iarăşi nu este vorba de o figură de stil. Să urmărim logica acestor acţiuni după original: „În situaţia creată, Partidul Comuniştilor anunţă o nouă ordine de zi în lupta politică... sistemul democratic nu mai poate fi construit de sus. El trebuie să fie edificat doar de jos, sprijinindu-se pe consiliile orăşeneşti, săteşti, în care majoritatea este deja sau va fi, în scurt timp, interesată de modernizarea reală a ţării. El poate fi edificat doar prin concentrarea acestor organe de autoadministrare locală în structuri unitare, legitime şi legale, structuri consolidate de rezistenţa faţă de administraţia centrală... Noi trebuie să unificăm aceste reprezentanţe locale, orăşeneşti, raionale, săteşti într-o structură unitară, pe care noi o vom denumi, de exemplu, Congresul Cetăţenilor... Anume în Congresul Cetăţenilor noi vedem alternativa pentru această huntă degradaţională”, se spune în „Manifest”.

De unde vine această puternică impresie de „deja vu”? Lucrurile devin mai clare dacă, în locul cuvântului „consiliu”, utilizat mai nou în limbajul politic, am folosi cuvântul mai vechi „soviet-(e)”. Haideţi să încercăm împreună: „Astăzi forţele viitorului Congres al Cetăţenilor sunt destul de reprezentative – 30 de oraşe şi {consilii / soviete} orăşeneşti, printre care Bălţi, Soroca, Cahul şi, bineinţeles, Chişinău. În scurt timp, ca rezultat al unei activităţi comune, noi vom edifica o structură mult mai puternică, care va fi mai reprezentativă şi mai legitimă decât această grupuşoară a preşedinţilor interimari”. Să înţelegem că sintagma „grupuşoară a preşedinţilor interimari” trebuie citită ca „Guvernul Provizoriu”? Auziţi cum năluca matrozului Jelezneak îi apostrofează pe parlamentarii din AIE la fel cum acesta striga în ianuarie 1918 la membrii Adunării Constituante ruse: „Santinelele au obosit!” /Караул устал!/ „Părăsiţi localul!” /Разойтись!» De parcă guvernarea actuală a Republicii Moldova n-ar fi venit la putere în urma unor alegeri legale, recunoscute de instanţele naţionale şi internaţionale...

Dar şi sovietizarea Moldovei este privită nu ca scop final, ci ca instrument de preluare a puterii depline în ţară, în spirit bolşevic. Această suspiciune este alimentată de nedorinţa şi incapacitatea PCRM în formula actuală de a colabora cu alte forţe politice atât pe partea stângă, cât şi pe cea dreaptă a spectrului politic, atât la guvernare, cât şi în opoziţie. Se pare că PCRM are nevoie de putere doar în formula deplină, bolşevică, chiar dacă nicăieri în lume nu există modele demne de preluat. Pentru asemenea gen de putere PCRM este gata să se lanseze pe o nouă orbită în procesul de radicalizare a societăţii.

Recidive, riscuri şi pericole

Astfel, în formula anunţată de luptă politică, PCRM poate miza şi mizează în realitate pe majorităţile comuniste din consiliile din teritoriu, poate şi pe consilierii comunişti nemajoritari din alte structuri ale puterii locale, poate şi pe ceva simpatizanţi. În condiţiile segmentării clare a societăţii moldoveneşti contemporane, inclusiv pe criterii politico-ideologice, Congresul Cetăţenilor nu va putea însemna altceva decât o structură paralelă, subordonată strict PCRM.

Şi aceasta pentru că actualul PCRM nu poate deveni centru de atracţie pentru oameni cu viziuni diferite. Dacă, printr-un miracol, s-ar produce aşa ceva, acesta nu ar mai fi PCRM. Este adevărat că acest Congres al Cetăţenilor şi organele lui locale vor fi structuri noi, combative, care vor fi tentate să tulbure cât mai multă lume după un principiu caracteristic comuniştilor din toate vremurile. Potrivit acestui principiu masele sunt privite şi ca subiect, şi ca obiect al acţiunilor de partid. Vă amintiţi: se pune scopul să fie create „structuri consolidate de rezistenţă faţă de administraţia centrală”. În această treabă se presupune să fie atrase masele. În ţările cu tradiţii democratice veritabile, ceea ce în mod automat presupune un nivel decent de viaţă, masele sunt, de regulă, obiect al acţiunilor politice, fiind implicate, de regulă, doar în procesele electorale. Între scrutine, de politică „pură”, activă, se ocupă, de regulă, politicienii – liderii şi membrii de partid. Masele largi ajung să participe activl de regulă, la activităţi sindicaliste. Una dintre problemele mari ale societăţii moldoveneşti contemporane constă în faptul că mişcarea sindicalistă, deocamdată, nu depăşit foarte mult starea sa mai veche de „şcoală a comunismului”.

Acest subiect a fost desfăşurat mai pe larg în analiza Info-Prim Neo „Mişcarea sindicalistă predată partidelor politice”, publicată pe 3 mai 2010. Noua „ordine de zi în lupta politică” este marcată şi de recidive de radicalizare a relaţiilor internaţionale, în special cu vecinul din vest, România, dar România este şi membru al Uniunii Europene, partener al SUA. Astfel, PCRM, în formula actuală, nu a renunţat la „chipul duşmanului” nici în relaţiile interne, nici în cele externe. Cu atât mai mult, că „Manifestul” nu lasă loc de interpretări: PCRM nu are nevoie şi nu se va moderniza, nu va umbla în „pantalonaşi rozovi”, spune documentul la modul direct. Ceea ce se subînţelege, este că Vladimir Voronin a ales între Igor Dodon, care prin spiritul său ceva mai conciliant a demonstrat că poate atrage mai mulţi alegători decât tradiţionalul electorat comunist, şi garda veche, nu obligator în sens de vârstă, radicală, căreia i se mai spune „talibani în ale politicii moldoveneşti”.

Pericolul cel mai mare al „noului” proiect PCRM constă în radicalizarea continuă a societăţii. Un indiciu că această radicalizare se extinde, se permanentizează, îl constituie şi faptul întineririi PCRM, menţionat în „Manifest”, este adevărat că în alte scopuri. Potrivit acestuia, partidele din cadrul AIE sunt constituite în proporţie de 70% din foşti membri ai PCUS, pe când „vârsta medie a comuniştilor moldoveni de astăzi constituie 40 de ani”.

Despre perspective, politicieni şi oameni

PCRM are suficiente şanse să realizeze Marea Revoluţie Socialistă din Toamnă şi să radicalizeze societatea moldovenească. PCRM are suficiente forţe pentru aceasta. Forţa PCRM se alimentează, în mare parte, din slăbiciunea AIE şi a componentelor ei. În felul acesta, următoarea eventuală revoluţie are cel puţin doi actori: PCRM şi AIE. PCRM va juca după cum îi va permite AIE. Aceasta dacă partidele din cadrul AIE şi, în special, liderii acestora vor fi capabili să înţeleagă că în joc este nu doar şi nu atât propria soartă politică, ci soarta fiecărui om din această ţară. În linii mari, soarta partidelor şi politicienilor contează doar în măsura în care ei rămân demni de un loc în memoria socială cu fapte care contează pentru soarta omului simplu, cu prezentul şi viitorul său. În caz contrar, suntem în pragul altui {deja vu}: în 2001, PCRM a venit la guvernare pe fundalul similar al conflictelor din Alianţa pentru Democraţie şi Reforme.

...Pentru cei care nu au cunoscut sau au reuşit să uite: acţiunea prin care bolşevicii au luat puterea în Rusia Ţaristă în anul 1917 a fost mult timp numită Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Octombrie este lună de Toamnă. Bolşevicii au ajuns la putere prin preluarea controlului asupra sovietelor. Ce s-a întâmplat în acea ţară şi în lume în general în urma acestor metamorfoze, cunoaşte o lume întreagă. Poate generaţia tânără mai puţin...

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo